Meniu Închide

WILLIAM M BRANHAMDE CE SUNT EU UN HOLLY-ROLLER?

Va urma
30/08/1953, seara - Chicago, IL

Mulţumesc. Să ne plecăm capetele pentru un moment.

Tatăl nostru care eşti în ceruri, Îţi mulţumim pentru că ai îngăduit să ne adunăm în această după-amiază şi pentru toate binecuvântările pe care ni le dai, nouă, nevrednicilor Tăi slujitori.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru această cântare pe care ai inspirat-o Tu. Glasul omului care a scris-o sub inspiraţia Ta a răsunat de multe ori pe culoarele acestui Tabernacol, iar astăzi, sufletul lui curajos se odihneşte în Împărăţia Ta. Fie ca lucrările lui să dăinuiască mult timp de acum înainte.

Iartă-ne nelegiuirile, Doamne.

Vieţile marilor oameni ne amintesc

Că noi putem trăi desăvârşiţi,

Vom porni, lăsând în spate

Urme pe nisipul vremii.

Ajută-ne, Doamne, să fim treji tot timpul şi pregătiţi pentru orice lucrare la care ne-ai trimite Tu. Ajută-ne să nu greşim şi să nu ne temem.

Te rog să ne binecuvântezi şi în această dimineaţă, să binecuvântezi citirea Cuvântului Tău şi aceste clipe pe care le vom petrece împreună.

Îţi mulţumim, Tată, şi pentru această donaţie. Îngăduie ca binecuvântările Tale să se odihnească peste fiecare dintre cei care au dat, precum şi peste cei care nu au putut s-o facă. Ajută-ne să folosim această donaţie numai pentru slava lui Dumnezeu.

Tată, într-o zi vom ajunge într-o Ţară mai bună şi ne vom odihni pe malurile râului unde rodeşte Pomul vieţii. Ajută-i, Doamne, pe toţi aceştia să ajungă acolo. Dă-le Tu un cămin minunat. Ajută-ne să ne aşezăm la odihnă în liniştea serii şi să ne petrecem toată veşnicia împreună.

Acum, când suntem în toiul luptei, ajută-ne să fluturăm drapelul şi să mergem înainte prin credinţă, căci Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Bună ziua, prieteni. Sunt foarte fericit pentru că pot să mă aflu aici. Întotdeauna sunt fericit când mă aflu în adunarea poporului lui Dumnezeu.

Nu ştiam că păstorul obişuieşte să facă o colectă pentru mine, deoarece este pentru prima dată când îl aud fâcând aceasta. Vă mulţumesc foarte mult. În toată viaţa mea, nu am luat nicio donaţie pentru mine, şi cred că nu mi-ar sta bine dacă aş face-o.

Nu ştiu dacă soţia mea a ajuns sau nu, deoarece m-am uitat prin încăpere, dar nu am văzut-o. Mama este aici, dar pe ea n-o văd.

Îmi amintesc că odată m-am uitat prin sală şi am văzut pe cineva care era părtaş la acestea. Poate v-am mai povestit. Ştiţi, când faci lucrarea de evanghelizare şi călătoreşti în toată lumea, se poate întâmpla să povesteşti de mai multe ori anumite întâmplări din viaţă.

Îmi aduc aminte de vremea când eram păstor la biserica noastră. Câţiva dintre fraţii de la Jeffersonville sunt aici în această după-amiază şi mulţi dintre ei vor veni la sfârşitul săptămânii viitoare. Ţin minte că am fost păstor timp de 12 ani fără să iau pentru aceasta nici măcar un bănuţ. Îmi câştigam traiul muncind, iar astăzi aş face acelaşi lucru, dacă aş putea. Lucrarea mea este însă de aşa natură, încât nu pot face aceasta.

Îmi amintesc că, la un moment dat, ajunsesem într-o asemenea situaţie, încât nu mai puteam înnoda capetele aţei, cum se spune. Câţi dintre voi au fost vreodată în această situaţie? Aşa cum ştiţi, noi suntem oameni simpli şi am avut o perioadă când am trăit foarte greu. Era în timpul războiului. Pe atunci eram angajat să patrulez cam 30 de mile (aproximativ 50 de km) de pădure pe zi, şi eram plătit cu vreo 60 de cenţi la oră, în condiţiile în care unul dintre fraţii mei câştiga 3 dolari la oră. Totuşi am continuat să lupt. Ei se ţineau de mine, aşa că mă ţineam şi eu de ei, iar pentru că ne descurcam foarte greu cu plăţile, într-o zi i-am spus soţiei:

„Să ştii că am să iau colectă.”

„Ia s-o vedem şi pe asta,” a răspuns ea.

M-am dus la biserică, iar oamenii au fost, desigur, foarte bucuroşi să-mi dea bani, dar nu le cerusem niciodată până atunci. Îmi aduc aminte de bătrânul frate Wisehart. Mulţi dintre voi l-au cunoscut. Astăzi, el este în slavă, iar pe atunci era un om bătrân. Le-am spus:

„Aş dori să strâng o colectă. Ar vrea cineva să-mi ia pălăria?”

„Cred că a vorbit serios. Chiar vreao s-o facă,” şi-a zis soţia mea când a auzit cuvintele mele.      

Mi-au luat pălăria. În faţa mea stătea o bătrână cu un şorţ în carouri. Sărmana femeie a fost un adevărat sprijin pentru biserică. Ea şi-a ridicat şorţul, a scos un portofel şi şi-a răsturnat bănuţii în pălăria pe care o ţinea fratele Wisehart. Vai, nu puteam să primesc acei bani!

Fratele se uita la mine, iar eu am sărit în sus şi am spus:

„O clipă, frate Wisehart, am glumit. Nu am vorbit serios.”

Era aici un bătrân cu barba albă şi cu părul lung, un prieten de-al meu de la Benton Harbor. Mai venea câteodată pe aici, cu bicicleta, apoi mi-a dat-o mie. Am vopsit-o, am repart-o puţin şi am vândut-o cu zece dolari, aşa că n-am mai avut nevoie de colectă, pentru că Dumnezeu a avut grijă de nevoile mele. Mai ţin minte şi acum acea bicicletă pe care mi-a dat-o fratele Ryan exact la momentul potrivit.

E foarte cald. Mă gândeam că în după-amiaza aceasta voi vorbi despre subiectul „Călătoria”, dar, ajungând aici, m-am răzgândit. E groaznic de cald, aşa că nu am să vă ţin până târziu, ci am să vorbesc doar puţin. Au anunţat că, de mâine, valul de căldură se va ameliora, iar nădejdea noastră este că așa va fi. S-ar putea ca duminica viitoare, sau într-una din zilele săptămânii viitoare să vorbim şi despre subiectul acesta, pentru că vreau să înţelegeţi bine.

Vă spuneam că, poate astăzi am să vă spun „De ce sunt eu un holly-roller.” Aţi dori să ştiţi aceasta? Voi încerca să vă spun din Cuvântul lui Dumnezeu.

După cum ştiţi, eu am călătorit mult pentru Domnul nostru şi am văzut multe biserici denominaţionale, dar niciodată nu am văzut vreun „holly-roller”. Nu ştiu pe unde se află aceştia. Am parcurs toate listele bisericilor, statisticele şi toate celelalte, dar n-am găsit nicăieri vreo biserică numită „holly-roller”. Ştiţi din ce cauză? Pentru că este doar un nume pe care Diavolul l-a agăţat de Biserică. Atât. Nu există niciun „holly-roller”. Eu n-am văzut niciodată vreunul şi nici guvernul nu are cunoştinţă de existenţa vreunuia. Gândiţi-vă deci, că numai Diavolul a făcut aceasta.

Dar nu am terminat ce voiam să spun. În timpul acestor adunări sunt într-o foarte mare încordare nervoasă, şi mai ales atunci când sunt vedenii. Voi ştiţi aceasta cu toţii. Atunci, trăiesc în acelaşi timp în două lumi diferite. Mă aflu într-o dimensiune despre care oamenii nu ştiu nimic şi pentru care nu există nicio cale pentru a explica, şi în aceaşi timp sunt în dimensiunea noastră umană. Din cauza aceasta, sunt într-o continuă surescitare nervoasă şi, cu cât se prelungeşte adunarea, starea devine tot mai rea.

Vă spun aceasta, pentru că vreau să mă înţelegeţi că, dacă vreodată uit ceva, nu este intenţionat.

Vreau să vă mulţumesc fiecăruia dintre voi pentru donaţie. Dacă banii pe care-i avem nu ne ajung să plătim cheltuielile de aici, vom plăti din această donaţie. Dacă sunt mai mulţi bani decât am eu nevoie (am trei copii şi o soţie cărora trebuie să le asigur traiul cumva), deci dacă mai rămân ceva bani, îi voi pune în slujba misiunilor evanghelice din străinătate. Dumnezeu îmi cunoaşte inima. El ştie că am venit în lumea aceasta sărac şi că tot sărac voi pleca. Dacă voiam, puteam să fiu milionar, dar Domnul ştie că dacă astăzi ar veni cineva şi mi-ar spune că, dacă nu-i dau o sută de dolari, mă omoară, nu aş avea de ales, ci aş fi nevoit să-l las să mă omoare.

Vă spun sincer că meşterului care lucrează la casa mamei, îi datorez 600 de dolari. Până acum nu am putut să-l plătesc, dar o voi face după această adunare.

Se spune că unii predicatori ţin evanghelizări şi iau o mulţime de bani. Este treaba lor. Eu va trebui să răspund în dreptul meu, aşa este. Dumnezeu ştie că dacă am avut bani, i-am pus în slujba Domnului. Eu nu ştiu cât voi mai sta pe acest pământ, dar vreau ca, în ziua când mă voi înfăţişa înaintea Domnului, comorile mele să fie sus, în cer.

În epistola lui Iuda, citim:

„Iuda, rob al lui Isus Hristos, şi fratele lui    Iacov, către cei chemaţi, care sunt iubiţi în Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos (Vreau să observaţi că Iuda se adresează unui popor anumit, dintr-o anumită vreme):

îndurarea, pacea şi dragostea să vă fie înmulţite.

Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Iisus Hristos.”(v.1-4).

Vom începe adresându-I cânteva cuvinte:

Tatăl nostru, Te rugăm să ne primeşti şi în această după-amiază. Eu nu ştiu ce să spun, dar în Cuvântul Tău scrie: „Să nu vă îngrijoraţi mai înainte cu privire la cele ce veţi vorbi.” (Marcu 13.11), iar noi credem aceasta, de aceea, Te rugăm să ne ajuţi şi astăzi, când vreau să explic de ce Te iubesc şi de ce am ales să-Ţi slujesc pe această minunată cale a sfinţeniei şi a îndurărilor lui Dumnezeu.

Taie-mi împrejur buzele prin Duhul Sfânt şi taie împrejur şi urechile oamenilor, ca să poată auzi. Lasă Duhul Sfânt să ia fiecare Cuvânt al Tău şi să-L pună în inimile noastre după  nevoie fiecăruia, căci Te rugăm aceasta în Numele lui Hristos. Amin.

De multe ori îmi place să fac referie la epistola lui Iuda. El nu a scris multe versete, dar ce a scris se referă la zilele din urmă. Dacă citiţi mai departe, veţi vedea că el propovăduieşte, arătând ce se va întâmpla în zilele din urmă. El se adresează Bisericii, celor care sunt în Dumnezeu, chemaţi şi sfinţiţi prin Hristos, printr-o scrisoare care să le revigoreze credinţa, ca să poată lupta în continuare pentru credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna. Cred că aceasta este dorinţa fiecăruia dintre noi. Mulţi dintre noi spun: „Aceasta este împotriva credinţei mele!”

Vedeţi voi, există multe credinţe, dar una singură este „credinţa dată sfinţilor”. Înţelegeţi? Dacă nu aţi citit niciodată această epistolă, aş vrea să o citiţi acum, ca să vedeţi ce a prorocit el pentru zilele din urmă. Eu cred că această epistolă este adresată Bisericii, ca să o îndrume să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

Cred că astăzi sunt în lume mai mult de 600 de denominaţiuni diferite. Cred că numai în America sunt vreo 400 şi ceva. Totuşi, noi suntem un singur trup.

Eu am fost ordinat în Biserica Baptistă Misionară. Aceasta a fost biserica în care am fost botezat pentru prima dată, în care am devenit predicator şi de la care am primit scrisori de recomandare. Eu nu am nimic împotriva vreunei biserici – aş vrea să ţineţi minte aceasta. Fie că sunteţi metodişti, fie că sunteţi baptişti, sau indiferent ce sunteţi, ţineţi minte: eu nu spun nimic împotriva vreunei biserici anumite.

Părerea mea este că dacă Iisus Hristos ar fi fost aici, în această după-amiază, ar fi pus pecetea numai asupra Bisericii adevărate.

Convigerea mea este că singurul lucru pe care îl pretinde Dumnezeu este sinceritatea inimii. Înţelegeţi? Cuvântul spune: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5.8). Indiferent dacă sunteţi metodişti sau baptişti, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu, pentru că aşa a spus El.

Prin ceea ce voi spune în continuare, nu vreau să mă refer la vreo organizaţie sau la vreun grup de oameni, ci vreau doar să explic alegerea mea – ca să păstrăm expresia – să vă explic de ce sunt eu un „holly-roller”.

În epistola sa, Iuda îi îndeamnă pe oameni să lupte pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Dacă la 30 de ani de la cincizecime, credinţa decăzuse într-un asemenea grad, ce se va întâmpla acum, după 1.900 de ani, când s-au strecurat în biserică duhul denominaţional şi cel al dezbinării? Cred că în această zi, fiecare din noi ar trebui să se întoarcă şi să afle care este credinţa ce a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Pentru că credem că suntem creştini, ne suntem datori două înşine să aflăm care este credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

Apoi, dacă Scriptura ne va da răspunsul la această întrebare, cred că ar trebui să fim suficient de smeriţi, încât să primim ceea ce ne spune ea. Nu sunteţi de aceeaşi părere? Ar trebui să spunem: „Păi, dacă aceasta este credinţa adevărată, o vom primi!”

Eu cred că Dumnezeu are o Biserică. Mulţi  oameni au o părere greşită despre credinţa mea în siguranţa veşnică, însă eu cred că numai Biserica are siguranţa veşnică. Dacă eşti în Biserică, înseamnă că eşti la adăpost. Dar, fie că eşti, fie că nu eşti, aceasta este o problemă numai între tine şi Dumnezeu. Nu am dreptate?

Noi ştim că Biserica va fi acolo, pentru că aşa a spus Dumnezeu. Da, El a spus că ea va fi acolo, fără pată sau zbârcitură, iar eu cred că Cuvântul Său spune adevărul. Hristos va veni să-Şi ia Biserica ce nu va avea nici pată, nici zbârcitură.

Să ne întoarcem la început. Greşeala multor oameni este că ei se apucă să ciopârţească şi spun: „Ei bine, nu vom porni de la început, ci de acolo de unde vrem noi!” Este ca şi când ai încerca să urci cu o scară pe casă pornind de la treapta a zecea. Înţelegeţi? Cel mai bine este să porneşti de la început, ca să ştii bine pe ce stai. Dacă vrei să găseşti vindecarea divină, sau orice altceva, du-te la început, la temelie, şi porneşte de acolo zidirea.

Temelia întregii învăţături a Bibliei este în Geneza. „Geneza” înseamnă „Începutul”.

Eu am studiat Geneza timp de doi ani, apoi am studiat toate analizele pe care le-am găsit, scrise de Arthur Pink, Mac Intosh şi de toţi ceilalţi, dar m-am săturat de ele, le-am pus jos şi am zis: „Doamne, aceasta este analiza Ta.” Acesta este motivul pentru care eu am o singură carte şi aceasta este Biblia. Eu cred numai ceea ce spune ea şi nu vreau să mă iau după cuvântul altora.

Geneza este începutul, capitolul în care au fost semănate toate seminţele. Tot ce vedeţi voi astăzi, în lume, a început în Geneza. Totul a început atunci. Este ca atunci când semeni o cultură. Indiferent cum arată plantele când cresc, dacă vrei să ştii ce cultură ai, trebuie să ştii ce seminţe ai pus în pământ. Este adevărat? Chiar dacă arată ca o buruiană, dacă sămânţa este de grâu, din ea va ieşi tot grâu. Desigur.

 Dacă ne întoarcem la Geneza, acolo găsim totul. Haideţi să luăm ca exemplu Babilonul şi să vedem unde îşi are acesta începutul. Acest cuvânt apare pentru prima dată în Biblie acolo unde ni se spune că Babilolul a fost întemeiat de Nimrod. Nimrod era fiul lui Ham şi se afla sub blestem. Înainte de a se numi „încurcătură”, Babilonul s-a numit „Porţile Raiului”. Iată-l în Geneza. Iată-l în zilele împăratului Nebucadneţar; iată-l pretutindeni până în Apocalipsa, unde ni se vorbeşte despre acelaşi Babilon. O, dacă am avea timp să vorbim despre prezentarea Babilonului în Biblie!

Indiferent ce veţi să faceţi, voi trebuie să porniţi de la început. Dacă vrem să aflăm care este credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna, trebuie să ne întoarcem la început, ca să vedem despre ce este vorba.

Să începem cu primii oameni de pe pământ, Adam şi Eva. Dumnezeu le-a spus: „Puteţi avea toate aceste lucruri, dar există ceva de care nu vă puteţi atinge.” Acesta era pomul oprit.

Desigur, fiecare are convingerea lui despre ceea ce era acel pom, după cum şi eu am convigerea mea. Esenţialul este că ei au păcătuit, iar prin aceasta au adus moartea. Dumnezeu a coborât să vorbească cu Adam în răcoarea zilei, dar cei doi erau ascunşi printre tufele din grădină. Înainte de a vorbi cu Dumnezeu, ei s-au gândit că vor putea sta înaintea Lui dacă îşi vor face nişte şorţuri din frunze şi le vor pune pe ei.

După cum vedeţi, încă de la început, omul a încercat să-şi facă singur o acoperire. Cuvântul „religie” înseamnă „acoperire”. Deci, omul a încercat să găsească singur o cale de scăpare din mâna lui Dumnezeu, o cale făcută de el însuşi. Aceasta este firea omului. Înţelegeţi acest lucru? E în firea omului ca, dacă nu poate sta neprihănit înaintea lui Dumnezeu, să încerce să-L ocolească. Niciodată n-a existat măcar un singur om care să-L caute pe Dumnezeu, ci întotdeauna El este Cel care-i caută pe oameni. În firea omenească stă dorinţa de a fugi de Dumnezeu. Astfel, când şi-a dat seama că a păcătuit, Adam ar fi trebuit să alerge prin grădină, strigând: „Tată, Tată, unde eşti?” Dar în loc să facă aceasta, s-a ascuns, în timp ce Dumnezeu striga: „Adame, unde eşti?” Aceasta este firea omului.

 Chiar astăzi, dacă oamenii din Chicago ar fi absolut sinceri cu ei înşişi, n-ar veni aici să caute mântuirea, ci ar intra în fiecare cârciumă din acest oraş. Dacă ar fi sinceri cu ei înşişi, ar bea şi ar face tot ce le-ar trece prin cap?

Aşa este omul. Aceasta arată că, de la început, nu este nimic bun în el. De la căderea lui, nimic bun nu locuieşte în el. Din punct de vedere moral, el este mai rău decât un animal. Este foarte aspru ceea ce spun, nu-i aşa? Dar acesta este adevărul, creştinilor! În starea în care se află după cădere, orice om este mai rău decât un animal.

Voi ştiţi că o scroafă îşi creşte purceluşii cu dragoste, dar sunt bărbaţi care-s în stare să smulgă copilaşul din braţele mamei sale, ca să-şi potolească pofta lui animalică. Aceasta arată că el a căzut, că s-a degradat, că a ajuns mai rău decât un animal. Indiferent ce mare domn se crede el, fără Isus Hristos este pierdut, fără nicio şansă de scăpare. Aşa este.

Unii oameni spun că religia îţi ia minţile. Ba, dimpotrivă, ea este singurul lucru din lume care face să-ţi vină mintea la cap! Isus n-a luat niciodată mintea cuiva, ci a dat minte şi libertate celor nebuni. Aceasta a făcut întotdeauna puterea lui Dumnezeu: i-a eliberat pe nebuni şi le-a dat minte. Niciun om nu este în toate minţile până nu-L primeşte pe Isus Hristos în viaţa lui. E trist, dar acesta este adevărul, iar noi trebui să privim lucrurile în faţă.

Când Adam şi-a dat seama că a păcătuit şi că va trebui să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu, şi-a făcut un şorţ din frunze de smochin şi s-a ascuns după nişte tufe. Dar Dumnezeu a ieşit şi l-a strigat: „Adame, unde eşti?” El nu putea să iasă, deoarece şi-a dat seama că religia pe care şi-o făcuse el, nu putea să reziste în faţa lui Dumnezeu.

Aş vrea să ţineţi minte acest lucru. Religia pe care Adam şi-o făcuse singur, religia omenească, nu l-a ajutat cu nimic atunci când a fost nevoit să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu. Fraţi şi surori, eu sunt predicator de 20 de ani. Mulţi oameni au murit în braţele mele şi am văzut că, la capăt de drum, religia făcută de oameni nu ajută la nimic. Aşa este. Am văzut oameni care avea pretenţia că sunt diaconi sau predicatori dar în clipa morţii strigau şi se luptau cu duhurile rele. Aam asistat şi la moartea multora care îşi ridicau mâinile şi spuneau: „Frate Branham, ţine-mă de mână.”

Ce zi fericită, ce zi fericită,

De când Isus mi-a spălat păcatele,

El m-a învăţat să veghez şi să mă rog.

Să mă bucur în fiecare zi.

Vă spun, se întâmplă ceva atunci când un om este născut cu adevărat din Duhul lui Dumnezeu. Este evident faptul că o parte din Dumnezeu locuieşte în el. Un astfel de om ştie că el nu face altceva decât să treacă la sublim. Nu se mai teme de moarte, deoarece ea nu mai are nicio putere asupra lui. Da, orice om care este în Hristos, este liber faţă de moarte, păcat, boală, necazuri şi aşa mai departe.

Fiţi atenţi. După ce Adam şi-a dat seama că a păcătuit, Dumnezeu trebuia să găsească un înlocuitor pentru moartea lui, deoarece spusese de la început că plata pentru o asemenea faptă este moartea. El a găsit nişte piei, probabil piei de oaie, şi i-a acoperit pe cei doi oameni cu ele. Vedeţi? Pentru ca Adam şi Eva să poată fi acoperiţi, nişte animale au trebuit să moară, deoarece era nevoie de pieile lor. Cineva trebuia să moară, pentru că aşa hotărâse Dumnezeu.

         Acum haideţi să ne imaginăm un mic tablou. Înainte de a exista luna şi stelele, înaintea veacurilor, înainte ca prima rază de lumină să vină la viaţă, Dumnezeu locuia în veşnicie.

La muntele Palomar, există un dispozitiv prin care poţi privi în spaţiu la 120 de milioane de ani-lumină. Dacă trasformaţi această distanţă în mile, veţi obţine un şir de zerouri interminabile. Dar, gândiţi-vă că dincolo de această distanţă, mai există încă lumi şi stele.

Un prieten, care privea foarte critic cea de-a doua venire a lui Hristos, mi-a zis: „Vrei să spui că toţi creştinii născuţi din nou, cum îi numeşti tu, care au murit vreodată vor învia? Bine, dar nici n-ar avea loc pe pământ!”

„Dar cine a spus că ei vor fi pe pământ? l-am întrebat eu. „Tatăl meu din ceruri a făcut cu mâinile Lui lumi şi stele, aşa că, dincolo de aceasta, vor fi milioane de alte lumi. Este greu de spus unde anume vom locui, în acest spaţiu nemărginit.”

„Atunci cum este cu acele cetăţi despre care se spune că vor fi stăpânite de biruitori?” m-a întrebat el. Cum este posibil ca mintea noastră mărginită să-I pună graniţe lui Dumnezeu? Este imposibil. Dumnezeu nu poate fi explicat în cuvinte şi pentru a-ţi da seama de asta, este suficient să priveşti spre cer şi să-ţi imaginezi cât de vast este Universul. E extraordinar!

Şi gândiţi-vă, din înălţimile Lui, El coboară astfel până la cel mai înrăit beţiv şi până la cea mai rea prostituată care există în Chicago. El coboară ca să-i mântuiască. Aceasta este dragostea.

Parcă Îl văd în Eden, spunându-i femeii: „De ce ai ascultat de şarpe, în loc să asculţi de bărbatul tău, căci bărbatul trebuia să te conducă?” Apoi, Dumnezeu Şi-a rostit blestemele şi i-a alungat. Cea mai jalnică privelişte pe care mi-o pot imagina este Eva, după această întâmplare.

Unii pictori îi reprezintă groaznic. După părerea lor, Adam arăta ca un fiu al peşterilor, cu umerii laţi cât o uşă de hambar. Dar aceşti pictori nu au dreptate. Însăşi firea omenească ne învaţă că nu era aşa.

Eu mi-l imaginez pe Adam ca fiind un bărbat desăvârşit, nici prea mare, nici prea mic ci aşa cum este mai bine. Pe Eva mi-o imaginez ca fiind cea mai frumoasă femeie care a trăit vreodată pe faţa pământului. Dumnezeu a luat o părticică din Adam, o coastă, şi din ea a făcut-o pe femeie, iar când acesta a privit-o, i s-a tăiat răsuflarea. Această reacţie se găseşte şi acum în fiii lui Adam.

Adam se plimba prin paradisul lui Dumnezeu, ţinând de braţ această femeie frumoasă. Însă ei au păcătuit şi parcă Îl aud pe Dumnezeu spunând: „Ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.”  (Geneza 3.19).

Sărmana Eva şi-a întors capul pe umărul lui Adam şi a început să plângă, fiindcă îşi dădea seama ce făcuse. Atunci, Adam a cuprins-o cu braţul şi au ieşit din Eden, osândiţi. Parcă îi văd plecând înveliţi în acele piei de oaie, mânjite de sânge de Dumnezeu. Atunci întregul Univers s-a redus la un singur cuvânt: „Dragoste”. Îi iubea atât de mult, încât nu putea să-i vadă plecând. Atunci, Dumnezeu a strigat-o pe Eva şi i-a zis: „Vrăjmăşie voi pune între sămânţa ta şi sămânţa şarpelui.” (Geneza 3.15). În felul acesta, El le promitea un Mântuitor. Şi, într-adevăr, acest Mântuitor a urcat pe dealul Golgotei cu hainele pline de sânge şi a fost răstignit ca să răscumpere omenirea.

Din Adam şi din Eva s-au născut cei doi copii: Cain şi Abel. Domnul să ne ajute să înţelegem. Aceştia au fost cei dintâi copii născuţi.  Apoi, Abel a murit, iar în locul lui a venit Set. Dar haideţi să privim puţin la început, la sămânţa celor doi copii, ca să vedeți unde vreau să ajung.

Cain şi Abel şi-au dat seama că izgonirea din Eden a fost rezultatul păcatului şi al despărţirii de Dumnezeu, aşa că fiecare dintre ei dorea să fie plăcut lui Dumnezeu şi, ca urmare, şi-au zidit câte un altar pentru jerfe.

Vreau să observaţi ceva. Dumnezeu este drept, credeţi aceasta? El este cu desăvârşire drept, iar dacă singurul lucru pe care-l cere Dumnezeu este religia, înseamnă că şi Cain a fost la fel de drept ca şi Abel, căci amândoi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu. Cain nu era  necredincios, ci era credincios. Dar, dacă acesta este singurul lucru cerut de Dumnezeu, osândirea lui Cain ar fi nedreaptă.

Poate că nu este tocmai plăcut ce vă spun, dar ascultaţi-mă. Dumnezeu nu poate fi nedrept. Dacă spuneţi: „Eu cred”, gândiţi-vă că şi Cain a crezut şi, de asemenea, şi Diavolul crede. Aşa este. Cain s-a apropiat de Dumnezeu ca un credincios.

Voi spuneţi: „Eu merg la biserică. Mă duc la altar.” Şi Cain a făcut asta. El a zidit un altar, o biserică, pentru Dumnezeu. Voi spuneţi: „Eu sunt membru la biserică.” Şi Cain a fost. El aducea jertfe lui Dumnezeu.

„Da, dar eu dau foarte mulţi bani la biserică şi asta în fiecare an.” Cain făcea la fel. „Eu mă închin Domnului din toată inima.” Şi Cain a făcut asta. El era un credincios, un închinător şi, din punct de vedere fundamental, era la fel de drept ca şi Abel. Amin.

O, cât îmi plac aceste lucruri! Doamne, Te rog, aprinde-ne inimile! Să nu mă înţelegeţi greşit, căci eu ştiu foarte bine pe ce stau. Dar acum mă simt foarte aproape de Domnul.

Observaţi, pretutindeni există „pro” şi „contra”, pozitiv şi negativ.

Acest pom a fost sădit la început în Eden. Ca fundamentalist, Cain era la fel de bun ca şi Abel. El Îl iubea pe Domnul şi I se închina. A zidit un altar pentru El, I-a adus o jertfă şi a făcut juruinţe în faţa Domnului, la fel de bine cum ar putea face orice fundamentalist de astăzi. Aşa este.

Dar Dumnezeu a primit numai jertfa lui Abel. Jertfa lui, adusă prin credinţă, a fost mai bună decât jertfa lui Cain, adusă prin dreptate. M-aş bucura să putem întoarce aceste lucruri pe toate părţile, dacă am avea timp.

Acesta a fost începutul celor doi pomi: unul în dreapta, celălalt în stânga: Cain şi Abel. Această stare de lucruri pe care o vedem astăzi îşi are rădăcinile în grădina Edenului şi începe chiar în Geneza.

Timpul trece repede şi nu mai am mult la dispoziţie, dar vreau să-mi ating scopul ca să înţelegeţi ce vreau să spun. Ştiu că nu vă simţiţi foarte bine în această căldură, însă haideţi să uităm de ea câteva minute. Haideţi să ne deschidem inimile. Frate şi soră, înaintea noastră stă veşnicia, de aceea se cuvine ca astăzi să vă faceţi o cercetare şi să vă întrebaţi de cine ascultaţi şi cum Îl slujiţi pe Dumnezeu.

Este oare cu putinţă ca un om să facă rău şi totuşi să fie sincer? Da, pentru că Cuvântul spune: „Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte.” (Proverbe 16.25).

Uitaţi-vă la Cain şi la Abel, şi în toată Biblia. Cele două viţe care au răsărit în Eden au crescut împreună până în ziua de astăzi, iar acum a venit vremea recoltării.

Uitaţi-vă la Esau şi la Iacov. Din punct de vedere religios, Esau era mult mai bun decât Iacov. El avea grijă de tatăl lui, care era bătrân şi orb, păştea turmele de vite şi era un om bun, dar Iacov dorea dreptul de întâi născut. Aleluia! El şi-a dat seama că acesta însemna totul, aşa că l-a obţinut şi a fost primit de Dumnezeu, pe când Esau a fost osândit.

Uitaţi-vă şi la arca lui Noe, când lumea a fost nimicită prin ape. Cioara şi porumbelul se aflau în aceeaşi încăpere, pentru că şi una şi cealaltă erau păsări. Este adevărat? Dar care este diferenţa? Una era cioară din fire, iar cealaltă era porumbel din fire. Fiecare dintre ele zbura la fel de bine, însă firea lor era diferită, şi la fel hrana. Astfel, cioara era foarte bucuroasă să mănânce mortăciuni şi zbura din loc în loc, croncănind. Probabil că era la fel de fericită şi de evlavioasă ca porumbelul. Dar porumbelul nu putea să suporte mirosul hranei pe care o mânca cioara, ci pleca imediat de acolo. Amin.

Mulţi oameni se duc la biserică, apoi, beau, se distrează, fac lucruri imorale şi totuşi consideră că sunt religioşi. Aceasta arată însă, ce fire au ei. Dar dacă un om se naşte din Duhul, el devine un fiu al lui Dumnezeu şi primeşte firea lui Dumnezeu. Pentru el, lucrurile lumii pier cu desăvârşire. Aşa este. O, ce minunat!

Un grăunte de grâu nu poate să nască altceva decât grâu, deoarece germenele de viaţă din el este de la început grâu. Dacă voi sunteţi însămânţaţi cu Cuvântul nepieritor al lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt udă această sămânţă, roada nu poate fi altceva decât viaţa lui Isus Hristos în fiecare din credincioşii Lui. Facă Domnul ca ziua aceea să vină mai repede!

Dacă nu aş fi prieten cu Hristos, atunci I-aş fi vrăşmaş, iar dacă merită să crezi şi să mărturiseşti, merită şi să-ţi pui viaţa şi moartea în slujba Lui, căci Cuvântul spune: „Prin har sunteţi mântuiţi.” ( Efeseni 2.5 ).

Să mergem puţin mai departe. Ţineţi minte: ca fundamentalist, cele două viţe sunt la fel de bune. Haideţi să le observăm în călătoria copiilor lui Israel. Aceştia au ieşit din Egipt şi, în drum spre ţara făgăduită, au trecut prin Moab. Moabul se trăgea dintr-una din fiicele lui Lot. Aceasta înseamnă că ei nu erau necredincioşi ci dimpotrivă, aveau preoţi şi predicatori. Mai mult, avea chiar şi un proroc, dar acesta alerga numai după bani.

Când copiii lui Israel au vrut să treacă prin ţinuturile lui Maob, împăratul acestuia, Balac, nu le-a îngăduit. Observaţi, el l-a respins pe Israel, care era chiar fratele lui, deoarece amândoi strigau spre acelaşi Dumnezeu, este adevărat?

Când prorocul Balaam a pornit la drum ca să-l blesteme pe Israel, Duhul Sfânt i-a vorbit în limbi printr-o măgăriţă. În felul acesta, El l-a mustrat pe prorocul orb. Nici altor proroci nu le-ar strica o astfel de mustrare, nu-i aşa?

Astfel, Dumnezeu îi spunea: „Nu te duce acolo! Stai pe loc!” dar Balaam se gândea la lucruri mari, deoarece împaratul îi spusese verzi şi uscate despre felul în care avea să îl răsplătească. Aceasta arată clar că pe Balaam nu-l interesau lucrurile duhovniceşti, ci numai avantajele materiale.

Irasel îşi aşezase tabăra jos, în vale, iar Moab se afla pe deal. Fundamentaliştii vor fi neplăcut suprinşi. Atât cât ţine acest concept, aveţi dreptate, dar fiţi atenţi. Balac i-a zis lui Balaam: „Priveşte jos acea adunătură de holly-rollers. Aş vrea să-i blestemi!” Atunci Balaam a răspuns: „Voi spune cuvintele pe care mi le va pune Dumnezeu în gură.” (Numeri 22.38). Balac i-a arătat lui Balaam părţile cele mai rele ale Israelului.

Eu sunt tare curios să ştiu dacă învăţătorii voştri fundamentalişti nu v-au învăţat acelaşi lucru despre „holly-rollers”. Ei spun: „O, a fugit cu nevasta celuilalt. Iar Cutare a făcut asta sau cealaltă.” Oare se întâmplă şi printre noi aşa ceva? Da, se întâmplă, deosebirea este că noi avem cu ce să acoperim aceste lucruri, pe când ei nu au.

Poate că ceea ce auziţi voi vă face să vă simţiţi rău, însă, dacă nu vă face rău, nu poate să vă facă nici bine. Când eram copil, locuiam la ţară. Nu ne prea puteam lăuda cu belşug de hrană. În fiecare duminică, mama punea într-o cratiţă şoric şi îl fierbea ca să iasă grăsimea din el, pentru că, cu această grăsime ne făcea turte din grâu. În fiecare duminică seara făceam baie într-o albie de cedru, şi fiecare din noi trebuia să ia câte o linguriţă de unt de ricin, împotriva răcelii şi a altor neplăceri care surveneau iarna. Vă spun că atât unt de ricin am luat, încât mi se făcea rău chiar şi atunci când îi simţeam doar mirosul. Mă ţineam de nas şi îi spuneam mamei: „Mămico, nu pot să-l sport. Mi se face rău.” Dar ea îmi spunea: „Dacă nu-ţi face rău, nu-ţi poate face nici bine.”

Poate că aşa este şi în această după-amiază. Ceea ce auziţi, trebuie să vă răscolească, să vă stimuleze „organele digestive duhovniceşti”. Apoi veţi începe să vă puneţi întrebări şi să cercetaţi.

Moab era credincios şi tot atât de fundamentalist ca şi Israelul. Fiţi atenţi. Învăţătorul lor le-a zis: „Eu ştiu ce ne cere Iehovah.” Şi a zidit şapte altare, exact ce i se poruncise lui Israel să facă. Apoi a jertfit şapte viţei curaţi şi şapte miei, care mărturiseau despre venirea lui Isus Hristos. Aceleaşi jertfe le aduceau şi israeliţii în vale, este adevărat? Ei făceau acelaşi lucru, dar Moab spunea: „Uitaţi-vă la ei! Nici măcar nu sunt un popor!” Desigur, moabiţii aveau o organizaţie puternică: „Noi suntem ţara lui Moab, dar ei călătoresc de colo-colo. Sunt numai nişte „holly-rollers împrăştiaţi.” Amin. Fraţilor, într-un minut veţi vedea de ce sunt eu un „holly-roller”.

Urmăriţi viţa care a răsărit în Eden. Voi spuneţi: „Frate Branham, vrei să spui că Israeliţii erau nişte „holly-rollers”? Da, domnilor.

Frate, după ce au trecut Marea Roşie biruitori, Miriam, prorociţa, a luat o tamburină şi a început să strige, să sară şi să danseze mergând pe malul mării. Dacă ea nu era un „holly-roller”, atunci n-am văzut niciodată vreunul. Este adevărat? De asemenea, Moise era atât de plin de Duhul Sfânt, încât şi-a înălţat mâinile spre cer şi a cântat în Duhul. Aleluia! Nici noi nu suntem lăsaţi pe dinafară, căci acea viţă a continuat până în zilele noastre, iar cei care o prigonesc, se află de cealaltă parte, aşa cum a zis Isus: „Vor fi atât de apropiate, încât, dacă ar fi cu putinţă, i-ar înşela chiar şi pe cei aleşi.” (Matei 24.24).

Moabiţii au adus aceeaşi jertfă pe care au adus-o şi copiii lui Israel. Din punct de vedere fundamental, şi unii şi ceilalţi erau la fel de buni. Toţi au adus aceleaşi jertfe, aceluiaşi Dumnezeu, dar care era deosebirea?

Dacă singurul lucrul pe care l–ar fi cerut Dumnezeu de la oameni este fundamentalismul, atunci ar fi fost nedrept să-l respingă pe Moab. Aşa este, deoarece Moab a  adus aceleaşi jertfe aceluiaşi Dumnezeu căruia Îi aducea jertfe şi Israelul. Toţi mai marii moabiţi au venit în jurul altarului, iar prorocul s-a dus să prorocească. Perfect. Totul este în ordine, dar totuşi unde era deosebirea? Ca fundamentalişti, moabiţilor nu li se poate reproşa nimic, însă în tabăra lui Israel Dumnezeu îşi dovedea prezenţa prin semne şi minuni. Asta era totul, iar astăzi este la fel.

Da, domnilor. Viţa lui Abel are de partea ei supranaturalul, iar noi putem vedea aceasta în toată Scriptura. Ce aveau israeliţii? Stâlpul de foc, vindecarea divină (Aleluia!), aveau strigăte, dansuri şi laude. Ce părere aveau învăţătorii fundamentalişti despre aceasta? Spuneau că sunt nişte „holly-rollers”  tocmai ei, care se închinau la acelaşi Dumnezeu, prin aceleaşi jertfe. Cu toate acestea, Dumnezeu depunea mărturie în favoarea Israelului, spunând: „Acesta este poporul Meu.” Amin. Dumnezeu a dovedit prin semne şi minuni că Israelul era poporul Lui. Poporul lui Dumnezeu a fost întotdeauna un popor deosebit. Ei au avut semne şi minuni în mijlocul lor, începând chiar din Geneza.

Aceeaşi Biserică trăieşte şi astăzi, iar Dumnezeu mărturiseşte în mijlocul ei, prin semne şi minuni.

Aşa cum am spus din punct de vedere fundamental, ambele popoare erau în ordine, dar Dumnezeu a zis: „Aceştia sunt ai Mei.” şi a dovedit-o.

Fiţi atenţi. Când a venit Balaam, Balac i-a arătat cele mai rele părţi ale lui Israel, dar Dumnezeu a vorbit prin proroc şi a zis: „(Domnul) nu vede nicio fărădelege în Iacov.”  (Numeri 23.21). Aleluia! De ce aceasta? Pentru că ei aveau Stânca lovită şi şarpele de aramă.

Vă spun, într-adevăr, şi în Biserica Dumnezeului Celui viu se fac greşeli, dar ceea ce nu vedeţi voi, este smerenia înaintea lui Dumnezeu, după cum Israelul s-a smerit înaintea şarpelui de aramă.

Isus a zis: „Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.” (Ioan 3.14). Fundamentaliştii spun: „Da, noi credem,” dar unde sunt semnele? Asta este. Ei sunt atât de aproape, „încât, dacă ar fi posibil, i-ar înşela chiar şi pe cei aleşi.

Să urmărim viţa ceva mai departe. Astfel, ajungem în zilele lui Isus, când existau mulţi învăţători fundamentalişti, oameni de carte, rabini, care cunoşteau Cuvântul lui Dumnezeu, n-aş îndrăzni să spun că nu-L cunoşteau. Şi iată că apare Isus, la fel de fundamentalist ca ei, dar Dumnezeu lucra prin El cu semne şi minuni, iar fundamentaliştii îl numeau Beelzebul.

Aşadar, la ce ar trebui să mă aştept eu astăzi sau la ce ar trebui să se aştepte Biserica Dumnezeului Celui viu, care crede în supranatural, în puterea lui Dumnezeu? La ce am putea să ne aşteptăm dacă pe Stăpânul casei L-au numit Belezebul?

Cine sunt aceştia? Învăţătorii fundamentalişti. Aşa este. Nu-i contraziceţi, căci ei cred aceeaşi Evanghelie pe care o credeţi şi voi, cred în moartea, în îngroparea, în învierea şi înălţarea lui Isus Hristos şi, propovăduiesc venirea Lui, dar nu au semne şi minuni care să dovedească că Dumnezeu este cu ei.

Am să vă spun de ce sunt eu un „holly-roller”. Eu văd semnul apropiindu-se.

Într-o zi, Dumnezeu a pus un „binoclu” la ochii prorocului Ioel şi, privind prin canalul timpului, acesta a văzut Biserica. El a văzut această viţă călcată în picioare, nimicită şi a zis: „Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh; ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec; ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil.” (Ioel 1.4).

El a zis: „Oare va mai putea această Biserică să crească vreodată?” Dar Dumnezeu a spus: „Vă voi restitui…

Prin credinţă, prorocul Ioel a văzut această viţă care s-a ridicat în Geneza. El a văzut „căderea” Duhului Sfânt la Ierusalim şi a văzut epocile întunecate ce au urmat. A văzut cum a fost nimicită viţa până când a ajuns doar un ciot, dar Dumnezeu a zis: „Vă voi răsplăti…” (Ioan 2.25).

Poţi să ucizi mlădiţele, căci în Biserică este chiar Viaţa Mielului care a fost junghiat dinainte de întemeierea lumii…………….……………………………………………………………………………El îi va lua pe cei care sunt în Hristos. Amin. Acum mă simt un „holly-roller”.

Observaţi, Domnul a zis: „Vă voi răsplăti.

Nu demult am fost în pădurile din nordul Canadei, împreună cu fratele Rasmusson şi cu fratele Baxter. Într-o seară călăream printr-un desiş de pini. Eu iubesc foarte mult natura, îmi place să-L simt pe Dumnezeu în ea. Da, aceasta a fost prima mea Biblie: Dumnezeu în natură. Am ajuns într-un loc, unde cu ani în urmă au fost pini foarte înalţi, dar care au fost mistuiţi de un incendiu. Cioturile care mai rămăseseră din ei, păreau nişte fantome albe sub lumina lumii. Atunci un vânticel a pornit să bată dinspre munţi, făcând printre copaci „hohote de bocitoare”. Mă gândeam: „Vai, ce loc sinistru!”

Atunci mi-a venit în minte versetul acesta din Ioel: „Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh; ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec; ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil.

Aceasta era biserica Dumnezeului celui viu. M-am gândit: „Cu adevărat, Doamne, după reformă, ce au lăsat nemâncat catolicii, au mâncat fundamentaliştii; ce au lăsat fundamentaliştii, au mâncat prezbiterenii; ce au lăsat prezbiterienii, au mâncat baptişii; ce au lăsat baptiştii, au mâncat nazarinienii, până când nu a mai rămas decât un ciot.” „Dar vă voi răsplăti”, zice Domnul.

Stăteam acolo şi mă uitam, căci Dumnezeu mă trimisese în acel loc, şi-mi dăduse acel Cuvânt, care să-i facă pe copaci să bocească. Mă gândeam: „Este la fel ca vântul care a venit din cer în ziua cincizecimii.” Când acest vânt atinge bisericile mari şi reci, nu se aud decât bocete şi strigăte: „Zilele minunilor au trecut!”

Mai demult şi ei au fost copaci, metodiştii, baptiştii, presbiterienii şi toţi ceilalţi, aveau rădăcini foarte puternice, dar acum, ei spun că zilele muninilor au trecut, pentru că lăcustele au mâncat toate binecuvântările din biserică, astfel încât, astăzi nu mai auzi niciun „Aleluia” şi niciun „Slavă Domnului”. Pentru ei nu mai există vindecare divină şi nici vorbire în limbi, pentru că sunt morţi.

Pe când priveam acei copaci, vântul a venit iarăşi, dar, în loc să-şi plece capetele, ei boceau în continuare. M-am gândit: „Chiar aşa este. Când Dumnezeu trimite o trezire în acest oraş, ei spun: „Să nu credeţi asemenea prostii! Zilele minunilor au trecut, iar Duhul Sfânt nu mai există. Doctorul Cutare a spus…”

Atunci am fost puţin dezamăgit şi am spus: „Doamne, Tu ai spus că ne vei răsplăti.” În clipa aceea vântul s-a liniștit, şi am observat că începuseră să crească nişte copaci tineri. (Aleluia!). Glorie. Ei nu erau lipsiţi de viaţă şi arşi de focul denominaţional, ci erau independenţi ca Israelul. Când vântul a pornit iarăşi, lovind în copacii tineri, aceştia au început să dănţuiască, să se bucure şi să se unduiască. Văzându-i am zis: „Aleluia! Domnul a spus că va răsplăti! Aceeaşi putere a Duhului Sfânt s-a revărsat şi în ziua cincizecimii!”

Dacă vechile biserici vor să bocească în continuare, spunând: „Eu sunt metodist! Eu sunt baptist!” n-au decât s-o facă, pentru că dintre ele creşte acum o pădure tânără. Aleluia! Viaţa a părăsit copacul, dar acum ea se întoarce. Cu fiecare adiere a vântului, tinerii copaci îşi înfing rădăcinile tot mai tare în pământ şi se întăresc tot mai mult. „Vă voi răsplăti.”, zice Domnul. Aşa este. El îi ajută să crească.

Ploaia timpurie a trecut. Omizile au început să roadă şi biserica a rămas lipsită de putere, dar în aceste zile din urmă, Dumnezeu trimite ploaia târzie; puterea Duhului Sfânt se întoarce în Biserică. Fără îndoială, dacă El trimite vântul şi ploile, înseamnă că există şi nişte copaci care să se bucure de ele. O, ce fericiţi păreau tineri copaci, legănându-se în bătaia vântului, de parcă ar fi spus: „Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci.” (Evrei 13.8). Ei spuneau: „Aleluia! Aleluia! Eu cred.” În schimb, cioturile cele vechi mormăiau: „Da, probabil că aşa a fost în zilele de demult!”

Din punct de vedere fundamental, şi unii şi ceilalţi erau tot copaci, dar, fraţilor, acele cioturi nu se puteau pleca înaintea Duhului. Acesta este necazul cu marile biserici din ziua de astăzi. Ele nu se pot pleca înaintea Duhului. Sunt atât de înţepenite în organizaţii, încât, dacă s-ar pleca, s-ar frânge imediat. Aşa este. Chiar dacă bate un vânt puternic, aceia pe care lumea îi numeşte „holly-rollers” şi drojdia societăţii, pot să se plece înaintea Lui. Aleluia! Tinerii copaci sunt vii, dar cioturile sunt moarte, de aceea nu se pot pleca înaintea vântului.

Acum însă, lucrează naşterea din nou. Ploaia târzie se revarsă în aceste zile din urmă cu semne, cu minuni şi cu putere, aşa că bucuria pe care au avut-o copacii cei bătrâni în vremurile de demult, freamătă acum în pădurea cea tânără. Amin. „Vă voi răsplăti.” zice Domnul. Şi iată că ne răsplăteşte cu adevărat.

Haideţi să ne uităm puţin la sfântul Pavel. El a privit de-a lungul timpului, prin ochii credinţei şi a spus: „În zilele din urmă vor fi vremuri grele, căci oamenii vor fi…obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri, decât iubitori de Dumnezeu…” (2 Timotei 3.1,2,4), vor merge la o partidă de golf, duminică dimineaţa, în loc să vină la biserică, iar seara nu vor mai veni pentru că este prea cald; vor iubi mai mult plăcerile, decât pe Dumnezeu, vor fi neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, neîmblânziţi, neiubitori de bine…”

Voi spuneţi: „Ah, fratele vorbeşte despre cei necredincioşi.” Ba nu! Apostolul Pavel spune că aceşti oameni „au o formă de evlavie…” (v.5). Din punct de vedere fundamental, vor fi la fel ca ceilalţi „având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.”, de aceea Cuvântul adaugă: „depărtează-te de oamenii aceştia.

Da, numiţi-mă „holly-roller”, dacă aşa vă place, dar atunci când bate vântul, eu pot să-mi plec capul şi să spun: „Da, Doamne, eu cred că eşti viu şi astăzi, acelaşi Isus Hristos care a înviat din morţi.” Duhul lui Dumnezeu trimite acest vânt pretutindeni.

Voi socotiţi că suntem nebuni, dar nu suntem, ci ne putem pleca capetele pentru că avem Viaţă. Mergeţi înainte pe drumul vostru şi bociţi, dacă asta vă place, dar Dumnezeu Îşi ridică puterea Sa cea tânără chiar dintre voi.

M-aş bucura să pot sta alături de Pavel în această zi şi să spun: „Eu slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea, pe care ei o numesc partidă.” (Fapte 24.14), erezie, nebunie. Eu îl slujesc pe Hristos în felul celor pe care lumea îi numeşte „holly-rollers”.

Cele două viţe cresc împreună. Acum, noi am ajuns până la cer şi Dumnezeu revarsă peste noi ploaia târzie, roadele ei fiind: vindecarea, mântuirea, botezul Duhului Sfânt, înapoierea darurilor. Ambele păduri sunt la fel de fundamentaliste, însă Dumnezeu dovedeşte care dintre ele este a Lui, prin înapoierea darurilor. În acest timp, pădurea care nu a primit darurile spune că suntem doar o adunătură de „holly-rollers”. Eu sunt foarte bucuros pentru că mă număr şi eu printre aceşti „holly-rollers”, şi doresc să merg în continuare înainte, alături de năpăstuiţii Domnului. Am pornit cu Isus şi Domnul să mă ajute să ajung împreună cu El.

De curând am stat de vorbă cu unul dintre cei mai mari evanghelişti din ţară. Când l-am întrebat despre botezul cu Duhul Sfânt, el mi-a zis: „Ascultă, frate, mai demult mi-au spus mai mulţi oameni că aş avea nevoie de asta, dar mai târziu mi-am dat seama că Domnul m-a chemat să fiu învăţător.” Un alt mare evanghelist mi-a spus: „Eu cred că acesta este adevărul, dar, dacă l-aş propovădui în adunare, mi-aş pierde popularitatea.”

Frate, eu prefer să dorm sub cerul liber, să beau apă şi să mănânc pâine uscată, dar să trăiesc pentru Domnul, decât să am numele scris cu litere de aur pe uşa vreunei biserici, sau decât să mă laud că aparţin de nu ştiu care denominaţiune.

Eu vreau să-mi pot pleca capul. Vreau să mă duc oriunde mă călăuzeşte Domnul şi vreau să fac tot ce spune El, iar dacă ne trimite puterea Duhului Sfânt, în aceasta vreau să cred. Dacă îmi spune că vrea să fac un anumit lucru, vreau să fac tot ce spune El. Nu mă interesează ce spune lumea, ci vreau să-L urmez pe Isus Hristos.

Priviţi ce spune Iuda: „Prealibiţilor…m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (v.1-3).

Dacă credeţi că sunt slujitorul lui Dumnezeu, atunci ascultaţi-mă. Voi trăiţi ziua când se înapoiază credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna; voi trăiţi sub puterea ploii târzii a Duhului Sfânt, care cheamă Biserica afară de prin denominaţiuni. Acum trei săptămâni, una dintre personalităţile de seamă din India, care se află deasupra tuturor bisericilor evanghelice de acolo, a primit Duhul Sfânt chiar la mine acasă. Da, dr. Reedhead, preşedintele Misiunii Evanghelice din Sudan, a fost dat afară din funcţie acum două săptămâni, pentru că a primit Duhul Sfânt şi a vorbit în limbi. Aşa este.

Zilele trecute a fost la mine acasă doctorul în teologie baptistă Donald Lee. El mi-a spus: „Frate Branham, mi-am deschis inima şi Duhul Sfânt S-a revărsat peste mine, aşa că am început să umblu prin cameră şi nu mai puteam să vorbesc în engleză.” Ce înseamnă aceasta frate?

Vremea răscumpărării a sosit, frate.

Oamenii îşi dau sufletul de groază.

Umpleţi-vă cu Duhul, Curăţaţi-vă candelele.

Ridicaţi-vă capetele,

Căci răscumpărarea voastră se apropie.

Aşa este. Noi trăim în vremea sfârşitului.

Spre seară se va arăta Lumina,

Ca să găsiţi calea spre slavă.

Este adevărat, sau nu? În aceste zile din urmă, Dumnezeu Îşi scoate un popor dintre metodişti, baptişti, presbiterieni, luterani, dintre neamuri, un popor care să-I poarte Numele. Apoi, harul pentru neamuri va lua sfârşit, Domnul Se va întoarce către evrei şi Biserica va fi răpită şi dusă acasă.

Înţelegeţi acum de ce sunt eu un „holly-roller”? Fraţilor, aş trece prin orice pentru aceasta, căci Îl iubesc pe Domnul Isus din toată inima mea, şi nu-mi pasă ce zice lumea despre mine. M-au dat afară din biserică şi mi-au zis: „Billy, eşti nebun. Ai avut un coşmar. Ce ai mâncat aseară?”

Am avut plăcerea să-i răspund doctorului Davis şi să-i dovedesc ce numea el fanatism.

În Africa de Sud, la o singură chemare la altar, 30.000 de suflete, L-au primit pe Isus Hristos, adică mai multe suflete decât cele pe care le-au câştigat pentru Hristos toate misiunile evanghelice la un loc, în ultima sută de ani. Porunca pentru misionari este:

Rămâneţi în cetatea Ierusalimului.” (Luca 24.49), nu în vreun cimitir, în vreun seminar sau oriunde în altă parte, pentru că aceste locuri sunt moarte.

Rămâneţi în cetatea Ierusalimului (nu până când veţi primi educaţie; nu până când veţi învăţa teologia etc.), până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus. Atunci Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” (Fapte 1.8). Acesta este adevărul. O, Doamne, fii binecuvântat! Acum mă simt aproape de Domnul. Sigur că da. Simt că El m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt, căci mă aflu în mijlocul unei adunări a fiilor şi fiicelor lui Dumnezeu, unde se poate întâmpla orice. Aleluia!

Am avut mult de luptat, am străbătut un drum lung şi ştiu că, în scurt timp, îmi voi rosti ultima predică, dar, vreau să pot spune şi eu, asemenea lui Pavel că „n-am luptat cu pumnul în vânt”. Şi că „nu m-am împotrivit viziunii cereşti”. Aproape că aş putea spune că am fost dat afară din propriul meu cămin, căci oamenii din oraş credeau că am înnebunit. Am fost dat afară din biserică şi de pretutindeni, dar aceasta este numai o bucăţică din prigoana prin care au trecut martirii şi sfinţii din vremurile străvechi, care au mărturisit că Isus Hristos a murit la Calvar ca să poată umple Biserica timpurilor din urmă cu Viaţa Lui.

În curând voi ajunge şi eu la capătul drumului. Nu ştiu cât poate să mai dureze, dar, într-o zi, trebuie să ajung acolo, şi la fel fiecare dintre voi. Dacă Isus va zăbovi, şi eu voi trăi mai mulţi ani, probabil că voi ajunge un moşneag zbârcit cu vreo două-trei fire de păr alb pe cap. Bunicul şi toţi ceilalţi din familia Branham, când au îmbătrânit, au paralizat sau au început să tremure. Dacă voi mai trăi să apuc acele vremuri, mulţi dintre voi veţi fi atunci în veşnicie. S-ar putea să plec şi eu, dar, dacă voi mai trăi să apuc bătrâneţea, îmi imaginez cum voi purta ultima bătălie şi cum voi spune pentru ultima oară că sunt un „holly-roller”. Aleluia!

Sfârşitul drumului este aproape şi pot să spun că am încercat să-L propovăduiesc pe Isus Hristos dintr-o inimă sinceră. Dorinţa mea este să-L cunosc în puterea învierii Lui, pentru ca, atunci când mă va chema dintre cei morţi, să mă pot ridica.

În curând voi ajunge la capătul drumului şi voi simţi în obraz răsuflarea Iordanului care îmi va sta înainte. Atunci aş vrea să privesc înapoi, la drumul pe care am venit. Va fi o zi deosebită. Atunci aş vrea să privesc înapoi, la toate predicile pe care a trebuit să le depăşesc; aş vrea să văd de câte ori am fost numit „holly-rollers” şi în toate felurile; aş vrea să văd cum m-am luptat drept cu sabia credinţei, ca să fac cale liberă pentru cei care veneau în urma mea.

Atunci voi fi un moşneag paralizat ce tremură sprijinit de bastonul său, cu ochii înceţoşaţi. Voi simţi în faţă răcoarea valurilor Iordanului şi voi şti că am ajuns la capăt. Atunci aş vrea să privesc înapoi la drumul pe care am venit, să-mi scot coiful mântuirii şi să-l aşez pe mal, să-mi desfac platoşa credinţei, să-mi scot sabia Duhului şi s-o pun în teaca veşniciei; să-mi ridic mâinile şi să spun: „Tată, trimite corabia Vieţii, căci, iată, vin la Tine.”

De cealaltă parte a râului mă voi întâlni cu alţi fraţi care au fost numiţi „holly-roller” şi care au luptat pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.

Facă Domnul ca fiecare din voi să fie acolo. Astăzi, eu vă chem să veniţi la El, ca să ne putem întâlni pe celălalt mal al râului, unde creşte copacul veşnic verde, ale cărui frunze sunt pentru tămăduirea neamurilor, ca să-I slujim împreună şi să trăim cu El veşnic. Când voi ajunge acolo, nu voi mai fi bătrân. Dumnezeu mi-a dat pentru această viaţă un trup, am crescut şi cam pe la 23 de ani, eram în cea mai bună formă. Apoi, trupul acesta, a început să se degradeze. Au mai trecut 20 de ani şi iată că încep să-mi simt vârsta. Ştiu că umerii mei au început să coboare şi ştiu că nu mai sunt multe zile până când îl voi vedea pe Acela pe care îl iubesc.

Mulţi dintre cei dragi ai mei mă aşteaptă dincolo. Nu contează cât sunt de bătrân, sau cât de alb îmi este părul, căci în momentul când voi ajunge dincolo, voi fi schimbat cât ai clipi din ochi. Voi fi din nou tânăr, într-un trup care nu va muri niciodată; care nu va mai fi niciodată bolnav, ci va trăi veşnic. Răsplata celor dreţi îl aşteaptă pe fiecare credincios, iar nădejdea mea este că şi voi sunteţi credincioşi.

Acum, haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune.

Tată ceresc, drumul nostru se apropie de sfârşit, de aceea Te rugăm să fii cu noi. Însoţeşte Tu pe fiecare om din această adunare, căci ştim că ziua răscumpărării este aproape. Noi nu ştim ce poate aduce ziua de mâine, dar ştim sigur ce purtăm în sufletele noastre. O, Doamne, îmi aduc aminte de vremea când eram un sărman nemântuit, crescut departe de Dumnezeu, într-o familie păcătoasă. Îmi aduc aminte cum stăteam pe malul râului şi plângeam, pentru că nu aveam pace, iar vântul care şoptea printre copaci, îmi spunea că există şi un alt tărâm. Îţi mulţumesc atât de mult pentru că m-ai mântuit!

Iar acum, Doamne, Îţi mulţumesc din toată inima că am harul de a putea spune şi altora aceste lucruri şi Îţi mulţumesc pentru că mâinie Tale puternice depun mărturie despre această lucrare, cu semne şi minuni, şi Te rugăm să ne ajuţi şi în continuare, Doamne.

Binecuvântează-i şi pe sărmanii păcătoşi care se află astăzi aici, pe cei rătăciţi de pe Cale, pe cei nenăscuţi din nou şi pe cei care până acum s-au mulţumit să fie doar membrii vreunei biserici. Ei cunosc Biblia, Doamne, dar şi Satan o cunoaşte. Da, el crede şi se înfioară, dar cu toate acestea rămâne tot Satan.

Mulţi dintre ei ştiu că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire, dar, Doamne, Tu i-ai dat pecetea tăierii împrejur, ca un semn, şi eu ştiu că, atunci când un om crede cu adevărat, Tu îl însemnezi cu pecetea Duhului Sfânt, căci Efeseni 4.30 spune: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” (Efeseni 4.30).

Doamne, îndură-Te de noi, în această zi, când ne arăţi cele mai mari semne pe care le-ai arătat vreodată, din vremea când ai fost pe pământ în trup de carne. Te rog să-i binecuvântezi pe oamenii din această încăpere, căci ne-am pus nădejdea numai în Tine, Doamne. Te rog îngăduie ca mulţi dintre ei să se hotărască pentru viaţa veşnică şi să fie umpluţi cu Duhul Tău, căci Te rugăm toate aceste lucruri în Numele lui Isus. Amin.

În timp ce aveţi capetele plecate pentru rugăciune, gândiţi-vă serios dacă sunteţi umpluţi şi voi cu Duhul Sfânt. Aţi intrat voi în Împărăţia lui Dumnezeu, sau sunteţi doar nişte credincioşi fundamentalişti, cărora Dumnezeu nu le-a dovedit încă niciodată nimic? O, fugiţi de această viţă! Veniţi aici, de celalată parte, unde puterea lui Dumnezeu lucrează:

/: Există odihnă pentru cei istoviţi:/

Şi Domnul le dă libertate,

De cealaltă parte a Iordanului,

În sfânta grădină a Edenului,

Acolo unde înfloreşte Pomul vieţii,

Există odihnă pentru tine,

/: Isus rupe orice lanţ:/ (lanţul denominaţional, lanţul formalistului…) Şi te eliberează:/

/: Îl voi lăuda de-a pururi:/ (Veniţi atunci când vă cheamă.) Îl voi lăuda de-a pururi, Pentru că El mă eliberează.

(Fratele Branham începe să fredoneze.)

Doamne, aceasta este adunarea Ta. Cine este încăpăţânatul acela pe care tot îl chemi şi nu vrea să-Ţi răspundă? Rămâneţi toţi cu capul plecat.

Este aici vreun păcătos care vrea să se ridice în picioare şi să spună: „Frate Branham, eu sunt convins că Dumnezeu este în mijlocul poporului Său. Am fost la adunări şi cred că fiecare cuvânt pe care l-ai spus este Adevărul. Am fost rătăcit, dar astăzi am citit în Geneza şi mi-am dat seama de acest lucru, de aceea, chiar acum vreau să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor personal. Vreau să mă ridic în picioare.”? Aţi vrea să vă ridicaţi şi să spuneţi aceasta, indiferent unde vă aflaţi în clădire? Este cineva care vrea să se ridice şi să spună: „Sunt un păcătos, frate Branham, şi doresc să-L primesc pe Hristos ca Mântuitor!”?

Cine nu are botezul Duhului Sfânt să zică: „Frate Branham, mulţi ani am fost membrul unei biserici”. Dumnezeu să te binecuvânteze, domnişoară. Domnul să te bincuvânteze, domnule. Domnul să te binecuvânteze, doamnă.

„Mulţi ani am fost doar membrul unei biserici, dar încă nu am primit Duhul Sfânt. Dacă Dumnezeu îţi ascultă rugăciunile şi dă vedere orbilor, îi ridică pe ologi şi descoperă tainele inimilor, atunci eu cred că şi de data aceasta îţi va asculta rugăciunea şi îmi va da Duhul Sfânt.” Nu vă lăsaţi înşelaţi, ci primiţi cu adevărat Duhul Sfânt. Ridicaţi-vă în picioare şi rămâneţi aşa câteva minute. Altcineva? N-aţi vrea să vă ridicaţi şi să spuneţi:

„Eu vreau să primesc Duhul Sfânt!”?

Cărarea se îngustează,

Ne apropiem de capăt, Doamne.

Viaţa mea e pe sfârşite,

Căci am ajuns la râu.

Călăuzeşte-mă, ţine-mă de mână,

O, Doamne, ia-mă de mână, Şi du-mă acasă.

N-aţi vrea să vă ridicaţi în picioare şi să ridicaţi mâna, dacă Îl vreţi cu adevărat pe Domnul?

Condu-mă, Tu, Doamne,

Căci eu sunt slab şi ostenit,

Prin noapte şi prin furtună,

Condu-mă Tu către lumină,

Iată, Îţi întind mâna, Doamne,

Condu-mă, Tu, acasă.

Tată, acum când sfinţii aceştia cântă, Duhul Tău se mişcă prin clădire. Ei şi-au ridicat mâinile, Doamne, ca dovadă că vor botezul Duhului Sfânt. Ei au trecut prin multe până când au ajuns aici, să vadă semnele şi minunile Tale. Dorinţa lor este să intre în adevărata Biserică a întâilor născuţi, a fiilor lui Dumnezeu, scoşi de Duhul din fiecare denominaţiune de sub cer. Acum, ei coboară la Iordan, Doamne, de aceea Te rugăm, împinge Tu barca, fiindcă ai făgăduit aceasta. Eu ştiu că o vei face, pentru că Te rugăm în Numele lui Iisus Hristos.

Acum, când avem capetele plecate, cei care doresc botezul cu Duhul Sfânt să vină în linişte în jurul altarului, în timp ce noi cântăm puţin. Dacă vreţi cu adevărat botezul Duhului, veniţi aici. Dumnezeu să vă binecuvânteze. O, ia uitaţi-vă! Ce ar zice Paul Rader dacă s-ar trezi acum şi v-ar vedea?

/:Slab şi ostenit, Prin noapte şi prin furtună,

Condu-mă Tu către lumină,

Iată, Îţi întind mâna, Doamne,

Condu-mă Tu acasă. :/

Mai este aici cineva care ar vrea să treacă Iordanul în această după-amiază? Mai este cineva care vrea să treacă în Ţara făgăduită ca Iosua şi Caleb, şi să se întoarcă apoi cu dovezi? Ei au fost acolo, au văzut ţara şi s-au întors cărând cu ei un ciorchine de strugure uriaş.

Dumnezeu vă va umple imediat cu Duhul Sfânt.

În această după-amiază se află aici bărbaţi şi femei care vor primi Duhul Sfânt. Fiecare inimă sinceră va fi umplută cu Duhul Sfânt chiar în acest loc. Dacă tânjiţi şi flămânziţi, dacă rătăciţi dintr-un loc în altul, amintiţi-vă de bătrâna mamă care a trecut dincolo strigând şi lăudându-L pe Dumnezeu.

Aţi promis bătrânei mame că o veţi întâlni în cer, şi totuşi, n-aţi făcut altceva decât să aderaţi la o biserică. De ce nu vreţi să ieşiţi de acolo chiar acum, şi să umblaţi în Lumină?

/: Eu am un Tată dincolo, :/

Pe malul celălalt.

/: Într-o bună zi voi merge la El. :/

Pe malul celălalt.

/:  Ziua aceea ar putea să fie mâine. :/

Pe malul celălalt.

O, ce întâlnire minunată :/

Pe malul celălalt.

Încă mai sunt bilete pentru călătorie. Vechea corabie urmează să plece; trâmbiţa Evangheliei sună, aşa că, n-ai vrea să vii şi tu astăzi, ca să-ţi iei billet? Dumnezeu te va boteza cu Duhul Sfânt şi te va primi în Trupul Lui, ca să fii în siguranţă până la sfârşitul drumului. N-ai vrea să vii? Totul este pregătit.

Iar voi, care aţi venit aici pentru că doriţi botezul Duhului Sfânt, dacă socotiţi că sunt slujitorul lui Dumnezeu, prorocul Lui, vă daţi seama că nimeni altcineva n-ar fi putut să vă aducă la acest altar, decât Duhul însuşi. Şi El nu v-ar fi adus aici, dacă n-ar fi vrut să vă umple. Deschideţi-I inimile voastre şi uitaţi de tot ce este în jur. Urcaţi această scară către Isus Hristos şi primiţi botezul Duhului Sfânt, căci acesta este un dar de la Dumnezeu.

Dintre toţi cei care se află în clădire, aş dori să se ridice în picioare aceia care au primit Duhul Sfânt. Fiecare om botezat cu Duhul Sfânt să se ridice în picioare. Îi rog pe predicatorii care au Duhul Sfânt să vină aici un moment.

Veţi vedea un lucru extraordinar, ceva ce n-aţi mai văzut de foarte multă vreme. Îi rog pe predicatori să vină până aici, pe cei care au Duhul Sfânt. Iar voi, ceilalţi din sală, care aveţi Duhul Sfânt, staţi liniştiţi, ca să rămână numai Domnul. Aceasta este ceasul. Acesta este locul. Acesta este momentul când se va întâmpla ceva. Acum va începe trezirea. Chiar de aici vor porni lucruri mari care vor răscoli tot oraşul şi se vor aduce suflete la Hristos.

Atunci când oamenii aceştia vor primi Duhul Sfânt, va izbucni o trezire care va scutura toate străzile şi toate bisericile de prin împrejurimi.

Predicatorii care au botezul Duhului Sfânt să vină aici şi să-şi pună mâinile peste aceşti oameni, iar voi, cei din sală, care aveţi Duhul Sfânt, ridicaţi-vă mâinile.

Acum, dragii mei, vreţi să-L primiţi? El este aici.

         O, Dumnezeule Atotputernic, Creatorul vieţii şi Dătătorul oricărui dar bun, revarsă Duhul Sfânt peste aceşti oameni. Umple-i cu Duhul Sfânt, Doamne! Îngăduie ca puterea lui Isus Hristos cel înviat să-i însoţească. AMIN

EN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *