DRAGOSTEA DIVINĂ

…noi am părăsit adunarea şi am mers să vedem o femeie, o prietenă de-a noastră, numită Dobleman, în Edmonton, Alberta.

Când am ajuns însă la douăzeci de mile de graniţa
canadiană, am primit vestea că fratele meu este pe moarte, aşa că ne-am întors
înapoi printr-o puternică furtună de zăpadă şi am mers direct acasă. A fost o
călătorie foarte lungă şi obositoare, care a durat unsprezece zile.

De îndată ce am ajuns la mama, ea mi-a spus: „A
fost pe aici fratele Neville.” Şi eu vă spun, prieteni, acesta este un păstor
adevărat. Eu apreciez în mod sincer tot ceea ce face el.

Poate că iubiţii voştri nu au ajuns niciodată
într-o situaţie ca fratele meu, dar într-un moment de criză, când ştii că se va
întâmpla ceva, este minunat să ştii că ai un prieten care stă lângă tine. Da,
el a alergat imediat la fratele meu, iar aseară când am ajuns acasă, m-am
schimbat şi am alergat şi eu acolo. Când am intrat în camera fratelui meu,
ştiţi pe cine am găsit acolo, stând în rugăciune? Pe fratele Neville şi pe
Hova.

Eu îi sunt foarte recunoscător pentru aceasta, şi
vă spun sincer, de aici de pe platformă, cum am făcut-o întotdeauna, că mai
bine îţi dau un fir de trandafir acum, decât să-ţi dau o întreagă coroană
mortuară după ce ai plecat. Da, acum este timpul potrivit ca să fac aceasta, de
aceea eu apreciez foarte mult gestul tău, frate Neville, şi ştiu că toţi cei
care sunt din această biserică procedează la fel, deoarece avem un păstor
adevărat. Ca să-i arataţi cât de mult îl apreciaţi, ridicaţi-vă mâinile spre
Dumnezeu. Vă mulţumesc.

Când am mers acasă, i-am spus soţiei mele:

„Scumpo, când m-am dus şi am bătut la uşă am auzit
înăuntru gălăgie şi imediat m-am gândit că desigur ceva nu este în ordine. Am
bătut din nou, pentru că am crezut că vorbeşte cineva, dar când am intrat în
cameră, am văzut că lângă patul bolnavului stăteau amândoi (fratele Neville şi
Hova), cu capetele plecate, rugându-se lui Dumnezeu.

Da, eu vă spun înaintea lui Dumnezeu că îl apreciez
pe acest păstor adevărat şi prieten adevărat. Dumnezeu să îngăduie ca fratele
Neville să trăiască mult în această lume ca să-L poată sluji pe El. Eu cred că
Domnul îl va păstra încă mulţi ani de acum înainte, ca să-L slujească, căci
este un bărbat cu adevărat viteaz. Aceasta îmi atinge inima mai mult decât
orice.

Acum vreau să vă spun că clasa de şcoală duminicală
nu este încă gata – mă refer la clasa copiilor.

Apoi vreau să vă spun că s-ar putea să facem
rugăciune şi pentru bolnavi. Nu am făcut niciun anunţ cu privire la un eventual
eveniment, dar dacă este cineva aici care doreşte aceasta, o vom face.

Dacă sora Gertie vrea, aş dori să vină la pian şi
să cânte „Medicul bun”.

Rugămintea mea este ca bunul nostru Părinte ceresc,
să-i binecuvânteze pe toţi cei care au nevoie de El astăzi. Apoi aş vrea ca
toţi cei care sunt bolnavi şi nevoiaşi, să se adune aici în jurul altarului.

Dacă nu mă înşel, aceea este sora Nellie Sanders,
nu-i aşa? O, Domnul să te binecuvânteze, Nellie! Au trecut douăzeci și cinci de
ani de când ne cunoaştem. Eu te-am observat, dar nu am vrut să crezi că mă uit
prea insistent la tine. Totuşi, de când te-am văzut, mi-am tot zis: „Femeia
aceasta seamănă foarte bine cu Nellie.”

Probabil că niciunul dintre cei prezenţi nu îşi mai
aduce aminte… Câţi dintre voi şi-o amintesc pe Nellie Sanders? Desigur. Ea a
fost printre primii care s-au convertit în Tabernacol. La început a fost ea,
soţia mea plecată (Hope) şi un grup mic de fraţi şi surori în Hristos.

Ea s-a căsătorit chiar aici, cu unul dintre
voluntarii americani, un ofiţer care a primit mesajul. Mai târziu, fratele a
plecat să se întâlnească cu Domnul şi a lăsat-o cu doi copilaşi, dacă nu mă
înşel. Unul dintre ei este încă la şcoală.

Ea se afla la o vârstă agitată şi supărătoare, de
aceea atunci când am fost la Phöenix, Arizona, pentru o adunare de rugăciune,
m-a chemat să mă rog şi pentru ea. Cred că au trecut douăzeci și cinci de ani
de atunci – de când tu, Hope, eu şi ceilalţi fraţi, obişnuiam să ne întâlnim
aici.

Adevărul este că noi toţi mergem încet în jos.
Dumnezeu să fie cu tine, soră.

Toţi cei care sunteţi bolnavi şi doriţi să veniţi
la altar pentru rugăciune, puteţi s-o faceţi pentru că eu şi păstorul nostru ne
vom ruga pentru voi. Veniţi chiar aici în faţă. Imediat după ce vom face
aceasta, va urma un scurt mesaj, la care aş vrea să participaţi cu toţii.

După rugăciunea pentru bolnavi vom elibera şcoala
duminicală, iar cei care vor rămâne, vom merge la serviciul următor şi vom face
două anunţuri.

Acum, totul este să intrăm cu toţii în părtăşie, în
această rugăciune pentru vindecare, deoarece ştim că Dumnezeu este aici şi că
El ne-a făgăduit că ne va răspunde.

(Fratele Neville îi spune fratelui Branham că o
soră doreşte să se facă rugăciune pentru ea.)

Da, sigur, este în ordine. Vom merge şi ne vom ruga
pentru ea. Sigur că da, frate Neville, vom face aceasta. Vrei să vii să mă
ajuţi?

Acum aş vrea să staţi cât mai smeriţi posibil,
pentru că doresc să ne rugăm mai întâi, pentru ca atunci când vom merge jos ca
să ungem bolnavii şi suferinzii, să avem credinţă în Dumnezeu că El ne va
asculta.

Cei care sunteţi sănătoşi în dimineaţa aceasta, nu
trebuie să veniţi în jurul altarului, dar aş vrea să vă gândiţi că cel ce v-a
adus aici, este harul lui Dumnezeu. Rugaţi-vă deci pentru cei care vin în faţă
– tineri şi bătrâni – căci ne vom ruga şi noi pentru ei, iar păstorul îi va
unge, în timp ce eu îmi voi pune mâinile peste ei.

Scriptura spune: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii bisericii; şi
să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.

(Iacov 5.14). Aceasta o spune Cuvântul.

Acum, în timp ce staţi cu capetele plecate, haideţi
să ne rugăm împreună pentru bolnavi.

Tatăl nostru ceresc, venim umili în prezenţa Ta ca
să Te rugăm să Te înduri de cei nevoiaşi şi bolnavi, de aceia care nu se pot
ajuta ei înşişi.

Mulţi dintre ei, Tată, nu mai pot să fie ajutaţi de
medici. Ei nu le mai pot face nimic, nu-i mai pot salva, dar Te rugăm pe Tine
să-Ţi reverşi harul peste ei.

Dumnezeule, eu mă rog umil, din toată inima,
alături de biserica aceasta micuţă, ca să laşi ca marele Tău Duh Sfânt care
este prezent printre noi, să dovedească Cuvântul Domnului Iisus care a spus: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în
Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.
” (Matei 18.20).

Acesta este Cuvântul Tău veşnic, Doamne, care a
fost vorbit încă înainte de întemeierea lumii. El ne-a fost dat prin profeţi şi
apoi prin Iisus Hristos, Fiul Tău.

Tată, în clipa aceasta, dorinţa noastră este ca Tu
să vindeci bolnavii şi nevoiaşii care s-au adunat în jurul altarului. Te rog
să-i binecuvântezi cu credinţă, ca să poată primi ceea ce cer. Fie ca Duhul Tău
cel Sfânt să-i cuprindă pe toţi, în timp ce eu şi păstorul îi ungem şi ne punem
mâinile peste ei, astfel încât să fie vindecaţi.

Te rugăm aceasta în Numele lui Hristos şi de dragul
Lui.

Acum aş vrea să staţi cu toţii în rugăciune şi cu
capetele plecate, în timp ce eu şi fratele Neville vom trece pe la fiecare şi
ne vom ruga.

(fratele Branham şi fratele Neville se roagă pentru
bolnavi, în timp ce adunarea cântă:

/: Cerul şi pământul Te laudă :/

O, Doamne, Prea Înalte! )

Părintele nostru ceresc, Îţi mulţumim pentru şcoala
duminicală şi pentru lecţia ei, căci ea a emoţioant inimile noastre. Îngăduie
ca noi toţi să fim eliberaţi în această dimineaţă, astfel încât să păşim afară
din închisoarea necredinţei, pe deplin eliberaţi.

Noi ştim că Îngerul Domnului va merge înaintea
noastră, confirmând Cuvântul lui Dumnezeu, şi ne va elibera din închisoarea
fricii, a bolii, stresului, suferinţelor etc., pentru că El ne-a făgăduit
aceasta. Fie ca toţi cei care sunt închişi în starea lor rea în dimineaţa
aceasta să fie pătrunşi de lumina lui Dumnezeu, astfel încât să plece din locul
acesta pe deplin vindecaţi.

Îţi mulţumim pentru acest mesaj, pentru Cuvânt şi
pentru călăuzirea Duhului Tău Sfânt.

Dăruieşte-ne aceste binecuvântări, Tată, şi fii cu
noi în serviciul care va urma, căci Te rugăm aceasta în Numele lui Hristos
Isus. Amin.

Acum aş vrea să ne ridicăm şi să cântăm un imn,
căci unii trebuie să plece.

„Luaţi Numele lui Iisus cu voi…”

Cei care vor să plece, pot s-o facă, iar cei care
pot rămâne şi pentru următoarele 30 de minute, noi vom fi bucuroşi să vă avem
printre noi. În ordine.

(Fratele Branham cântă).

Ia Numele lui Isus cu tine,

Copil al suferinţei…

Vă rog să vă întoarceţi acum spre cel de lângă voi
şi să daţi mâna cu el. Amin.

Vă rog să vă aşezaţi. Domnul să vă binecuvânteze pe
toţi din belşug.

Tocmai am observat că avem un mic articol din
„Vestitorii dimineții”. Acest ziar este al fratelui Joseph Boze din Chicago, un
frate cumsecade. Noi am avut părtăşie împreună şi întotdeauna am petrecut clipe
plăcute împreună. Fratele Boze este prezent aici jos

Mă bucur mult pentru că văd că aţi rămas pe loc
pentru Hristos, şi pentru că aţi cedat din timpul vostru, aş vrea să vă vorbesc
despre ceva.

Sunt obosit şi vocea mi-e slabă, pentru că am avut
o mulţime de întâlniri mari, una fiind în Indianapollis, unde am avut bucuria
de a vedea mii de persoane care au venit la Tabernacol, dintre care zece mii au
păşit în faţă ca să-şi închine viaţa Domnului Iisus într-o singură noapte.

Ruselford şi ceilalţi au fost foarte emoţionaţi,
iar lucrarea pe care a început-o fr. Cadle cu ani în urmă, continuă încă.
Uneori mă gândesc că mi-ar place să am şi eu un loc ca acela, deoarece este
unul din cele mai mari localuri pe care le-am văzut vreodată. Poate că sunt
puţin cam emotiv, dar când văd o lucrare aşa de mare, care a fost începută de
cineva, simt ceva deosebit.

Acum sunt puţin răguşit pentru că am fost sus în
munţi, deoarece a trebuit să ajungem la soţia bolnavă a unui prieten de-al
nostru din Canada. Dar tocmai când voiam să trecem graniţa, am primit vestea că
fratele meu este pe moarte, aşa că m-am întors înapoi, conducând maşina patru
zile şi patru nopţi. Am stat în maşină timp de zece zile, aşa că vă daţi seama
cum mă simt în dimineaţa aceasta.

Vă mulţumesc tuturor celor care v-aţi rugat pentru
fratele meu, căci se pare că este în drum spre vindecare. Dumnezeu i-a dat încă
o şansă, de aceea Îi sunt foarte recunoscător şi Îl laud pe Domnul pentru
aceasta.

În ultimul timp a trebuit să iau multe decizii,
deoarece am fost invitat să fac un tur în jurul lumii. Sunt invitat peste tot,
aşa că nici nu mai ştiu încotro să mă îndrept. Peste tot, peste tot… Cred că
sunt cam zece sau chiar mai multe conferinţe pregătite să înceapă zilele
acestea, iar eu am fost invitat să particip la toate, de aceea sunt nevoit să
iau câteva decizii în următoarele douăzeci și patru de ore.

Acesta este motivul pentru care aş vrea să vă
rugaţi pentru mine, căci doresc ca Domnul să mă călăuzească. Cred că nu
deranjează dacă trag jos ventilatorul pus aici în faţă. Eu am fost expus la
atât de multe lucruri în călătoriile pe care le-am făcut pentru Domnul – boli,
lepră etc. Da, am îmbrăţişat leproşi şi le-am strâns mâinile, am mers în rezervaţiile
lor şi am discutat cu ei.

Da, eu nu mai sunt un băiat, ci am ajuns la o
vârstă destul de înaintată.

Aţi auzit desigur de fratele Bosworth care se
apropie de vârsta de nouăzeci de ani. Când am fost în Indianapollis, a avut un
cheag de sânge, care i-a mers la inimă. Moartea îl sugruma şi era inconştient,
iar doamna Bosworth m-a chemat să mă rog pentru el.

Am mers imediat acolo şi am început să mă rog. A
doua zi m-a chemat chiar el şi mi-a spus: „Aş vrea să fiu cu voi în adunare.”

Când am auzit ce spune, m-am gândit că unui om de
patruzeci și șapte de ani (câţi am eu), ar trebui să-i fie ruşine de el însuşi
în faţa unui asemenea om, dar cred că acest simţământ a venit doar de la partea
umană.

O, cât de valoros şi cât de minunat este harul Său!
Nimic nu este mai preţios decât să fii salvat.

Tu nu realizezi aceasta, prietenie, sunt sigur,
deoarece Diavolul încearcă s-o ţină departe de tine. El o face şi cu mine. De
ce aceasta? Ca să nu ne dăm seama de valoarea pe care o are sufletul.

V-aţi gândit vreodată ce este salvarea şi ce
înseamnă veşnicia? V-aţi gândit cât timp veţi fi salvaţi? Vedeţi? V-aţi dat
seama că acesta este timpul în care trebuie să vă decideţi pentru destinaţia
voastră veşnică?

Duminica trecută am predicat despre „Asigurare”,
despre Puterea pe care a făgăduit-o Dumnezeu şi am văzut că El v-a rânduit şi
v-a chemat încă înainte de întemeierea lumii, când v-a scris şi numele în
Cartea Lui. Vedeţi? Voi nu mai puteţi face nimic pentru aceasta, deoarece a
făcut El totul.

Nu este aceasta minunat? Mielul a fost junghiat
înainte de întemeierea lumii, dar aceasta s-a întâmplat real 4.000 de ani mai
târziu.

Cum vine aceasta? Când Dumnezeu a vorbit aceasta, a
trebuit s-o facă, deoarece trebuia să-Şi ţină făgăduinţa. Şi atunci când Mielul
a fost scris în acea carte, aţi fost scrişi şi voi împreună cu El. Da, numele
noastre au fost scrise atunci în Cartea Vieţii Mielului, adică înainte de
întemeierea lumii şi nu în ziua când L-am primit pe Hristos. Aceasta o spune
Biblia şi nu eu. Vedeţi? Aceasta este asigurarea.

Acum haideţi să citim ceva din Scriptură, ceva ce
este pe inima mea. Voi vorbi numai câteva minute, apoi vom fi liberi, pentru a
ne reîntâlni în seara aceasta. Am pe inimă un mesaj pe care am dorit să îl aduc
mai întâi în Tabernacol. Este ceva ce am de multă vreme pe inimă.

De curând am fost să mănânc într-un loc, iar când
am văzut ce se petrecea acolo, mi-am zis: „Oare ce se întâmplă cu mine, căci nu
pot suporta aceste lucruri! Oare înnebunesc? Nu pot suporta muzica şi lucrurile
pe care le au oamenii astăzi. Nu pot suporta aceste femei nebune care cântă!

O, cred că ceva nu este în ordine cu mine!”

Dar Duhul Sfânt mi-a spus: „O, nu este aşa! Căci „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui
nu este în el.
” Auzind aceasta, mi-am zis: „Păi, eu nu vreau să fiu
deopotrivă cu lumea!” Aşa este.

Apoi Duhul Sfânt a început să-mi descopere acest
mesaj. În dimineaţa aceasta nu prea am timp pentru a-l aduce şi pe deasupra
sunt şi foarte obosit, dar poate că cu voia Domnului, duminica viitoare vom
aborda şi tema aceasta.

Fratele Neville vă va anunţa sâmbăta viitoare în
emisiunea de la radio. Dorinţa mea este să-l aduc într-un anumit fel, deoarece
este un mesaj al Evangheliei, al timpului şi al ceasului în care trăim.

Eu v-am spus cu şase luni în urmă că acesta este un
an în care vom vedea dacă America este sau nu de acord cu Evanghelia. Acesta
este timpul când ea (America) se va duce. Cum? Ori în sus, ori în jos. Aşa
este.

Acum pentru voi, copii, aş vrea să luaţi o bucată
de hârtie şi să vă scrieţi din Biblia voastră cuvintele pe care vi le-am spus
pentru ca atunci când fratele Branham nu va mai fi, dar veţi vedea
împlinindu-se aceste cuvinte, să ştiţi că v-am spus adevărul.

Acum aş vrea să citesc din Romani 4.1-5:

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea
lui, strămoşul nostru Avraam?

Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte,
are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.

Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a
socotit ca neprihănire.

Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se
socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;

pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce
socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca
neprihănire.

Fie ca Domnul să adauge binecuvântarea Sa la
Cuvântul citit.

Din acest text aş vrea să vorbesc despre un subiect
micuţ, dacă pot să-l numesc aşa, şi anume despre „Dragostea divină”.

Când această dragoste divină a fost proiectată şi a
venit la destinaţie, măreţul har i-a luat locul. Puteţi vedea aceasta?

Noi suntem puşi adesea în situaţia de a înfrunta
unele lucruri pe care nu le putem înţelege. Astfel, vedem unii oameni
cumsecade, pe care-i iubim şi cu care este ceva în neregulă, motiv pentru care
ne ţin la distanţă, şi din cauza aceasta ne putem apropia foarte greu de ei.

Despre problema aceasta aş vrea să vorbesc în
continuare, căci există un motiv pentru care se poartă aşa şi acesta se
datorează atmosferei pe care o creează fiecare individ în jurul lui, deoarece
fiecare dintre voi este un creator, datorită faptului că sunteţi fiii şi
fiicele lui Dumnezeu.

Indiferent cât de mult v-aţi scufundat în păcat,
voi sunteţi încă fii şi fiice de Dumnezeu. Da, voi aţi căzut, v-aţi degenerat
în sufletul şi în mintea voastră, dar cu toate acestea, Dumnezeu este Creatorul
vostru. Voi v-aţi pierdut moştenirea, sunteţi o creatură nenorocită a lui
Dumnezeu, dominată de Diavolul. Aşa este, dar cu toate acestea, continuaţi să
fiţi fii şi fiice ai lui Dumnezeu pentru că dorinţa Lui este „ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la
pocăinţă.
” (2 Petru 3.9b).

Vedeţi? Şi pentru aceasta, El a făcut totul ca să
vă salveze. Numai Dumnezeu însuşi putea face aceasta. Numai El putea da
creaturii Sale şansa de a fi cum doreşte El, adică de a veni înapoi la statura
corectă.

Acum ascultaţi cu atenţie.

Nicio persoană nu este în statura mintală corectă,
cât timp nu-L acceptă pe Domnul Iisus. Acesta este un cuvânt dur, dar adevărat.
Nicio persoană nu este normală din punct de vedere mintal, cât timp nu-L
acceptă pe Hristos Iisus ca Mântuitor personal. Poate că acest lucru vi se pare
ciudat, dar aşa spune Biblia, de aceea cu siguranţă acesta este adevărul.

Tu poţi să fii nebun în ochii lumii când te întorci
la Domnul, deoarece trebuie să părăseşti atmosfera în care trăieşti şi să intri
în cealaltă atmosferă. Când faci aceasta, Dumnezeu te ridică din lume şi te
mută în atmosfera cerească.

Vedeţi? Şi aceasta este în totală opoziţie cu
gândirea lumii, deoarece tu ai o singură dorinţă: să fii ridicat de Hristos
într-o atmosferă care-ţi dă bucurie şi pace. Atunci în jurul tău se creează o
situaţie deosebită.

Acum aş vrea să fiţi atenţi, căci ceea ce voi spune
în continuare este pentru biserică şi nu pentru lume. Oamenii îşi transmit
duhurile unii celorlalţi, în loc să primească Duhul Sfânt. Astfel, dacă mergeţi
într-un grup de oameni şi priviţi felul lor de comportare, veţi vedea că toţi
se poartă la fel.

Să luăm un exemplu o femeie bună şi un bărbat rău.
În cazul acesta, ori va deveni el bun, ori va deveni ea o femeie rea.

Atmosfera în care trăiţi voi, se transmite la cei
alături de care trăiţi, adică felul vostru de a fi; şi eu vă întreb: Ce fel de
oameni ar trebui să fim noi dacă suntem creştini? În ce fel de atmosferă ar
trebui să trăim? Într-o atmosferă de linişte, pace şi vindecare – da, aceasta
este starea pe care ar trebui s-o avem: să fim constanţi în rugăciune, pentru
fiecare persoană cu care venim în contact, căci aceasta va da rezultate. Spun
aceasta deoarece rugăciunile voastre, pe care le-aţi făcut pentru mine când am
fost în jurul lumii, mi-au adus mult succes în rugăciunea pentru bolnavi. Adevărul
este că dacă nu mă pot coborî ca să simt cu persoana aflată în necaz, nu
realizez nimic. Acesta este adevărul.

Cu câtva timp în urmă, a venit pe platformă un
bătrân mexican. El a alergat spre mine, plin de credinţă, dar când a ajuns aici
sus, a căzut şi a scăpat din mână un rozariu. Imediat s-a repezit să-l ia de
jos, dar eu i-am spus: „Nu ai nevoie de el.” I-am spus acest lucru prin fratele
Espinoza, care era traducătorul meu. El m-a ascultat, s-a ridicat şi a venit la
mine cuprinzându-mă cu braţele. Mergea foarte ciudat deoarece era orb. I-am
privit faţa plină de riduri. Poate că în viaţa lui, nu a putat nici măcar o
pereche de pantofi. M-am uitat imediat la pantofii mei şi m-am gândit că
desigur i-ar fi buni. O, i-aş fi dat bucuros. L-am privit din nou. Era un
bărbat înalt, era cu un cap mai mare decât mine şi cred că avea cam două sute
şi ceva de livre, adică vreo nouăzeci de kilograme, aşa că haina mea nu putea
să îi fie bună.

Apoi privirea mi s-a oprit la părul lui cărunt şi
imediat m-am gândit la tatăl meu, zicându-mi că dacă ar mai trăi, ar avea cam
aceeaşi vârstă cu acest bărbat, adică șaizeci și cinci sau șaptezeci de ani.

Vedeţi? Începusem să-l iubesc pe acel om orb, aşa
că am zis: „O, Dumnezeule, poate că omul nu a avut niciodată o masă decentă;
poate că nici n-a stat vreodată la o masă, căci cine ştie de câtă vreme trăia
doar în întuneric, fiind orb?”

Imediat am simţit că ceva îmi cuprinde inima, aşa
că am spus: „O, Dumnezeule, fii îndurător faţă de el, pentru că este un om bun,
este un frate…” Şi eu vă spun: Când eşti cuprins de un asemenea sentiment,
primeşti imediat o ungere. Este ceva care ţi se transmite de la persoana în
faţa căreia te afli. Deodată l-am văzut sărind în sus, iar în clipa următoare
era deja lângă mine. Privindu-l, am observat că era plin de bucurie şi a
început să strige: „Pot să văd! Pot să văd!”

Cine a făcut aceasta? Dragostea divină. Îndurarea
lui Dumnezeu s-a revărsat peste acest bărbat prin Duhul Sfânt. Când Dragostea
divină a întâlnit dragostea, deşi omeneşte nu se putea face nimic pentru acel
bărbat, îndurarea Sa a intrat în lucrare şi l-a vindecat pe deplin. Dar vedeţi?
Mai întâi trebuie să intraţi în gândirea Sa. Aceasta este singura modalitate în
care ar trebui să vă apropiaţi de un păcătos.

Mulţi se roagă pentru păcătoşi, dar nu aceasta este
calea de a-i câştiga.

Este bine că te rogi pentru un păcătos, dar nu
aceasta este calea de a-l câştiga. Tu îl poţi câştiga, vorbindu-i,
prezentându-i-l pe Hristos. Aceasta este datoria ta – să-i câştigi vorbindu-le
despre Hristos şi sădind în inima lor dragoste pentru El, prin Cuvântul lui
Dumnezeu. Aceasta este calea.

Poate cineva spune: „Eu nu aş fi mers la biserică
niciodată, dar o fac pentru că îmi place de femeia aceea (sau de bărbatul
acela).”

Vedeţi? Voi îi câştigaţi. Dar dacă staţi doar acasă
şi vă rugaţi pentru ei, nu vor veni niciodată în contact cu El.

Adevărul este că tu poţi face foarte puţin pentru
un om, dat trebuie să te rogi pentru el, iar apoi să mergi şi să-i vorbeşti.
Aşa este. Du-te şi fă-o chiar acum, sădind această dragoste în el.

Cu câteva zile în urmă am ascultat mărturia unui plugar
care venise pe platfromă. Voi ştiţi că aici vin tot felul de oameni ca să
depună mărturie despre îndurarea lui Dumnezeu.

Şi acest bărbat a spus:

„Ei bine, eu nu am ştiut că trebuie să fiu operat.”
(În ce mă priveşte, eu îl iubesc mult pe acest bărbat, pentru că este un om
credincios, care-l urmează pe fratele Roberts.)

Şi el spunea: „Când am aflat că am pietre la
rinichi, tocmai mă pregăteam să iau masa cu fratele Oral.

Auzind vestea, el mi-a spus:

„Frate, văd că eşti stresat, aşa că mă voi ruga
pentru tine.”

”Lăudat să fie Domnul, căci tocmai voiam să te rog
aceasta, frate Oral.”

Apoi plugarul şi-a continuat povestirea spunând:

„Fratele Roberst a venit, şi-a pus mâinile peste
mine şi a spus: „Mustru aceste pietre şi le cer să plece din acest bărbat
imediat!”

Şi plugarul a continuat: „Când a făcut aceasta, am
fost eliberat pe loc, dar peste câtva timp durerile au revenit. Atunci m-am dus
din nou la fratele Roberts şi i-am spus iar el s-a rugat iarăşi pentru mine. Am
fost eliberat la fel ca prima dată, dar durerile au revenit iarăşi de fiecare
dată fiind tot mai puternice. Următorul lucru la care m-am gândit a fost: O,
dacă aş putea ajunge la fratele Branham, ca să se roage pentru mine, căci Duhul
Sfânt ar veni peste el şi mi-ar spune ce trebuie să fac şi de ce nu am fost
vindecat pe deplin atunci când s-a rugat fr. Oral pentru mine.”

Astfel, el a venit în Louisiana. Când a ajuns, eu
eram chiar în timpul serviciului, aşa că a stat cam douăzeci de minute şi a
ascultat.

Totuşi, deşi era chiar în faţa mea, Duhul Sfânt nu
a spus nimic despre el. Eu m-am rugat pentru el şi mi-a spus că se simte mai
bine, dar curând a intrat într-o stare nervoasă, aşa că a început să umble de
la om la om (prin adunare) şi să spună: „Rugaţi-vă pentru mine!”

Era un bărbat care-l iubea mult pe Domnul. El
fusese transferat de curând la clinica Mayo, iar acolo i se spusese: „Tu ai o
şansă dintr-o mie ca să trăieşti, deoarece infecţia pe care o ai, ţi-a cuprins
tot trupul şi ureea a invadat totul.” Ei i-au spus multe alte lucruri, apoi a
adăugat: „Tu ai o şansă dintr-o mie…”

„Mă voi folosi de aceea”, a răspuns el, apoi a
adăugat: „Mă voi ruga Domnului!”

Astfel, el a spus: „O, Doamne, Tu ştii că Te
iubesc; ştii că am mers la toţi slujitorii Tăi, vino Tu în ajutorul meu, Te
rog…”

Apoi medicii l-au adormit ca să-i facă operaţia. Şi
acest bărbat povesteşte că atunci când s-a trezit, a văzut că în cameră era o
lumină strălucitoare, iar slava lui Dumnezeu era peste tot în jurul lui.

Medicii erau uimiţi. Ei au intrat speriaţi în salon
şi au întrebat: „Ce se petrece aici?”

„M-am simţit ca şi cum aş fi plecat acasă”, a  răspuns el.

Ce era aceasta? Mai întâi, el îşi zidise nădejdea
pe oameni, deoarece spusese: „Dacă fratele Roberts va da greş, voi merge la fratele
Branham.” Dar cu toate că procedase în felul acesta, el îl iubea sincer pe
Hristos. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a lăsat să cadă toate
lucrurile, l-a pus pe pat şi l-a lăsat până acolo încât medicii au spus: „Noi
nu mai putem face nimic!”

Abia atunci, la sfârşit, a venit la suprafaţă
dragostea divină, iar harul suveran a păşit în faţă, vindecându-l.

El va face întotdeauna aceasta, dacă motivele
voastre sunt corecte; dacă dorinţele voastre sunt corecte; dacă aveţi dragoste
divină şi credeţi.

Păşiţi înainte şi nu vă temeţi de nimic!

Când încercarea este mai mare şi se pare că nu mai
este nicio ieşire, harul lui Dumnezeu vine să-şi ia locul!

O, de câte ori L-am văzut lucrând! O, cum am putut
să văd aceasta chiar şi în viaţa mea! Eu nu am văzut aceasta printr-o teologie,
nici prin experienţa cuiva. Şi sunt bucuros pentru că pot păşi şi vorbi
printr-o experienţă personală, ceea ce-mi dă siguranţă că acesta este adevărul.

Atunci de ce ne-am mai putea teme? Cât timp ştim că
dragostea lui Hristos se odihneşte în inima noastră; cât timp ştim că am trecut
din moarte la viaţă, nici chiar toţi demonii din iad nu ne pot face nimic.

Noi trebuie să fim ca un copilaş.

Chiar aici în faţa mea, stă doamna Kely. Mai
demult, un soldat beat a alergat după ea şi a fost ridicată de jos aproape
moartă. Ei eu dus-o într-un spital, iar când s-a trezit era încă în stare de
şoc, dar, prin dragostea lui Dumnezeu, şi-a revenit. Eu am mers la ea imediat,
iar harul lui Dumnezeu a venit peste ea prin dragostea divină. Acesta este
motivul pentru care în dimineaţa aceasta, ea stă printre noi vie.

Vedeţi? Se întâmplă ceva. Atunci când ajungeţi la
sfârşitul drumului, când nu mai puteţi face nimic, puterea lui Dumnezeu va
mişca toate lucrurile, prin harul Său.

Să luăm de exemplu un copilaş care are spasme. El
va ţipa, va da din picioare, va urla, şi apoi va înceta să mai respire. Imediat
o veţi putea vedea pe mamă luându-l, aruncându-l în sus şi scuturându-l.

Nu faceţi aceasta, ci lăsaţi-l singur, deoarece
nimeni în istoria medicinei nu a murit vreodată din aceasta. El nu va muri, ci
are doar spasme. Încearcă să obţină puţină dragoste, este puţin încăpăţânat,
dar când ajunge cu indispoziţia într-un anumit punct, îşi ţine respiraţia, dar
nu poate merge mai departe, ci îşi revine, se relaxează şi începe să respire
din nou. Faptul că-l aruncaţi în sus, că strigaţi sau îi suflaţi în faţă, îi va
face numai rău.

Aceasta se întâmplă cu cei care se plimbă de la o
biserică la alta; de la un serviciu de vindecare la altul.

Frate, ia dragostea divină cu tine, pentru că eşti
la capătul drumului. Dumnezeu îşi va revărsa harul peste tine în clipa când
ajungi în acel punct; când dragostea întâlneşte umplerea, Dumnezeu este obligat
să intervină. Dar dacă îl refuzaţi şi ajungeţi la capătul drumului, harul Său
ia sfârşit.

Aceasta este natura lui Dumnezeu.

Vă rog să-mi scuzaţi aceste mărturii personale, dar
voi aţi citit desigur, cartea în care am povestit despre adunarea din Portland,
Oregon, când a venit acel maniac pe platformă. El a alergat spre mine cu gândul
de a mă ucide (voi aţi citit cu siguranţă această întâmplare). Dar ce s-a
întâmplat?

Dumnezeu mă trimisese să vestesc Evanghelia, iar eu
am făcut întocmai. Erau de faţă cam 6.000 de oameni, în timp ce străzile erau
pline de oameni care nu mai avuseseră loc înăuntru, deşi ploua foarte tare,
pentru că inimile lor erau înfometate şi tânjeau.

Şi acel maniac a alergat spre mine, după ce în
după-amiaza aceea spărsese o instituţie şi lovise pe stradă un predicator,
provocându-i mai multe fracturi, şi aceasta deoarece avea mania de a ucide
predicatori.

Astfel, el a alergat înăuntru, zicându-şi: „Aceasta
este şansa mea!” şi a venit pe platformă. Era un bărbat de 250-260 punzi şi
avea cam şase picioare înălţime. Când a ajuns în apropierea mea, a început
să-şi agite mâinile în sus şi-n jos şi a spus: „Tu, făţarnicule! Tu, şarpe din
iarbă…”

Vedeţi? Serviciul divin era în ordine, oamenii
fuseseră vindecaţi, mii de suflete fuseseră salvate şi binecuvântate,
lucrătorii fuseseră inspiraţi de Duhul Sfânt, Domnul începuse o mare trezire
puternică ce cuprinsese întreaga lume. Acolo se afla Tommy Osborn, care
câştigase zece mii de suflete pentru Hristos şi încă vreo opt sau zece oameni
din biserica sa. Şi cu toate acestea, iată că acel maniac a intrat cu scopul de
a conturba adunarea Domnului.

Deci el s-a repezit spre mine, spunând:

„O, tu şarpe din iarbă, făţarnicule, tu care
pretinzi că eşti slujitorul lui Dumnezeu, am să demonstrez în seara aceasta că
în realitate eşti un mincinos şi am să-ţi rup fiecare os din trup!”

Spunând aceste cuvinte, şi-a ridicat pumnul cu
scopul de a mă lovi, dar eu m-am întors spre el foarte liniştit, în timp ce
predicatorii care stăteau pe platformă s-au tras în lături.

Atunci m-a privit cu dispreţ, m-a scuipat şi a spus
din nou: „Tu, şarpe din iarbă, am să-ţi arăt eu ce slujitor al lui Dumnezeu
eşti! Înşelătorule!”

Eu nu am spus nimic, ci l-am privit doar liniştit,
dar în clipa aceea, Duhul Sfânt a venit peste mine.

Ce aţi gândi voi dacă v-ar scuipa cineva în faţă?
Dacă sunteţi impulsivi, veţi reacţiona imediat, desigur.

Imediat au venit doi poliţişti cu bastoanele
pregătite, ca să-l imobilizeze pe acel bărbat, dar eu nu i-am lăsat pentru că
Dumnezeu a pus în mine acea iubire pentru acea fiinţă muritoare, aşa că le-am
spus:

„Nu omul acesta este cel ce face aceasta, ci
Diavolul care-l stăpâneşte! El l-a adus în această stare. Acest bărbat ar fi la
fel ca noi, ar iubi şi ar dori să trăiască la fel ca orice bărbat normal, dar
este prins de Diavolul cu aceste stări şi ţinut legat.” Şi dragostea pentru
acel bărbat a început să curgă afară.

Voi ştiţi ce a urmat – după câteva clipe, acel
bărbat a căzut la picioarele mele. Când dragostea divină a pătruns în inima
mea, harul suveran a păşit în faţă şi şi-a ocupat locul. Da, El va face întotdeauna
aceasta.

Nu cu mult timp în urmă (poate că v-am mai spus
aceasta), eram la coasă în grădină (cu vreo doi sau trei ani în urmă). Coseam
cu vechea mea maşină de cosit iarbă şi am uitat că acolo era un cuib de viespi,
aşa că am intrat în el, tăindu-l. Cămaşa mi-o dădusem jos pentru că-mi era
cald, aşa că toate viespile din acel cuib s-au repezit asupra mea. Voi ştiţi ce
înseamnă înţepătura mai multor viespi – poate să fie mortală. Erau un soi mai
mare şi zburau foarte furioase în jurul meu.

În prima clipă când le-am văzut că mă atacă, m-am
speriat, dar imediat după aceea am simţit că se întâmplă ceva care mă
linişteşte, deşi acele insecte continuat să bâzâie furioase în jurul meu.

Poate că ceea ce vă voi spune în continuare, vi se
va părea ceva copilăresc, sau o nebunie, dar Dumnezeul cerurilor ştie că este
purul adevăr.

În loc să încerc să mă lupt cu ele, să le alung, să
le lovesc, sau să fug, am simţit că mă cuprinde Ceva bun şi dumnezeiesc, care
mă făcea să-mi zic:

„Biete făpturi nevinovate, şi voi aveţi dreptul de
a vă construi un cuib, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, iar eu vi l-am stricat
şi v-am conturbat. Îmi pare rău pentru că am făcut aceasta, iar dacă ar mai
trebui să cosesc pe aici, nu v-aş mai atinge cuibul niciodată. Nici acum n-am
vrut să fac aceasta, v-am atins din greşeală! Eu sunt slujitorul lui Dumnezeu,
iar copiii Lui bolnavi mă aşteaptă ca să mă rog pentru ei. Eu mă grăbesc să
termin pentru ca apoi să merg acolo unde sunt aşteptat, de aceea, micuţe
creaturi ale lui Dumnezeu, în Numele lui Iisus Hristos duceţi-vă înapoi în
cuibul vostru, pentru că nu vă voi mai deranja niciodată.”

Ce a fost aceasta? Eu m-am rugat Domnului pentru că
fusesem în pericol de moarte. Şi ce a urmat? Dragostea lui Dumnezeu a venit în
faţă şi harul suveran a preluat totul.

Dragostea divină a putut să vorbească cu aceste
fiinţe necuvântătoare, aşa că fiecare viespe s-a aliniat ca la o paradă
militară şi şi-au luat apoi zborul spre cuibul lor.

Ce era aceea? Eu nu puteam să vorbesc cu acele
viespi, nu aveam nicio posibilitate de a conversa cu ele, deci cum aş fi putut
să-i împiedic să mă înşele? Nu era nicio posibilitate, dar Dumnezeu mi-a dat
dragoste pentru ei, aşa că le-am vorbit cu cuvintele mele, iar Duhul Sfânt prin
harul Său suveran i-a condus înapoi la cuibul lor.

Nu cu mult timp în urmă, aici, în apropiere, un
taur a ucis un bărbat de culoare. Aceasta s-a întâmplat la ferma Brooks şi a
rănit grav un băiat venit din vest. Cei de la fermă l-au scos în câmp dar eu nu
am ştiut nimic şi am început să patrulez. Ar fi trebuit să-mi iau arma, dar nu
am făcut-o.

Şi iată că într-o altă zi am fost chemat să mă rog
pentru o persoană bolnavă, aşa că m-am hotărât să trec peste acel câmp ca să
scurtez drumul cât mai mult. Nu m-am gândit nicio clipă că m-aş putea întâlni
cu acel taur, aşa că am pornit liniştit pe jos.

Dar ce s-a întâmplat?

Taurul stătea după nişte tufişuri. Era foarte
puternic şi avea nişte coarne cam aşa, iar în clipa în care m-a văzut, a scos
un muget puternic. Eu am înţeles imediat că acesta era taurul care-l omorâse pe
bărbatul negru şi am privit îngrijorat în jur ca să văd încotro să fug. Dar
gardul era prea departe – cam la două sute de yarzi, în timp ce taurul se afla
la paisprezece picioare de mine. Nu aveam nici arma şi nu se vedea niciun copac
în care m-aş fi putut urca, aşa că mi-am zis: „Ei bine, acesta este sfârşitul!
Billy Branham, acesta este locul în care vei fi chinuit şi martirizat; este
locul în care vei muri!”

Dar în clipa următoare, am simţit Ceva care a
pătruns în inima mea, aşa că am început să mă gândesc că l-am deranjat pe
bietul animal, şi că nu el este de vină pentru că se poarta aşa, ci Diavolul
care-l stăpâneşte.

Apoi mi-am amitit că există o singură posibilitate
de a-l birui pe Diavolul şi aceasta este adevărata dragoste divină. Da, dragostea
va birui totul, căci Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, încât a biruit
păcatul, boala, diferenţele (neînţelegerile) dintre biserici etc. El o va face
şi în viaţa ta dacă-L vei lăsa.

Şi în clipa când acel animal a început să vină spre
mine, în loc să-l urăsc, am simţit că încep să-l iubesc, aşa că m-am gândit:

„Şi tu eşti o creatură a lui Dumnezeu. Cine
altcineva ar fi putut să te creeze în afară de Dumnezeu? Tu stăteai acolo
liniştit, dar eu am venit şi te-am deranjat, deoarece am scurtat drumul ca să
ajung mai repede la un bolnav care mă aşteaptă.”

Îl vedeam cum vine spre mine furios, desigur cu
gândul de a mă omorî, dar dragostea divină continua să lucreze în inima mea:

„O, biată creatură, o biată necuvântătoare, iată că
eu ţi-am conturbat liniştea. Eu sunt slujitorul lui Dumnezeu, iar tu eşti o
creatură a Domnului meu, de aceea în Numele lui Iisus Hristos, du-te înapoi şi
aşează-te jos, căci eu mă grăbesc să ajung la un alt copil al lui Dumnezeu care
este bolnav, pentru a mă ruga pentru el. Du-te înapoi în tufiş şi aşează-te
jos!”

Îl vedeam cum vine spre mine, dar nu simţeam nici
cea mai mică frică faţă de el. Era o linişte la fel ca aceea pe care o simt în
clipa aceasta când îl văd pe fr. Neville stând aici lângă mine. Inima mea se
umpluse de dragoste divină. Şi ce a făcut această dragoste? A creat o anumită
atmosferă, iar tarului a pătruns în ea. Când a ajuns la zece picioare de mine,
el s-a oprit, a bătut din picioare, m-a privit cu multă blândeţe, după care a
alergat înapoi, aşezându-se jos, iar eu am trecut pe lângă el (cam pe la cinci
picioare) şi am mers mai departe.

Ce era aceasta? Când dragostea divină este
proiectată, harul suveran îi ia locul sub controlul Său. Cine a făcut aceasta?
Acelaşi Dumnezeu care n-a permis ca leii să-l sfâşie pe Daniel. Ei au venit
spre el răcnind, dar Daniel stătea înfăşurat în dragostea lui Dumnezeu, aşa că
s-au îndepărtat de el şi s-au aşezat liniştiţi jos.

Şi eu îţi spun, fratele meu. Când Dumnezeu te poate
învălui în dragostea divină, pacea Sa va coborî în valea în care te afli. Aşa
este.

Şi iată că cu câtva timp în urmă, veneam de la
Dallas cu avionul. Noi am avut acolo o adunare şi ne întoarcem acasă. Pe
drum,  avionul a intrat într-o zonă cu
furtună, aşa că am fost nevoiţi să aterizăm la Memphis, unde am fost cazaţi la
hotelul Peabody. În dimineaţa următoare am fost chemat la telefon şi mi s-a
răspuns:

„Reverend Branham?”

„Da”, am răspuns eu.

„Limuzina vă va lua de la hotel mâine dimineaţă la
ora șapte, pentru că avionul va decola la ora 7.30.

„Vă mulţumesc, domnule, am răspuns eu şi am închis”.

M-am rugat, apoi m-am gândit că am timp suficient
ca să pun câteva scrisori la poştă, aşa că m-am îmbrăcat şi am ieşit în stradă.
Mergeam liniştit, cântând încet:

Peste tot sunt oameni

A căror inimi sunt în flăcări,

Căci focul căzut la rusalii

I-a curăţit şi i-a sfinţit.

O, El arde acum şi-n inima mea

O, slavă Numelui Său!

Sunt atât de fericit pentru că pot spune:

„Şi eu sunt unul dintre ei!”

Dar în timp ce coboram pe stradă, cu acele scrisori
în mână, am simţit ceva ciudat. Voi înţelegeţi la ce mă refer, nu-i aşa? Deci,
ceva mi-a cuprins inima. O, ce sentiment!

Fratele Doc obişnuia să cânte un cântecel care suna
aşa:

Lasă-mă să păşesc ca porumbelul ceresc,

Să-mi umple în fiecare zi calea cu dragostea Sa.

Gândindu-mă la aceste versuri, am simţit cum
dragostea divină începe să-mi cuprindă inima. Noi toţi avem dragoste, dar este
nevoie de o dragoste abundentă, de o revărsare a dragostei divine.

Poate cineva spune: „O, dar eu îi iubesc pe
păcătoşi!”, dar, o, frate sau soră, îi iubeşti tu atât de mult încât să mergi
afară ca să le vorbeşti şi să-i conduci spre Hristos?

Înţelegeţi ce vreau să spun?

Tu spui: „Eu îl iubesc pe Domnul!” dar poţi avea
încredere în El atunci când medicul dă din cap şi spune că totul s-a terminat?
Tu ai nevoie de o revărsare a botezului cu Dragoste divină… Când te rogi şi
ţi se pare că rugăciunea ta nu este ascultată, Îl mai iubeşti încă? Mai este în
inima ta acel Ceva care te face să crezi şi să stai liniştit? Acesta este harul
suveran al lui Dumnezeu care trebuie să preia totul, deoarece acesta este felul
Său de lucrare.

Când Dumnezeu a văzut această lume prăbuşită, când
l-a văzut pe om căzut în moarte, şi fără nicio nădejde de a fi salvat, El a
ştiut că oamenii îl vor iubi, de aceea Dumnezeu a hotărât să-Şi arate
dragostea. Da, Dumnezeu este dragoste şi aceasta L-a făcut să ofere omenirii o
cale de scăpare, pentru a-i salva pe toţi aceia care doresc să fie salvaţi.
Astfel, El L-a trimis pe Fiul Său în lume, făcându-Se asemenea nouă, pentru ca
în acel trup să poarte păcatele şi bolile noastre la Calvar.

Cine a făcut aceasta? Dumnezeu. Dragostea lui
Dumnezeu a ieşit la suprafaţă, chemând harul Său suveran.

Dumnezeu nu a spus niciodată: „Dacă vei face
aceasta, Eu voi face aceea…” sau altceva de felul acesta. Nu. El L-a trimis
pe Fiul Său fără nicio condiţie, ca să moară în locul tău şi astfel să înlăture
păcatul şi moartea. El n-are nimic a face cu gândirea omenească. El a făcut-o
pur şi simplu. Amin.

Dragostea divină l-a strâmtorat, iar harul lui
Dumnezeu i-a luat locul. Aceasta s-a întâmplat atunci când dragostea divină a
păşit în faţă.

Acum ascultaţi cu atenţie. În acea dimineaţă, eu
mergeam pe stradă cântând, când deodată am simţit că peste mine începe că curgă
o mare revărsare de dragoste. Simţind aceasta, mi-am zis: „O, cineva se roagă
pentru mine.” Acesta este simţământul pe care-l aveţi, când El toarnă ceva în
inima voastră.

Dar să vă mai spun ceva. Micuţa mea Sara fusese
bolnavă şi avusese temperatură mare, dar eu trebuia să plec aproape tot timpul
de acasă. Mă întorceam doar noaptea târziu şi dormeam cam două ore pe noapte.
Domnul mă trimitea în diferite locuri din lume, unde trebuia să mă întâlnesc cu
mulţi oameni, aşa că trebuia să predic şi de trei ori pe zi, ceea ce m-a
istovit complet.

În dimineaţa la care mă refer, eram foarte obosit
şi mă gândeam că n-ar strica dacă aş putea dormi măcar câteva clipe, căci abia
îmi mai puteam ţine ochii deschişi, dar trebuia să ajung la o familie pentru
care trebuia să mă rog. Sara, fiica mea, era atât de bolnavă încât am fost
nevoit să opresc de câteva ori maşina! Privind-o, am spus: „O, Doamne, ce
situaţie îngrozitoare! Priveşte spre noi, Te rog, căci sunt atât de obosit
încât nu mai pot conduce maşina. Până acum am fost acolo afară cu poporul Tău,
încercând să fac tot ce pot ca să-i ajut, dar iată că acum micuţa mea Sara este
atât de bolnavă!” După aceea mi-am pus mâinile peste ea şi am spus:

„Scumpe Tată ceresc, Tu mi-ai dat acest copil şi
este al Tău.” În clipa aceea am simţit ceva care mi-a atins inima, şi pot să vă
spun că din clipa aceea Sara a încetat să mai vomite – şi n-a mai vomitat
niciodată de atunci.

A doua zi însă, s-a îmbolnăvit Becky. Era un fel de
virus. Fetiţa vomitase toată noaptea, iar a doua zi, Meda a spus că trebuie
să-i dăm Peptobismal. I-am turnat într-o linguriţă şi i-am dat să bea, dar cu
toate acestea n-a încetat să vomite. Curând am intrat în Tetons şi ea dorea să
vadă munţii, dar nu a putut să se ridice pentru a-i privi, căci se simţea atât
de rău încât mi-a spus: „O, tăticule, mă simt ca şi cum ar trebui să mor!” I-am
dat din nou Peptobismal, după care m-am rugat, spunând: „O, Dumnezeule, ai
milă…”

Apoi am ieşit din maşină şi am spus, privind
munţii:

Îmi ridic
ochii spre munţi… De unde îmi va veni ajutorul?

Ajutorul
vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.
” (Psalm. 121.1-2).

Când am spus aceste cuvinte, Ceva a venit în inima
mea. O, aş vrea atât de mult ca acel Ceva să fie tot timpul peste mine!

După aceea am privit spre fetiţă şi i-am zis:
„Uită-te la tăticul, scumpa mea!”

Şi o, Doamne, acel Ceva a alungat imediat starea
aceea de vomă pentru totdeauna. Cinci minute mai târziu, Becky alerga în jurul
maşinii, jucându-se cu Sara.

Cine făcuse aceasta? Când dragostea divină a fost
proiectată, harul suveran a luat locul ei. Aşa trebuie să se întâmple.

Dar să revin la ceea ce începusem să vă povestesc.
Umblând prin Memphis în acea dimineaţă, am simţit că Ceva a spus: „Opreşte-te!”
M-am oprit imediat şi am aşteptat atent. Apoi acel ceva a continuat:
„Întoarce-te şi mergi înapoi în partea cealaltă.” Aceasta însemna să trec de
partea cealaltă a râului, aşa că am spus încet: „O, Doamne!” şi mi-am continuat
drumul. Mă gândeam că desigur este vreo părere de-a mea, şi voi ştiţi că de
multe ori oamenii greşesc tocmai pentru că se iau după astfel de păreri sau
impresii, în loc să urmeze călăuzirea divină. Aşa se face că am mers mai
departe, fără să iau în considerare acel simţământ ciudat. Dar cu cât mergeam
mai departe, mă simţeam tot mai rău.

Atunci m-am retras într-un loc mai singuratic şi am
privit în jur. Acolo erau doar câţiva pescari cu mrejele întinse pe malul
râului şi m-am gândit că mă voi preface că vreau să trec printre ei. În timp ce
priveam spre ei, Lumina a venit peste mine şi am zis:

„Bunule Tată ceresc, ce-ai vrea să fac? De ce mi-ai
mişcat inima? Simt că Tu arzi în inima mea; că ai turnat ceva în ea.”

Atunci Ceva mi-a spus: „Întoarce-te şi du-te
înapoi!”

„Unde?”, am întrebat eu, dar El a repetat:
„Întoarce-te şi du-te înapoi! Nu pune problema unde să mergi, ci du-te pur şi
simplu înainte.”

M-am supus imediat, aşa că m-am întors şi am
început să merg înapoi pe stradă. Mi-am privit ceasul şi m-am grăbit pentru că
timpul trecea foarte repede. S-a făcut ora 7, apoi 8, iar eu am continuat să
merg, aşa că mi-am zis: „O, Doamne, o, Doamne!”

Am tot mers până am ajuns la nişte case colorate.
Soarele era deja sus, iar eu m-am gândit că am pierdut avionul, „dar totul este
în ordine, cât timp mă călăuzeşti Tu, o, Doamne! Nu ştiu unde mă călăuzeşti, nu
este treaba mea, ci voi merge până unde vrei Tu!”

După o vreme am ajuns la o poartă în faţa căreia
stătea o mătuşică bătrână, cu obrajii mari şi graşi şi cu un batic înfăşurat în
jurul capului şi legat la spate. Privind-o, am văzut că obrajii îi erau
scăldaţi de lacrimi mari.

„Bună dimineaţa, parson”, mi-a spus ea.

„Bună dimineaţa, doamnă”, am răspuns eu.

M-a privit zâmbind deşi lacrimile continuau să-i
curgă pe obraji. Când am auzit că-mi zice „parson” m-am mirat foarte mult,
deoarece ştiam că în sud aşa este numit predicatorul.

„De unde ştii că sunt predicator?”

„Eu am ştiut că trebuie să vii.”

„Poftim?”

„Da”, a răspuns femeia, „ştiam că trebuie să vii.”

„Mătuşică, nu prea înţeleg ce vrei să-mi spui, n-ai
vrea să te explici?”

„Ai citit vreodată povestea aceea din Biblie, cu
femeia sunamită care nu avea copii şi L-a rugat pe Domnul să-i dăruiască unul?
Apoi a venit Elisei, a binecuvântat-o şi ea a primit un copil?”

„Da, doamnă, îmi amintesc, desigur, această
întâmplare din Biblie.”

„Ei bine, a continuat ea, eu am fost la fel ca
această sunamită. Nu am avut niciun copil şi ca urmare L-am rugat pe Domnul
să-mi dăduiască unul, căci i-L voi dărui Lui. Domnul m-a ascultat şi mi-a dat
acest copil, iar eu am spălat toată viaţa haine ca să-l pot creşte, dar când a
ajuns mare, a luat-o pe o cale greşită, ajungând într-un anturaj rău, iar acum
zace aici pe moarte. Doctorul a fost aici alaltăieri când el a intrat în comă
şi mi-a spus că nu-l mai poate ajuta cu nimic. I-am dat tot ce am ştiut, dar nu
şi-a revenit. Are o boală venerică – sifilis – şi se pare că şi o valvă de la
inimă este distrusă. Când am văzut că nu mai este nicio şansă de salvare, m-am
rugat şi am spus: „O, Doamne, nu vreau să-mi văd copilul murind! O, dacă mi-ai
spune măcar că este salvat!” Am făcut acest lucru timp de două nopţi, iar în
dimineaţa aceasta, pe la ora 3, Domnul m-a pus să dorm şi mi-a dat un vis în
care am văzut venind la mine un bărbat îmbrăcat cu un costum deschis la
culoare. Purta o pălărie ca în vest, pusă într-o parte. Văzând acel bărbat, am
spus: „Doamne, eu sunt acea sunamită, dar unde este slujitorul Tău, Elisei?” Şi
Domnul mi-a răspuns „Iată-l că vine!”

În clipa aceea m-am trezit şi am sărit repede din
pat şi am venit aici la poată ca să te aştept pe tine.

Eu eram îmbrăcat exact cum mă văzuse ea în vis.
Exact aşa. O, frate, când dragostea divină este proiectată, harul lui Dumnezeu
a venit peste băiatul ei tânăr care zăcea acolo pe punctul de a muri în
dezonoare. Oricât de decăzut era acel tănăr, era totuşi fiul ei, iar ea îl
iubea. Aceasta este dragostea unei mame adevărate. Indiferent câtă ruşine i-a
adus el, ea îl iubea, iar Cuvântul spune că chiar dacă o mamă ar putea să-şi
uite copilul, Dumnezeu nu o poate face cu niciun chip.

Da, numele noastre au fost scrise în palmele Lui,
aşa că nu ne poate uita niciodată. Indiferent ce am făcut, oricât am fi de
decăzuţi, oricât de afundaţi în murdărie, Dumnezeu ne iubeşte încă. Da,
Dumnezeu ne iubeşte.

Femeia a oftat, apoi a continuat:

„Tot privind în josul străzii, la un moment dat am
văzut un bărbat cu costumul la fel ca bărbatul din vis şi cu pălăria pusă puţin
într-o parte, iar Duhul mi-a spus: „Iată-l!”

„N-ai vrea să intri?”

Am privit-o gândindu-mă: „O, Doamne, poate că aici
ai vrut Tu să mă căluzeşti şi acesta este motivul pentru care a trebuit să
aterizez cu avionul în oraşul acesta.” Apoi am deschis poarta care avea un lanţ
mic şi am intrat.

O, fraţilor, eu am fost în palate împărăteşti şi în
cele mai bogate case din lume, în case de multimilionari, care valorau mai mult
de 28 de milioane de dolari, am păşit pe covoarele lor pe care se putea dormi
foarte bine, dar această femeie nu avea nici măcar un covor pe jos. Era doar un
pat în care zăcea fiul ei acoperit cu o pătură veche.

La intrarea în casă era scris: „Dumnezeu să
binecuvânteze căsuţa noastră!” Imediat 
am înţeles că mă aflu într-o casă de creştini; am ştiut că am păşit
într-un loc unde s-a făcut rugăciune. Acolo nu erau afişe pe pereţi, nici poze
vulgare, ci doar o Biblie veche, deschisă, pe o masă veche din lemn, iar pe
patul de fier zăcea fiul ei pe moarte, gemând tot timpul şi zicând: „O! O!”

O, Doamne! M-am apropiat de el şi i-am atins
picioarele. Erau tari şi reci. Moartea se aşezase peste el, dar băiatul
continua să spună: „O, este atât de întuneric! Este atât de întuneric!”

Am privit spre mama lui şi am întrebat-o:

„Despre ce vorbeşte?”

„Predicatorule”, mi-a răspuns ea, „de câteva zile
crede că este în largul mării şi că este pierdut. Nu ştie încotro merge, de
aceea inima mea este plină de durere. O, el pleacă undeva departe şi este
pierdut pe mare, predicatorule! Eu m-am rugat, am făcut tot ce am putut şi tot
ce mi-a stat în putinţă, căci nu vreau să fie pierdut cu niciun chip.”

„Dar care este problema cu el? Ce are?”

„Medicul care a fost aici a spus că are o bolă
venerică, dar va muri pentru că este prea avansată ca să mai poată fi oprită.
De două zile este în starea aceasta şi îmi spune tot timpul că este pierdut pe
mare. N-ai vrea să te rog pentru el?”

„Mătuşico, numele meu este Branham. Ai auzit
vreodată de mine?”

„Nu, domnule. Nu cred că am auzit vreodată de acest
nume.”

„Bine, atunci am să-ţi povestesc ceva. Slujba şi
însărcinarea mea este aceea de a mă ruga pentru bolnavi.”

„Adevărat?”

„Desigur”, am răspuns eu. Apoi i-am povestit despre
avionul care a aterizat forţat şi de toate celalalte lucrurile care s-au
întâmplat.

„Este adevărat tot ce-mi spui?” m-a întrebat ea
uluită.

„Da”, am răspuns eu.

„O, ştiam că Domnul nu mă va lăsa”, a spus ea plină
de nădejde.

„Păi tu I te-ai rugat Lui, mătuşico.”

O, fraţilor, ea se ruga în timp ce lacrimile îi
şiroiau pe obraji. A privit înspre fiul ei care continua să geamă şi să spună:
„O! O!”

„Mătușico, am spus eu, acum mă voi ruga pentru fiul
tău, iar tu s-o faci alături de mine.

După aceea mi-am pus mâinile peste picioarele lui
şi am spus: „Părinte ceresc, avionul meu a plecat, iar aici este o biată mamă
care strigă pentru băiatul ei. Din câte ştiu, Tu eşti Acela care m-ai adus
aici, de aceea Te rog să fii îndurător cu el!”

În clipa când am spus aceste cuvinte, băiatul a
strigat: „O, mami! O, mami!”

Ea s-a ridicat repede şi a alergat spre el spunând:
„Da, scumpule. Băiatul mamei se simte mai bine?” apoi a început să-l mângâie.

„O, mamă, se face lumină în cameră…”

Când dragostea divină a fost proiectată din inima
lui Dumnezeu, harul Său suveran a trebuit să-şi ocupe locul Său.

Vedeţi? Când acea mamă sărmană a strigat spre
Dumnezeu, ce a urmat? În mila şi în îndurarea Sa cea mare, Dumnezeu a făcut ca
avionul să aterizeze forţat şi l-a ţinut pe loc ca să poată răspunde unei
sărmane femei de culoare. Când dragostea divină a fost proiectată, nu a mai
contat cât era de neagră sau de săracă acea femeie, ci harul divin a trebuit
să-şi ia locul. O, cum striga dragostea acelei femei pentru fiul ei!

Cam la doi ani după această întâmplare, aveam de
făcut o călătorie cu trenul. La un moment dat am dorit să mănânc ceva, aşa că
m-am dus să-mi cumpăr un hamburger. La vagonul restaurant un hambruger costa
cam 70-80 de cenţi, dar am aflat că mai încolo, era cineva care vindea cam cu
20 de cenţi bucata. Astfel, m-am dus acolo, gândindu-mă că este mai bine să
cumpăr un hamburger mai ieftin.

Când am ajuns acolo, am văzut pe cineva cu căciulă
roşie, care m-a privit zâmbind şi mi-a zis:

„Bună ziua, parson Branham!”

„Bună ziua, fiule”, i-am răspuns privindu-l mirat.

„Nu mă mai cunoşti?”

„Nu, nu cred că te cunosc”, i-am răpuns, privindu-l
mai atent.

„Nu-ţi mai aminteşti că acum doi ani ai venit şi
te-ai rugat pentru mine? Era acolo şi mama mea.”

„Tu eşti băiatul acela?”

„Da, domnule parson Branham. Eu sunt acel băiat,
dar acum sunt vindecat pe deplin, dar şi salvat, pentru că am devenit creştin.”

O, acesta este harul suveran! Atunci când Dumnezeu
vede dragostea proiectată, harul Său vine să-Şi ocupe locul.

Cu câteva săptămâni în urmă, la mine acasă a venit
acel oposum. Ea era pe moarte, dar dorea să trăiască pentru a-şi putea creşte
puii. Aceasta îmi aminteşte de acea tânără care şi-a aruncat copilul în Ohio şi
l-a înecat. Vedeţi? Dumnezeu i-a dat un copil, dar ea n-a vrut să-l crească, ci
l-a aruncat în fluviu şi l-a înecat.

Eu v-am mai spus şi o repet: o asemenea femeie nu
este o mamă, ci este mai josnică decât o căţea. Un animal n-ar face niciodată
aşa ceva, iar dacă dragostea suverană a lui Dumnezeu poate fi proiectată peste
un animal cu atât mai mult poate fi proiectată peste un bărbat sau peste o
femeie. Aşa este.

Această dragoste a adus-o şi pe acea femelă oposum
la mine acasă. Voi ştiţi cum s-a întâmplat aceasta, cum ea a venit în curtea mea
şi s-a aşezat lângă treptele de la intrare, unde a aşteptat timp de douăzeci și
patru de ore ca eu să înţeleg că are nevoie de rugăciune.

Văzând un animal atât de grav rănit, fr. şi sora
Wood, m-au întrebat plini de milă:

„Frate Branham, de ce-l laşi să sufere? De ce n-o
ucizi pe ea şi puii ei, căci în felul acesta suferinţa lor încetează.”

Dar eu n-am putut face aşa ceva, aşa că ea a zăcut
toată noaptea lângă treptele casei mele.

În dimineaţa următoare, micuţa Becky a venit la
mine şi mi-a spus: „Tăticule, ce vei face cu oposumul acela? Toată noaptea m-am
gândit numai la el.”

„Tocmai la asta m-am gândit şi eu, dragă Becky, dar
du-te şi culcă-te căci este prea devreme să te trezeşti.”

După ce fetiţa s-a culcat din nou, m-am dus în
camera mea şi am început să mă gândesc:

„Oh, trebuie să fac ceva pentru acel oposum bătrân,
dar nu ştiu ce!” şi în clipa aceea am auzit Vocea Lui. Eram chiar în locul unde
am văzut acele mere în dimineaţa când m-am rugat pentru fratele Hall şi a fost
vindecat de cancer; acolo unde au fost vindecaţi o mulţime de bolnavi şi
suferinzi.

Da, eu stăteam în micuţa mea cameră, iar Vocea Lui
a început să-mi spună: „Eu am trimis-o la tine, iar ea s-a aşezat în rândul de
rugăciune acum douăzeci și patru de ore, aşteptând să o inviţi în faţă ca să te
rogi pentru ea, dar tu n-ai făcut-o! Nu Mi-ai spus nici măcar un cuvânt cu
privire la ea!”

„O, Doamne, dar nici măcar nu m-am gândit la aşa
ceva! Vrei să spui că Tu ai trimis acest oposum aici?”

Apoi mi-am zis: „Ce se întâmplă oare cu mine? Am
început să vorbesc singur?” Dar imediat după aceea am înţeles ce se întâmpla.

Am ieşit repede din cameră, în timp ce micuţa Becky
mă urmărea curioasă ca să vadă ce voi face. Oposumul era tot acolo, aşa că am
alergat repede până lângă el şi am spus:

„Părinte ceresc, dacă Tu ai trimis acest animal
sărman şi necuvântător la uşa mea, dă-mi dragoste pentru el şi pentru puii pe
care-i are şi lasă ca harul Tău suveran să se reverse astfel încât să înţeleagă
şi ceilalţi oameni de ce a fost adusă aici.

Dumnezeule, Te rog în Numele lui Hristos s-o
vindeci.”

În clipa aceea, oposumul s-a ridicat şi-a pus puii
în pungă şi a început să meargă normal, ca orice animal sănătos.

Când a ajuns aproape de poartă, s-a întors spre
mine şi m-a privit lung, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Vă mulţumesc,
domnule.”

Din câte ştiu, ea trăieşte şi astăzi alături de
puii ei. De ce? Pentru că atunci când dragostea divină este proiectată, harul
suveran vine şi-şi ia locul.

Frate şi soră, voi trebuie să faceţi un singur
lucru în viaţă şi acesta este:

Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta,
cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.
” (Matei 22.37), şi să
crezi că fiecare Cuvânt pe care-L spune El, este adevărul, căci dacă vei face
aşa, când vei ajunge la capătul drumului tău, când nu mai poţi face nimic,
harul Său divin îşi va putea ocupa locul.

Domnul să vă binecuvânteze pe toţi, ca să puteţi
pătrunde această dragoste divină.

-Amin-