Meniu Închide

WILLIAM M BRANHAMDUMNEZEU NE-A ÎNGĂDUIT APROPIEREA ÎN PĂRTĂȘIE

30/06/1960, seara - Tulsa OK

Tatăl nostru ceresc, în seara aceasta am venit în prezenţa Ta în Numele Domnului Isus, preaiubitul Tău Fiu, pentru că dorim să ne predăm Ţie ca jertfe vii, dedicaţi cauzei  şi Evangheliei Tale din timpul din urmă, ca închinători ai singurului Dumnezeu viu şi adevărat.

Îţi mulţumim că astăzi ne-ai dat o Cetate de scăpare pentru timp de strâmtorare, un Turn în care să fugim şi unde să fim în siguranţă când furtunile bat şi vânturile suflă. Acolo noi avem odihnă şi siguranţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa cum are un bebeluş în braţele mamei lui.

Îți mulțumim pentru părtășia Evangheliei, împreună cu aceşti oameni de afaceri care stau aici, uniţi în Trupul Domnului Isus, şi Te rugăm să faci ca această unitate să crească constant, până vom vedea venirea Domnului.

Te rugăm și pentru umilul Tău slujitor, fratele Oral Roberts. Când am intrat în clădirea aceasta, am văzut ce poate face credinţa unui om şi Îţi mulţumim pentru el, Tată. Te rugăm să-i binecuvântezi slujba, oriunde ar merge şi orice ar face, şi să-l faci să propăşească în mâinile Tale.

Binecuvântează fiecare lucrător care se află aici; pe toţi copiii lui Dumnezeu. Toarnă peste noi Duhul Tău cel Sfânt, corectează-ne și adu-ne într-o părtășie sfântă cu Isus Hristos, cum n-am mai avut până acum. Dă-ne aceasta, Doamne, pentru că Te rugăm în Numele lui Isus. Amin.

Pentru seara aceasta aş vrea să iau ca subiect: „Dumnezeu ne-a îngăduit apropierea în părtășia divină!”

Toată ziua m-am gândit că această zi este într-un fel deosebită. Nu ştiu, se pare că de trei ori în viaţă, oamenii încep să vadă lucrurile diferit de felul cum le-au văzut odată.

Aceasta a fost o zi neobişnuită, chiar şi vremea a fost ciudată. Voi ştiţi că prima mea Biblie a fost bătrâna mamă natură. Dacă vă veţi lua după ea şi o veţi privi cum lucrează, nu veţi fi niciodată prea departe de drum. Natura este aceea care m-a condus la Dumnezeu, pentru că ştiam că este un Dumnezeu care o supraveghează.

Când am venit jos de pe munte, am admirat frumosul lac Umbagog în care se varsă râul Androscoggin şi am văzut cum se adunau măcăleandrii împreună, iar din când în când se putea auzi mugetul cerbilor. Se părea că se pregăteau de ceva. Da, venea iarna şi se pregăteau pentru iernat.

Când am ajuns jos, la poale, acolo unde prietenul meu îşi lăsase canoea, l-am văzut stând pitit după un buştean, iar când l-am urmărit să văd la ce se uită, am văzut că lacul era plin de raţe. În viaţa mea n-am văzut atât de multe raţe adunate la un loc, iar prietenul meu, Burt, m-a întrebat:

„Oare de ce s-au strâns atâtea, Billy?”

„Se pregătesc să plece spre sud”, i-am răspuns, după care am continuat: „Ai observat soarele? Înainte de a coborî după munţi era roşu aprins. Ei bine, Burt, să ştii că va începe furtuna.”

Acele păsări aveau în ele acel instinct special, primit de la Dumnezeu, care le îndemna să se pregătească de plecare.

„Ai observat măcăleandrii și celelalte păsări? Toate se pregătesc pentru plecare, în timp ce căprioarele se pregătesc pentru iernat, deoarece va începe să ningă.”

Şi în timp ce ne afundam vâslele în apa lacului ca să pornim la drum, lacul s-a umplut de o larmă cum numai raţele pot face. Şi Burt m-a întrebat:

„Billy, despre ce crezi că vorbesc?”

„Păi, petrec un timp de părtășie înainte de a-și lua zborul”, i-am răspuns eu. Şi în timp ce eu şi prietenul meu indian ne îndreptam spre tabăra noastră, luna a devenit palidă, ceea ce m-a convins că vine furtuna, iar valurile au început să crească.

Gândindu-mă la toate acele lucruri, mi-am zis: „Sunt sigur că odată, înainte de a ne lua zborul, ne vom aduna cu toţii pe un singur pământ şi vom avea un timp minunat de părtășie.”

 Anii au trecut. În timpul acela eram păstor în Biserica Baptistă locală din Jeffersonville, dar după ani şi ani am intrat în această mare părtășie a Oamenilor de Afaceri ai Evangheliei Depline, şi am observat cum ei îşi cheltuiau banii şi mergeau dintr-un loc în altul, de-a lungul naţiunilor ca să se întâlnească unii cu alţii, iar când se întâlneau între ei nu mai era nici o deosebire. Ei nu spuneau: „Noi aparţinem la cutare sau la cutare adunare,” şi aveau toate lucrurile în comun. Deci, la asta m-am gândit noaptea trecută, la părtășie, la strângerea laolaltă înainte de a pleca în zbor.

Eu am urmărit cu atenţie această mare mişcare penticostală şi nu găseam nimic de osândit la ei. Dacă se întâlneau în holul hotelului se îmbrăţişau, fără să ţină seama că unii erau renumiţi, iar ceilalţi nu, Îl lăudau pe Domnul, plângeau şi strigau de parcă aşa era normal. Văzându-i, mă gândeam: „Să ştii că aici este ceva adevărat! Ei au Ceva.” Se părea că este o mare părtășie, de aceea mă întrebam: „Oare ce putea cauza lucrul acesta şi de ce nu puteau face toţi la fel?  De ce nu se pot simţi la fel şi ceilalţi oameni?”

Eu cred că am putea, deoarece în viaţa omului este ceva care doreşte lucrul acesta; este ceva care tânjeşte.

Astăzi, mi-au trebuit două ore să ajung din Louisville până aici, deoarece s-au amânat câteva zboruri. Poate a fost mâna lui Dumnezeu acolo.

Când am urcat în avion, o doamnă s-a aşezat lângă mine zicând:

„Vă supăraţi dacă mă aşez aici?”

„O, nu!”, i-am răspuns.

În avion s-a servit o gustare, aşa că înainte de a mânca, m-am rugat… Atunci femeia m-a întrebat:

„Eşti predicator?”

„Da, doamnă”.

„Şi eu sunt credincioasă”, a zis ea, după care mi-a spus numele denominațiunii ei.

Am observat că ni s-a dat şi un pachet mic cu ţigări şi am fost atent să văd ce face ea. După ce şi-a terminat gustarea, femeia şi-a desfăcut pachetul de ţigări, a scos o ţigară, şi-a pus-o între buze, iar după ce a aprins-o, a spus:

„Nu te superi că fumez, nu-i aşa?”

„Nu te superi dacă îţi spun că mă supăr, nu-i aşa?” am răspuns eu.

„Păi, de ce?”

„Nu pot înţelege cum o doamnă drăguţă, cu personalitatea ta, poate face un astfel de lucru.”

„Am o satisfacţie,” a spus ea.

„O, aceasta este numai o substituire a satisfacţiei, dar dacă vei lua ceea ce-ţi spun şi îţi vei preda viaţa pe deplin lui Dumnezeu… Vezi, tu încerci să umpli cu ţigările acel Ceva din inima ta, dar ele îţi dau o satisfacţie falsă care în curând îţi va produce cancer sau altceva şi eşti gata. Dumnezeu l-a făcut pe om să înseteze după El, dar dacă omul nu-L acceptă, diavolul îi oferă o concepţie falsă despre plăcere şi încearcă să-i ofere satisfacție prin lucrurile lumii.”

Femeia a tras de vreo două ori din ţigară, apoi a zis:

„Am douăzeci și doi de ani, iar logodnicul meu are treizeci și doi. Noi am fost peste ocean trei luni, iar el m-a implorat să nu mai fumez, şi să ştii că acum fumez pentru prima dată, dar am făcut-o de nervi că am pierdut avionul. Domnule, vreau să promit chiar acum că…”, apoi şi-a stins ţigara. Lui Dumnezeu Îi place părtășia cu creaturile Sale.

În Biblie ni se spune că în vremea când omul era în grădina Eden şi umbla în neprihănirea lui Dumnezeu, El a coborât în răcoarea serii în grădină ca să aibă părtășie cu copiii Lui. Dar într-o zi, în prezenţa lui Dumnezeu a venit un glas care a spus: „Copiii Tăi pe care-i iubeşti, au greşit, au păcătuit făcând ceea ce este rău!” Şi ştiţi ceva? Dumnezeu nu a ales un înger sau un heruvim să meargă jos să vadă dacă este adevărat sau nu, ci a strigat El Însuși: „Adame, unde ești?” Vedeţi? Dumnezeu Însuși a strigat după copilul Său pierdut, iar când l-a găsit, Adam era ascuns după nişte frunze de smochin cusute împreună. Ce l-a întrebat? „Cine  ţi-a spus că eşti gol?” Şi omul n-a mai putut ieşi afară să aibă părtășie cu Dumnezeu.

Dumnezeu este Dragoste și dragostea cere o părtășie, ca în cazul unui cuplu tânăr. Când un băiat întâlneşte o fată care-i place, crede că este cea mai frumoasă, iar ea crede că a găsit bărbatul vieţii ei şi amândoi doresc să aibă părtășie, o părtășie adevărată. Dar înainte de-a avea această părtășie, acolo trebuie să fie o înţelegere. Înainte de-a avea loc nunta, trebuie să aibă loc o înțelegere pentru această părtășie. Şi ea se bazează pe sinceritatea fiecăruia dintre parteneri, apoi are loc sfânta căsătorie și intră într-o părtășie pe viață. Dar vedeţi, înainte de-a intra în această părtășie trebuie să existe o înţelegere.

Când părtășia dintre om și Dumnezeu a fost ruptă, a trebuit să fie un fel de înțelegere pentru ca părtășia pierdută să poată fi reluată. Şi Dumnezeu a avut un Plan: părtășia Lui cu omul putea fi redată prin sângele unei victime nevinovate.

S-au încercat mulţi înlocuitori. A încercat Adam şi am încercat şi noi, însă nimic nu poate aduce înapoi părtășia omului cu Făcătorul lui, decât Sângele Fiului Său, Isus Hristos. Singurul care are această însuşire este Sângele.

O victimă nevinovată a murit pentru o persoană vinovată. Aceasta a fost singura cale prin care omul a putut fi adus înapoi la părtășia cu Dumnezeu.

Astfel, Adam a putut sta în prezenţa lui Dumnezeu şi să I se închine din nou, fiind acoperit de acest sânge. O, îmi place aceasta! Este ceva când vorbim despre Sânge.  Sângele are viaţa. Dacă sângele nu ar fi fost vărsat, nu exista iertare de păcate.

Puteți avea orice lucru din lume pe care-l doriţi, orice obiect pe care-l veneraţi şi orice crez după care să trăiţi, pentru că în părtășie cu Dumnezeu nu veţi putea fi decât atunci când aţi intrat sub Sânge. Aceasta este Calea sfântă rânduită de Dumnezeu, prin care fiinţa umană poate avea părtășie cu El prin Sângele Fiului Său, Domnul Isus Hristos. Acesta era Planul lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, în călătoria Israelului spre ţara făgăduită, Dumnezeu a făcut o pregătire prin sânge.  Aş vrea să ne gândim acum la capitolul 19 din Numeri.

„Domnul a vorbit lui Moise şi lui Aaron şi a zis:

„…Vorbește copiilor lui Israel să-ţi aducă o vacă roşie…” (v. 1-2).

De multe ori „roşu”este considerată o culoare rea, care semnifică pericolul, darînseamnă şi „legământul”:

„…să-ţi aducă o vacă roşie, fără nici o pată, fără vreun cusur trupesc şi care să nu fi fost pusă la jug.” Desigur, ea Îl simboliza pe Hristos.

Această vacă trebuia să nu fi fost pusă niciodată la jug. Aşa trebuie să fie şi biserica astăzi. Când a venit Hristos, El nu a fost pus la jugul lumii, iar Biserica ce se închină astăzi lui Dumnezeu este înjugată cu Hristos sub Sânge.

Dacă citim în continuare, aflăm că această vacă urma să fie junghiată seara, în prezenţa întregii biserici. Preotul Eleazar trebuia „să ia cu degetul din sângele vacii, şi să stropească de şapte ori înaintea cortului întâlnirii,” sau să facă şapte dungi pe uşa cortului întâlnirii.

Apoi vaca urma să fie arsă, iar preotul trebuia să arunce în mijlocul flăcărilor care o mistuiau, lemn de cedru, isop, cârmâz şi purpură. Purpura în Scriptură era lâna luată jos de pe spatele unui berbec care a fost junghiat şi care Îl simboliza pe Mielul care a fost junghiat înainte de întemeierea lumii. Era amestecată cu celelalte lucruri, deoarece acestea reprezentau apa de ispăşire care urma să curețe închinătorul necurat, ca să poată păși în prezența lui Dumnezeu.

Ce încercăm să facem noi acum? Să aflăm care este modul autentic de părtășie cu Dumnezeu.

Oamenii au încercat tot alte căi, cum ar fi educaţia, organizarea, etc. dar există un singur plan divin, iar acesta este Sângele.

Acum observaţi. Această lână roşie reprezintă berbecele pe care l-a jertfit Abel, în afara grădinii Eden, pentru păcatele lui.El a luat în mână capul lui mic,i l-a dat pe spate şi apoi i-a tăiat gâtul cu o bucată de piatră  (presupun că în zilele acelea nu aveau cuţite), astfel încât sângele a gâlgâit afară, scurgându-se pe lâna lui.

Acest miel Îl simboliza pe Fiul lui Dumnezeu care patru mii de ani mai târziu a atârnat pe cruce şi murea plin de sânge, strigând: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27.46). Aceea a fost purpura  pusă în apele de ispăşire.

Şi lemnul de cedru este roşu, iar roşu privit prin roşu dă alb. Dacă priveşti la roşu prin roşu, se vede alb. Acesta este un simbol care arată că atunci când Dumnezeu priveşte prin Sângele roşu al Fiului Său, Domnul Isus Hristos, la păcatele noastre roşii ca purpura, ele devin albe ca zăpada.

„Spală-mă în Sânge şi voi fi alb ca zăpada.” Mie îmi place mult vechiul cântec:

O, scump șuvoi

Ce mă face alb ca zăpada.

Nu cunosc altul

Decât Sângele lui Isus.

Acesta este Izvorul umplut cu Sânge

Tras din venele lui Emanuel,

În care orice păcătos se scufundă,

Are păcatele șterse.

Apoi am căutat să văd ce este isopul şi am găsit că este o plantă obişnuită în Egipt şi în Palestina şi are o floare mică şi albă.

Isopul a fost folosit întotdeauna pentru stropirea cu sânge. În timpul Paştilor, Moise a poruncit să se ia isop, să-l înmoaie în sânge şi să-l aplice pe uşciorii uşii.

Fiindcă isopul este o plantă obişnuită, în aceste ape de despărţire reprezintă credinţa obişnuită, şi arată că credinciosul nu trebuie să aibă nu ştiu ce educaţie înaltă sau ceva teologie, ci are nevoie de credinţa simplă şi obişnuită, ca isopul care se găsea pretutindeni.

Toate acestea erau amestecate şi aruncate în foc, iar cel care făcea acest lucru era necurat până seara. Abia după aceea putea intra în părtăşie.

Să nu uitaţi că Dumnezeu nu a avut şi nu va avea nici un loc de întâlnire cu omul decât sub Sânge. Voi vă puteţi apropia numai când ajungeţi în acel loc, deoarece nu există părtăşie fără Sânge. Când Dumnezeu priveşte la om prin Sânge, îl vede alb, dar în afara Sângelui el este un păcătos. Înseamnă că voi nu vă puteţi curăţa singuri;  nu există nimic care să vă poată face mai buni. Este exact ca în cazul leopardului care lingându-se pe blană nu-şi poate curăţa petele, ci le face doar mai strălucitoare.

Astfel, părerile voastre conform cărora sunteţi la fel de buni ca ceilalţi nu valorează nimic până când nu veniţi sub Sângele Domnului Isus Hristos. Aşa este. Acesta este singurul loc de întâlnire al omului cu Dumnezeu.

Când israeliţii mergeau la locul de închinare, intrau în curtea dinafară.

În Noul Testament apa de curăţire în care  suntem spălaţi este apa Cuvântului. Deci apa de curăţire este Cuvântul lui Dumnezeu, iar credinţa vine în urma auzirii.

Acum, păcătosul care intra în curte era stropit cu această apă de curăţire.

Ce se întâmplă cu păcătosul care vine şi ascultă Evanghelia? Începe să realizeze că este osândit pentru că este un păcătos şi îşi dă seama că în această apă de curăţire se află purpura. Cineva, un Înlocuitor nevinovat, a murit pentru ca el să poată intra din nou în părtăşie cu Dumnezeu şi prin auzirea Cuvântului înţelege că se află în afara drumului.

Daţi-mi voie să vă spun ceva: Evanghelia predicată în puterea Sângelui este cea mai mare putere pe care a cunoscut-o omenirea vreodată.

Naţiunile de astăzi tânjesc după putere.

Cu câteva zile în urmă am citit cum se lăudau oamenii de ştiinţă că au descoperit un combustibil cu care, în anumite condiţii, au reuşit să ridice două picioare ale Sfinxului. Am citit lucrul acesta într-un ziar, în timp ce mă aflam în avion. După ce am citit acel articol, am pus ziarul deoparte şi mi-am zis: „Da, dar slăvit să fie Domnul pentru că eu ştiu ceva mult mai puternic decât aceasta: două picături din Sângele lui Isus Hristos care ridică păcătosul pierdut; ridică prostituata de pe stradă şi face din ea o sfântă; îl ridică pe beţiv din baruri şi face din el un sfânt al lui Dumnezeu, un predicator al Evangheliei. Aceasta este puterea unei picături de Sânge al Domnului Isus. Amin. Aceasta este puterea de care ar trebui să ştie lumea.

Dumnezeu a dat o cale, iar când un păcătos, vreun om necurat dorea părtăşia cu Dumnezeu, primul lucru pe care îl avea de făcut era să vină să fie stropit cu apa de curăţire.

Ce înseamnă aceasta? Că omul care vrea să devină credincios, vine la biserică şi ascultă Evanghelia, pentru că Hristos a murit pentru păcătoşi.

Roşul, purpura şi apoi isopul,această apă de curăţire este aplicată cu o credinţă obişnuită, simplă, încât chiar şi un copil de doi ani o poate folosi. Credeţi numai în Domnul Isus Hristos.

Poate cineva întreabă: „Ce pot face ca să fiu mântuit?” iar tu îi spui: „Nu mai minţi, nu mai fura, nu mai fuma, nu mai bea…”

Da, eu cred că ar trebui făcute şi lucrurile acestea, dar nu acesta este răspunsul la întrebarea pusă. Tu îi spui ce să nu facă, dar el te întreabă ce trebuie să facă.

Pavel nu i-a spus temnicerului: „Scoate-ţi sabia şi fă asta şi cealaltă!” ci i-a răspuns simplu: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Fapte 16.31).

„Frate Branham, cum pot avea credinţă?”

Tot atât de simplu cum se aplica sângele cu isop. Crede pentru tine! Crede că Isus a murit pentru păcatele tale! Crede că El a fost Nevinovatul care a murit în locul păcătosului de tine. La fel se aplică şi vindecarea divină: îţi trebuie o credinţă simplă; să-L crezi pe Cuvânt. 

Oh, dar cum încearcă unii s-o complice! Cum încearcă să facă din ea ceva de neatins!

Din cauza aceasta a izbucnit marea trezire în Anglia. Biserica anglicană a complicat atât de mult totul, încât numai cei educaţi înţelegeau, iar când biserica ajunge în starea aceasta, Dumnezeu trimite întotdeauna o trezire plină de simplitate, rupând în bucăţi celelalte lucruri.  Aşa este. Ceea ce ne trebuie nouă astăzi este simplitatea. Aceasta este ceea ce-i lipseşte naţiunii noastre: credinţa simplă în Hristos; să se predea Domnului Isus cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot ce au. Este atât de simplu! Nu trebuie să învăţaţi nimic, ci doar să credeţi  că Isus a murit pentru ca voi să primiţi binecuvântarea. Apoi, în timp ce puneţi mâna pe isop şi aplicaţi sângele, intervine credinţa simplă. În inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei care face lucrul acesta se întâmplă ceva. Amin.

Acum mă simt bine. Da, domnilor, mă simt bine deoarece ştiu că acesta este Adevărul, iar dacă m-a salvat pe mine, va salva pe oricine.

Cu câtva timp în urmă am citit într-o carte despre o anumită doamnă Maccabee din Oklahoma, care mergea pe străzi mânând o căruţă cu cai, în timp ce îşi ţinea ţigara în colţul gurii.

Nu demult s-au adunat împreună mai multe religii, fiecare expunându-şi învăţătura şi arătând cât de mare era religia lor. Preotul mahomedan a arătat ce mare este religia lor, budiştii au spus ce mare este religia lor, iar un predicator, nu-mi amintesc acum numele lui, reprezenta religia creştină. Când a ajuns pe platformă, el a povestit despre femeia aceasta decăzută care era atât de imorală încât nimeni nu voia să se apropie de ea, şi a spus:

„Domnilor reprezentanţi ai religiilor acestei lumi, religia voastră poate produce ceva care să cureţe mâinile acestei fiinţe degradate?”

Toţi stăteau nemişcaţi şi nu spuneau nimic. Atunci el a sărit brusc în sus, şi-a lovit călcâiele şi a strigat: „Sângele lui Isus Hristos poate curăţa nu numai mâinile ei, ci îi poate face şi inima curată ca un crin!”

Da, Sângele lui Isus Hristos înlătură păcatul, ne curăţă de toată nelegiuirea şi face din noi făpturi noi în Hristos Isus.  Nimic altceva nu poate face aceasta, nici crezurile, nici obiceiurile şi nici altceva. S-a încercat, însă este nevoie de Sânge.

Acesta este singurul loc pentru părtăşia divină: sub Sânge. Este singurul remediu pe care Îl recunoaşte Dumnezeu. El este infinit, de aceea tot ceea ce spune prima dată rămâne pe tot parcursul întregului Său Plan.

Acum, când ei vor veni în adunare şi îşi vor da seama că sunt greşiţi, vor aplica Sângele prin credinţă. Da, vor crede şi Îl vor primi prin credinţă, iar apa Cuvântului îi va curăţa şi îi va înnoi. Dar aici apare o problemă, pentru că unii oameni spun: „Tot ce trebuie să fac este să cred.”

Acum fiţi atenţi! Omul care era atins de apa de curăţire nu putea intra încă în „Sfânta sfintelor”, nu putea intra încă în adunare. El accepta şi credea că Sângele este pentru el, apoi era stropit cu apa de curăţire, dar primul lucru pe care-l întâlnea în timp ce se îndrepta spre locul de părtăşie,  era uşa cortului întâlnirii cu cele şapte dungi de sânge, pentru cele şapte epoci ale Bisericii: Dumnezeu în toate epocile.

Nimic altceva decât Sângele. Omul trebuia să ştie că înaintea lui a păşit o jertfă, iar ca să poată intra în cortul întâlnirii trebuia să recunoască sângele. Şi când intra sub acest sânge, intra în cortul întâlnirii în prezenţa Slavei lui Dumnezeu, iar atunci se afla în deplină părtăşie, închinându-se sub Sânge.

Ce tablou frumos pentru biserica primară care la rusalii  a intrat în deplină părtăşie sub Sângele lui Hristos.

Este exact ca în cazul perechii pe care v-am dat-o ca exemplu mai devreme. Căsătoria nu înseamnă că asta a fost tot, aceasta este numai o ceremonie. Predicatorul a spus doar: „Vă declar soţ şi soţie!” dar încă nu este gata. Ce face mirele? O duce la el, în casa pe care a pregătit-o pentru ea.

Am să vă spun ceva deşi s-ar putea ca unii să nu fiţi de acord cu mine, dar omul trăieşte într-o casă cu trei camere. Poate aveţi mai multe camere, dar nu locuiţi decât în trei, adică în bucătărie, camera de zi şi dormitor.

În trup voi trăiţi tot în trei încăperi: în trup, suflet şi duh, iar Dumnezeu a locuit tot într-o casă cu trei încăperi: Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Totul este în „trei”, formând un triunghi.

Dacă luaţi o prismă triunghiulară şi puneţi lumina peste ea, ei bine, în punctul în care se unesc cele trei puncte se formează şapte culori diferite. Şapte culori formează un curcubeu, iar curcubeul este semnul legământului. Apoi în continuare vedem că Dumnezeu a făcut un legământ prin aceste trei lucruri: isop, purpură şi aşa mai departe, iar lumina a strălucit peste el.

Acum, când tânăra mireasă este dusă, oh, cum o iubeşte el!, în noul cămin ei nu sunt încă în părtăşie deplină.

Pentru ce este bucătăria? Acolo este locul unde mâncaţi. Ea este ca şi curtea dinăuntru, ca biserica; este locul unde mâncaţi. Voi veniţi, staţi pe scaune şi ascultaţi Cuvântul, iar primul lucru pe care-l faceţi este să-L acceptaţi  pe Hristos ca Mântuitor personal. Apoi vă bucuraţi de Cuvânt şi vă place. Înainte obişnuiaţi să vă ridicaţi şi să plecaţi dacă predicatorul spunea ceva ce nu vă plăcea, dar după ce L-aţi acceptat pe Hristos, aţi fost separaţi. Apele de curăţire ale Cuvântului v-au despărţit de gândirea necurată.

Apoi urmează camera de zi. Acolo este locul unde îţi duci mireasa. Ea îşi dă jos voalul, iar tu te apropii, o îmbrăţişezi şi vorbeşti cu ea.

Tot aşa se intră şi în părtăşia cu Domnul Isus. Mai întâi sunteţi separaţi de păcatele voastre, apoi îmbrăţişaţi Evanghelia Domnului, îmbrăţişaţi Cuvântul scris.  Îl credeţi din toată inima şi spuneţi: „Dumnezeule, sunt gata să primesc tot ce ai hotărât pentru viaţa mea!”

Aceasta se petrece în camera de zi. Poate cineva spune: „Păi, nu-i de-ajuns?” Nu, domnule.

Următoarea cameră este dormitorul. Când te îndrepţi spre dormitor, intri în relaţie, ai părtăşie deplină. Oricine ştie că nu poţi avea părtăşie deplină dacă nu intri în relaţie.

Acum ascultaţi! Aşa este şi cu biserica de astăzi. Necazul este că avem prea mulţi care se ruşinează să intre în relaţie deplină cu Dumnezeu, în noua viaţă şi în noua naştere. Şi dacă suntem Mireasa lui Hristos, atunci de ce nu putem intra în relaţie, căci atunci toată ruşinea şi ezitarea ne va părăsi? O, iar dacă suntem în relaţie, dacă suntem născuţi din nou, nu ne-ar interesa nimic. Dacă ni s-ar spune că preşedintele Statelor Unite este pe stradă, aţi continua să strigaţi: „Aleluia! Lăudat să fie Domnul! Aleluia!” şi nu v-ar păsa de nimic pentru că aţi intrat într-o relaţie. Tu eşti născut din nou, eşti o făptură nouă. Tu eşti în slavă cu Dumnezeu, în părtăşie cu El.

Fraţilor, ceea ce ne trebuie nouă este să murim faţă de tot, să avem o închinare sub sânge, o închinare într-o relaţie deplină.

Cum ar fi dacă micuţa mireasă ar spune: „Stai puţin, eu nu cred că mariajul constă în asemenea lucruri!”? Ea nu ar mai ajunge niciodată într-o părtăşie deplină cu soţul ei. Ea nu poate intra în părtăşie cu el până nu are mai întâi o relaţie.

Asta-i problema cu biserica de astăzi care spune: „Eu nu cred în religia care te face să strigi! Nu pot crede aşa ceva!” Nu-i de mirare că nu aţi intrat încă! Intraţi şi staţi sub slava lui Dumnezeu, acolo unde puterea Duhului Sfânt cade peste voi şi atunci veţi şti că s-a întâmplat ceva, că aţi trecut de la moarte la viaţă şi aţi devenit făpturi noi.

Cred că Charles Finney, sau poate este altcineva, predica undeva, iar acolo erau două femei care se rugau pentru el ca să primească Duhul Sfânt, dar el le-a spus că are Duhul Sfânt. Câteva zile mai târziu, a ieşit din biroul lui şi s-a dus în spate să se roage. A îngenuncheat lângă un copac bătrân, iar în timp ce se ruga, a auzit cum s-a rupt un băţ. Crezând că vine cineva, a sărit în picioare şi a privit în jur, apoi s-a gândit că poate este cineva care stă şi se uită la el cum se roagă. A îngenuncheat din nou şi a spus: „Dacă aş vorbi cu şeful meu în birou, mi-ar place ca lumea să mă vadă că stau de vorbă cu el, dar aici mă ruşinez să mă vadă cineva că stau de vorbă cu Domnul meu.”

Şi spunând aceasta, a aruncat de pe el mantia răutăţii, a invidiei şi a certurilor, a căzut cu faţa la pământ şi a plâns înaintea lui Dumnezeu până când a fost umplut cu Duhul Sfânt. Atunci s-a întâmplat ceva ce a făcut ca toată scrobeala să iasă din el, deoarece a intrat în slavă, în relaţie cu Dumnezeu şi în părtăşie divină.

Aceasta am găsit la aceste convenţii:  locuri în care bărbaţii şi femeile nu se ruşinează de Evanghelie, şi sunt gata să depună mărturie, să cânte şi să strige. De câteva ori i-am auzit chiar şi cântând în limbi.

O, nu lăsaţi să treacă pe lângă voi lucrul acesta, şi nu vă ruşinaţi să intraţi în relaţie cu Hristos, ci lăsaţi-L să locuiască în voi, Dumnezeu în om, făcându-Se cunoscut oamenilor prin Duhul Sfânt, într-o preoţie sfântă, un popor sfânt, un popor deosebit, ciudat, diferit de lume, sfinţit prin sânge şi pus deoparte fată de lucrurile lumii. Amin.

Acesta este un fel aspru şi vechi de predicare, dar salvează omul din păcat. Îl curăţă şi-l face o făptură nouă în Hristos Isus; îl albeşte şi îndepărtează toată ruşinea şi ezitarea de la el.

Odată am văzut o femeie foarte ruşinoasă. Când a venit omul de la asigurări la uşa ei, femeia şi-a întors faţa într-o parte. Lăsaţi-o însă să vină jos la altar în slava „Shekinah” a lui Dumnezeu şi ea va depune o asemenea mărturie încât se vor zgudui şi ţiglele de pe acoperişurile caselor. Sigur. De ce? Ea este în Prezenţa lui Dumnezeu, s-a întâlnit cu Ceva real. Viaţa  ei a fost înnoită şi nu mai este trasă jos de lume pentru că se află în părtăşie divină cu Hristos. Este o singură cale de a intra în slava „Shekinah”: prin Sânge.

În Vechiul Testament, marele preot intra acolo o dată pe an şi atunci purta sângele înaintea lui. El era uns. O, îmi place să studiez cum era uns cu untdelemn!

Cred că David a spus: „Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!

Este ca untdelemnul de preţ care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, se pogoară pe marginea veşmintelor lui.” (Psalmul 133.1-2).

Uleiul face ca lucrurile să meargă repede, uşor. Voi ştiţi că atunci când omul ajunge să fie cu adevărat uns şi e pregătit pentru Dumnezeu, devine flexibil. Dar când nu este pregătit, dă înapoi şi este ţeapăn.

Mie îmi pare rău pentru catâri. Ei sunt cele mai mute fiinţe. Poţi să-l fluieri, poţi să-l strigi, căci el va sta şi te va privi cu urechile mari ciulite. Catârul nu ştie ce este blândeţea, ca şi calul. Şi încă ceva: el nu ştie de unde vine. Să nu spuneţi că a fost creat de Dumnezeu, căci nu este adevărat. Nu puneţi pe seama lui Dumnezeu lucrul acesta, pentru că omul l-a făcut. El a încrucişat iapa cu măgarul. Dumnezeu nu ar face o asemenea creatură. Nu, nu!

Mie îmi place un cal frumos de rasă. El este cu adevărat frumos şi ştie cine sunt părinţii lui. Ştie exact de unde vine, dar catârul nu ştie nici cine este tatăl lui, nici cine este mama lui şi nu se mai poate reproduce. El este distrus pentru tot restul vieţii.

Aceasta mă face să mă gândesc la o mulţime de oameni care spun că sunt creştini, vorbesc despre sângele lui Isus şi stau cu urechile ciulite, dar nu ştiu nici măcar ce înseamnă o chemare. Aşa este. Ei nici nu ştiu cine este Tatăl sau mama lor.

Dar când un suflet ajunge în adevărata părtăşie divină şi este botezat cu Duhul Sfânt, ştie cine este Tatăl lui. Ştie de unde vine şi pe ce stă; ştie că sângele Lui l-a curăţit şi că Duhul Sfânt care l-a născut i-a dat o viaţă nouă.

Necazul este că astăzi avem prea multă religie.

Deci, marele preot mergea în Locul Preasfânt, o dată pe an, cu sângele înaintea lui şi se închina în slava Shekinah uns peste tot. Oh, îmi place aceasta! El mergea acolo uns. Biblia spune că marele preot avea pe veşmânt o rodie şi un clopoţel, o rodie şi un clopoţel, de jur împrejur şi trebuia să păşească în aşa fel în timp ce ducea sângele înaintea lui, încât clopoţeii să sune: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul!”

Ce tablou minunat al Bisericii de astăzi.

Ştiţi de ce au fost făcuţi acei clopoţei? Pentru ca oamenii de afară să ştie dacă preotul mai era în viaţă sau nu, după zgomotul făcut de ei.

Şi acum am să vă spun ceva, fraţilor! Biserica noastră moartă nu mai face nici un zgomot. Aşa este.

Când Isus a intrat în Ierusalim, oamenii aceia simpli au rupt frunze de palmier şi au început să cânte: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!…” (Matei 21.9).

Unii din acei farisei au spus: „O, asta îmi dă fiori pe spate! Acesta este un sacrilegiu! Ar trebui făcuţi să tacă!” Dar Isus le-a zis: „Dacă ei vor tăcea, vor striga pietrele acestea.”

Vedeţi, când Hristos intră înăuntru trebuie să se întâmple ceva.

………………………………………………………………………………………

Dar El a dus Sângele la tronul de îndurare.

În vechime, numai marele preot putea intra în locul preasfânt şi aceasta o dată pe an, dar când a murit Isus, perdeaua din Templu s-a rupt în două şi s-a făcut un nou Legământ, iar acum, nu numai marele preot ci oricine doreşte poate intra în slava Shekinah a lui Dumnezeu, prin botezul cu Duhul Sfânt, într-o adevărată părtăşie a cincizecimii, în puterea lui Dumnezeu, în locul unde suntem curăţaţi de toată nelegiuirea şi suntem făcuţi făpturi noi în Hristos Isus. Duhul Sfânt vine peste noi şi îndepărtează toată reţinerea şi ruşinea noastră şi ne duce în părtăşie cu Dumnezeu. Nu este aceasta Biserica Mireasă? Nu ar trebui ca Biserica să nască fii şi fiice care să strige: „AVA”, adică „TATĀ”?

Atunci care-i problema? Nu-i de mirare că nu mai năştem, căci dacă ne îndepărtăm de slava Shekinah şi nu ştim cine este Tatăl nostru şi mama noastră, devenim „nepoţi penticostali”, aşa cum i-a numit David duPlesis, iar DUMNEZEU NU ARE NEPOŢI. Nu, domnule, El are numai fii şi fiice.

Nu, domnule, El are numai fii şi fiice.

Şi spun din nou aşa cum am mai spus. Metodiştii au fost bine la timpul lor,  ei s-au născut ca fii ai lui Dumnezeu, dar apoi şi-au dus copiii la biserică şi au spus: „Pentru că sunt metodist şi copilul meu va fi tot metodist!” Dar aceştia nu sunt fii, ci nepoţi. Înţelegeţi? Însă Dumnezeu nu are nepoţi. Orice bărbat, femeie, băiat sau fată trebuie să trăiască experienţa intrării în sfânta sfintelor, fiind născuţi din nou.

Este trist că şi biserica penticostală a luat aceeaşi direcţie ca metodiştii. Urmarea? Ne-am ales cu nepoţi penticostali. Dar să vă spun ceva: Dumnezeu nu are aşa ceva! Biserica are, dar Dumnezeu, nu! Orice om care vine la Dumnezeu trebuie să intre prin Sânge. Orice băiat şi orice fată trebuie să recunoască faptul că ceva a trebuit să moară pentru ca ei să poată intra în acea slavă Shekinah, să fie curăţiţi de viaţa lor păcătoasă şi să devină făpturi noi în Hristos Isus. Amin.

Cartea lui Iov este cea mai veche carte din Biblie. Acest bărbat a trăit înainte ca Moise să scrie cartea Genezei. Cred că vă amintiţi de necazurile şi încercările prin care a trecut Iov şi de prietenii care s-au ridicat împotriva lui şi l-au acuzat. Cu toate acestea, el a rămas neclintit pe făgăduinţa lui Dumnezeu; a rămas în părtăşie, iar în ceasul încercării a strigat: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu…” (Iov 19.25).

Când era în suferinţă, chiar şi soţia i-a spus: „Iov, blestemă-L pe Dumnezeu şi mori!” dar el era sub sânge, Iov adusese jertfa , împlinise cerinţa lui Dumnezeu şi ştia că este neprihănit. El trebuia să fie sub sânge ca să aibă părtăşie divină cu Dumnezeu. Astfel, chiar şi în ceasul cel mai greu al încercării el a strigat: „Chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El!” Amin.

Ceea ce-i trebuie bisericii de astăzi este o astfel de părtăşie sub Sângele Domnului Isus Hristos, aşa încât nici chiar moartea să nu o mai întunece.

Am stat lângă patul multor sfinţi şi i-am văzut murind în timp ce dădeau mâna lor rece cu mine. I-am văzut murind în timp ce Îl lăudau pe Dumnezeu pentru că aveau părtăşie cu El şi ştiau pe ce stau.

Să nu încercaţi cumva să ajungeţi la Dumnezeu altfel decât prin părtăşie cu El sub Sânge, căci aceasta este singura cale! Este singura cale recunoscută de El!

Mai întâi trebuie să fiţi spălaţi de apa Cuvântului, apoi urmează curăţirea prin Sânge. Şi abia după aceea intraţi în părtăşie, în slava Shekinah şi ştiţi pe ce staţi!

Daniel era încă unul care a hotărât în inima lui că nu se va pângări cu carnea împăratului din Babilon. El a rămas în părtăşie cu supranaturalul chiar şi în prezenţa leilor care erau gata să-l sfâşie, iar Dumnezeu a trimis un înger care a stat alături de el şi a închis gurile acelor animale. Daniel avea părtăşie cu Dumnezeu deoarece era sub sânge.

În felul acesta s-a menţinut pe poziţie.

Cei trei tineri se aflau în mijlocul cuptorului încins şi orice le-ar fi făcut, nu au putut fi scoşi din părtăşia cu El. Ei nu au putut să-i supună la îndeajuns de multe încercări încât să-i determine să-L nege.

Un om care a ajuns sub Sângele lui Isus Hristos şi a fost umplut cu Duhul Sfânt nu mai poate fi smuls din părtăşie nici chiar de toţi dracii din iad. El ştie pe ce stă.

Ştiu că mă credeţi nebun, dar dacă v-aţi simţi aşa cum mă simt eu, aţi sări sus de pe scaune şi aţi face la fel.

Aş vrea să ţineţi minte un lucru, fraţilor!

Un copil care nu țipă la naştere sau nu scânceşte, este mort.

Aceasta este problema cu prea multe dintre bisericile de astăzi: prea mulţi oameni care se numesc creştini, sunt născuţi morţi. Asta nu-i bine.

Dar ştiţi ce face doctorul când vede că copilul nu scânceşte? Îl întoarce cu capul în jos şi îl loveşte de câteva ori cu palma iar atunci copilul ţipă.

Aceasta îi trebuie şi bisericii de astăzi: încă un botez cu Duhul Sfânt de modă veche, care s-o scuture până când zboară din ea toată lumea şi se întoarce la adevăratele binecuvântări de la rusalii.  Un predicator adevărat se va ridica, va lua Scriptura şi va bate cu ea aşa cum se bate aurul.

Aţi văzut cum se bate aurul? Şi pe o parte şi pe alta până când cade toată zgura. Şi când este gata de bătut? Când aurarul îşi vede chipul în el.

Aceasta face şi Duhul Sfânt prin Cuvânt. Bate afară toată lumea din biserică până când Isus Hristos se reflectă în mădularele ei. Atunci Dumnezeu poate să-Şi reflecte puterea aşa cum s-a întâmplat în ziua de Rusalii când L-a trimis jos pe Duhul Sfânt şi i-a făcut pe credincioşii adevăraţi să se comporte ca şi cum s-ar fi îmbătat de vin nou. Când i-au văzut oamenii, au spus: „Sunt plini de must!”, dar Petru s-a ridicat şi le-a zis: „… aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel:

În zilele de pe urmă, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa visuri!

Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna în zilele acelea din Duhul Meu, si vor proroci.

Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum;

Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită.

Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.” (Fapte 2.16-21).

Ceea ce-i trebuie bisericii de astăzi este o bătaie a Evangheliei, ca să iasă din încurcătura în care se află şi să se întoarcă sub părtăşia Sângelui în slava Shekinah, într-o experienţă de rusalii aşa cum a avut cu mulţi ani în urmă, aşa cum au făcut în zilele lui John Wesley, în zilele lui Calvin şi ale lui Knox, aşa cum s-a întâmplat la Rusalii. Ceea ce ne trebuie nouă astăzi este o părtăşie cu Dumnezeu, astfel încât să devenim făpturi noi şi să primim Viaţa Sa.

Dacă un om va face aşa, dintr-un laş bătrân va fi schimbat într-un luptător viteaz care va merge afară şi va câştiga suflete. De ce? Pentru că a intrat în părtăşie cu Dumnezeu; a intrat în odăiţa lui tainică cu lacrimile şiroind pe obraji şi a zis: „O, Dumnezeule, dă-mi şi mie Duhul Sfânt! Nu mă interesează dacă aceasta mă va costa nevasta, copiii sau prietena. Renunţ la tot, chiar si la ceea ce sunt, numai umple-mă, Doamne, ca să pot sta în Prezenţa Ta, în slava Shekinah!”

Gândiţi-vă la cântecul: „Duh al lui Dumnezeu, vino peste mine!” pe care l-a scris domnul Iverson, tatăl lui Ned. Asta ne trebuie nouă.

Duhul Domnului să cadă peste mine! Să stau acolo până când Dumnezeu mă duce în sfânta sfintelor şi trage perdeaua în urma mea, închizând lumea afară. Până mă închide cu Hristos şi mă face să nu-mi mai pese cine sau ce este în jur.

Când se întâmplă aceasta, tu umbli în Duhul, eşti călăuzit de Duhul, faci lucrurile pe care le-ar face Duhul şi spui lucrurile pe care le-ar spune Duhul. Aceasta se întâmplă când intri în părtăşia divină.

Fie ca Domnul să dea lucrul acesta fiecăruia. Da. Tinerii evrei, chiar dacă se aflau în mijlocul cuptorului încins, erau în părtăşie cu El. Dogoarea cuptorului nu i-a putut opri, ci aveau aceeaşi părtăşie ca până atunci.

După ce a intrat sub sânge, Ştefan a stat acolo şi a predicat până când faţa i-a strălucit ca faţa unui înger. Eu nu cred că a strălucit ca una din aceste lumini. Sigur că nu. Un înger  nu înseamnă întotdeauna o lumină strălucitoare. Îngerul este un mesager, este cineva care ştie despre ce vorbeşte. Şi în ziua când Ştefan a fost dus înaintea judecăţii sinedriului, a spus: „Care dintre părinţii voştri nu L-a respins pe Duhul Sfânt? Voi, oameni tari de cerbice şi netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile…”  El ştia că dacă vorbeşte în felul acesta îl poate costa viaţa, dar credeţi că i-a păsat? Ştefan ştia despre ce vorbeşte. De ce? Pentru că a intrat sub Sânge acolo sus, la cincizecime, era în slava Shekinah şi nu-i păsa ce ar fi putut spune cineva. Moartea nu însemna nimic pentru el. Era atât de sigur şi atât de plin de Duhul Sfânt încât lucrul acesta i-a făcut să scrâşnească din dinţi şi să arunce cu pietre în el. Nici chiar moartea nu i-a putut ascunde părtăşia, căci şi-a ridicat mâinile şi a spus: „Îl văd pe Isus…” Amin.

Nici chiar moartea nu a putut să-i ia părtăşia. Ea nu putea să-i facă nimic pentru că Ştefan păstra acea părtăşie desăvârşită cu Hristos chiar şi atunci când pietrele îl loveau în cap.

Iar Pavel stătea acolo. În vremea aceea se numea Saul şi păzea hainele celor ce-l omorau pe Ştefan. El n-a plecat de acolo pentru că a văzut că acel om avea ceva, el fiind plin de tot felul de crezuri şi alte învăţături. Vedea că omul acela avea ceva ce crezul lui nu putea produce. A văzut slava lui Dumnezeu pe faţa lui când Ştefan s-a uitat în sus şi a spus: „Îl văd pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu…”  (Fapte 7.56). Acel bărbat avea părtăşie chiar şi în ceasul morţii, deoarece a venit pe calea plăcută lui Dumnezeu: prin Sângele lui Isus Hristos şi a intrat în slava Shekinah unde era adevărata părtăşie.

Romani 5.11 spune: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” Părtăşia reaşezată.

O, îmi place aceasta! Părtăşie cu Dumnezeu, părtăşia reaşezată. Cum? Prin Sângele Domnului Isus.

În oraşul meu, Louisville, Kentucky, era un om pe care toţi îl considerau un hoinar. Aduna tot felul de lucruri de pe stradă şi trăia într-o cocioabă de la periferia oraşului. Hainele lui nu erau prea călcate dat fiind faptul că era burlac, iar într-o zi, în timp ce trecea strada a fost accidentat de o maşină care i-a rupt toate oasele. O ambulanţă l-a dus la spital, dar după ce a fost examinat de medici, când aceştia au constat starea gravă în care se afla şi având în vedere faptul că era doar un hoinar fără bani, au hotărât că nu are rost să-şi piardă vremea cu el. Când bolnavul a văzut că ei au tras cearceaful peste el, a spus:

„Un moment, domnilor. Poate că în ochii voştri nu valorez nimic, dar să ştiţi că totuşi am valoare, deoarece Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să moară în locul meu ca să primesc har şi să am părtăşie cu El. Cu 50 de ani în urmă, am acceptat lucrul acesta în inima mea, ceea ce înseamnă că cu siguranţă valorez ceva. Dumnezeu m-a iubit atât de mult încât Şi-a dat propriul Fiu pentru mine. El Şi-a vărsat Sângele ca să pot intra în părtăşie cu El. Eu am rămas pe aceasta în toţi aceşti ani şi acum e mai dulce decât înainte.”

Vă puteţi imagina feţele acelor medici?

Sigur că valoraţi ceva! Fiecare om valorează ceva, pentru că Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru voi.

Voi nu puteţi să vă daţi viaţa voastră pentru El? De ce nu puteţi să vă predaţi Lui? Trebuie să intraţi corect în părtăşie.

Faptul că întoarceţi o nouă pagină în viaţa voastră, nu vă ajută cu nimic, pentru că trebuie să veniţi cum cere Dumnezeu: să intraţi sub Sânge, să păşiţi în slava Shekinah, în prezenţa lui Dumnezeu şi apoi puteţi să vă închinaţi la Domnul Dumnezeu.

Cu 1900 de ani în urmă, la Calvar…

Haideţi să vedem un tablou, apoi vom merge mai departe. Era o dimineaţă groaznică. O asemenea dimineaţă nu a fost şi nici nu va mai fi vreodată, pentru că atunci a avut loc o judecată, mai bine zis o batjocură. Un OM nevinovat a fost osândit. Eu pot să privesc şi să văd ceva, văd un OM micuţ ce mergea spre Calvar.

Biblia spune că nu avea nimic care să-ţi atragă privirea. Are o cruce pe umeri şi Sângele îi curge şiroaie pe spate, pe cap are o coroană din spini, pusă în batjocură, iar pe faţă i se prelinge scuipatul soldaţilor beţi care L-au scuipat.  El târăşte crucea prin urmele de sânge lăsate de paşii Săi. În timp ce începe să urce muntele, văd cum haina îmbibată de Sânge I se lipeşte de coapse, este o privelişte în faţa căreia nu mai poţi rămâne indiferent.

O, desigur, Diavolul s-a îndoit de El. A crezut că este doar un proroc, căci îşi zicea: „Sigur e numai un proroc, căci altfel cum ar fi îngăduit Dumnezeu să-L scuipe cineva în faţă? Sau cum era posibil ca Dumnezeu să se lase bătut?” Păi din aceleaşi motive nu putea fi nici proroc şi nici înger, ci trebuia să fie Dumnezeu! Cine a venit să salveze copilul pierdut din grădina Eden? A trimis El vreun înger? A trimis vreun proroc? Nu, nu a trimis pe nimeni, ci a venit El însuşi arătându-Se în trup în persoana lui Isus Hristos, Fiul Său.

Şi iată-L urcând muntele trăgând crucea după El, iar acea „albină” a morţii a început să bâzâie în jurul Său zicând: „Nu e decât un OM fiindcă Dumnezeu nu s-ar fi lăsat scuipat în faţă!”

Da, El a făcut asta! A făcut-o de dragul nostru. Nu trebuia s-o facă, dar a făcut-o ca să ne poată curăţa şi sfinţi de păcate, a făcut-o pentru ca noi să avem un exemplu de trăire corectă şi smerită şi să ştim cum să întindem şi celălalt obraz, să mergem încă o milă sau să-i dăm şi cămaşa fratelui care are nevoie. El a practicat religia lui Iahveh pentru că o avea în Sine.

Şi iată-L urcând dealul în timp ce bătrâna albină a morţii se învârtea întruna în jurul Lui zicând: „Uită-te la El! Cum ar putea fi acesta Dumnezeu? Poate fi El Emanuel? Cu siguranţă, nu! El n-ar îngădui să fie scuipat în faţă, n-ar purta pe cap o coroană a batjocurii făcută din spini şi n-ar duce în mână un sceptru fals. Acesta nu e decât un proroc şi pentru că mi-a făcut o mulţime de necazuri, în câteva minute am să-L termin pe Calvar!”

Fraţilor, daţi-mi voie să vă spun ceva! Când el a bâzâit şi L-a înţepat acolo la Calvar, s-a întâmplat ceva. Când şi-a înfipt acul în trupul lui Emanuel, voi ştiţi că atunci când albina înţeapă pe cineva, îşi pierde acul dacă vrea să-l ia afară. Aşa se face că atunci când L-a înţepat, a înţepat mai mult decât un profet; L-a înţepat pe EMANUEL. Şi ce s-a întâmplat? Şi-a pierdut acul!

Şi de atunci, când creştinul intră sub acel Sânge care s-a vărsat la Calvar, în părtăşia divină, în adevărata părtăşie a cincizecimii, moartea îşi pierde puterea. Ea mai poate doar să bâzâie şi să bâzâie.

Eu cunosc un evreu cu nasul coroiat care stătea nepăsător când Ştefan era împroşcat cu pietre, dar într-o zi, în timp ce era pe drumul spre Damasc a căzut sub puterea lui Dumnezeu. Şi ce s-a întâmplat? A ajuns în punctul în care a intrat în acea prezenţă divină cu Fiul lui Dumnezeu.

Şi într-o zi, la Roma a fost ridicat un eşafod pentru a-i fi tăiat capul într-o execuţie publică sub guvernarea romană. Şi când era gata să moară, acea albină a venit şi a început să bâzâie în jurul lui, dar ştiţi ce i-a spus Pavel?

„O, albină, unde îţi este boldul? Mormântule, unde îţi este biruinţa?

Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!” (1 Corinteni 15.55-57).

Chiar şi în ceasul morţii el a menţinut acea părtăşie pe care a găsit-o în binecuvântările de la Rusalii.

Fiecare din acei ucenici de la Rusalii, care au fost în odaia de sus, şi-au menţinut părtăşia cu El de-a lungul încercările şi prigoanelor şi nimic nu i-a putut despărţi de dragostea lui Dumnezeu care era în Hristos.

Şi astăzi este o singură temelie pentru părtăşia adevărată, iar aceea este PĂRTĂŞIA DEPLINĂ A EVANGHELIEI. Când un om intră prin apa de curăţie a Cuvântului şi recunoaşte Sângele pentru curăţire, intră în slava Shekinah, în adevărata părtăşie a cincizecimii  şi nu se mai ruşinează de Evanghelia lui Isus Hristos, pentru că Ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor ce cred.

– Amin –

EN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *