COMUNIUNE

… am avut cincisprezece adunări în Arizona. M-am simţit minunat, iar Domnul Isus ne-a binecuvântat din belşug. Ei au încercat să lucreze puţin din planul lui Dumnezeu, şi cred că aşa este corect, să tatonezi mai întâi terenul. M-am dus cu câteva zile mai devreme, şi am ţinut zece sau doisprezece cuvântări în toate marile biserici din Phoenix, Sunnyslope, Tempe şi Mesa, până am ajuns aici. Practic, am pornit dinspre margini, de jur-împrejur, până am ajuns la cele cinci seri ale convenţiei. A fost cea mai mare convenţie pe care am avut-o în America de Nord. A fost minunat. Cel mai bogat mic-dejun şi masă de seară.

Este
imposibil de spus câţi au primit Duhul Sfânt. Cei care L-au primit
sunt într-un număr covârşitor, şi la fel cei care au fost
vindecaţi şi salvaţi. A fost într-adevăr minunat. Îi mulţumim
Domnului pentru că vedem vremea apropiindu-se; şi ni s-au alăturat
mulţi oameni importanţi.

Aceasta
îi va prinde bine fratelui Neville. Am văzut un pastor
prezbiterian, de la marele colegiu prezbiterian din această ţară,
dansând în Duhul. A fost ceva deosebit când acel bărbat a primit
Duhul Sfânt. Apoi mi-a spus: „Am făcut rost de una din
înregistrările tale. Era cu întreruperi, dar am dus-o la colegiu
şi am ascultat-o. I-am ţinut pe toţi în linişte şi am
ascultat-o până la capăt.” Spunea că a început să danseze în
Duhul în biserica sa, după ce a primit Duhul Sfânt, iar oamenii
l-au întrebat: „Când vei învăţa şi nişte paşi noi?” „După
ce oamenii din adunare îi vor învăţa pe aceştia,” le-a răspuns
el. Mi s-a părut foarte drăguţ din partea lui să spună aceasta.
Este un lucru bun. El era ca nou, ca un bebeluş nou-născut, deşi
era profesorul de psihologie de la cel mai mare colegiu prezbiterian
din Statele Unite, cel din Boston.

Eu
l-am văzut pe unul dintre cei mai mari cardiologi ai clinicii Mayo
predicând în Duhul şi vorbind în limbi. Am văzut şi un
specialist în bolile de inimă şi de gât, un adventist de ziua a
şaptea, un om bătrân care a primit botezul cu Duhul Sfânt. Într-o
noapte mi-am pus mâinile peste el în adunare, şi Duhul Sfânt S-a
revărsat peste el. Sunt atât de multe lucruri pe care le-a făcut
Domnul şi pentru care trebuie să-I fim recunoscători, mai ales
acum.

Eu
l-am întrebat: „Ştii în ce timp începe fecioara adormită să
ceară ulei de la celelalte?” Este timpul când soseşte Mirele, şi
când cei care Îl aşteaptă şi sunt pregătiţi, merg înăuntru
cu El. Sunt atât de bucuros pentru că trăim în aceste zile din
urmă! Am convingerea că trăim într-unul din cele mai măreţe
timpuri care au fost vreodată, chiar înainte de venirea Domnului.
Nu-i aşa că este minunat? Gândiţi-vă că Scriptura este deja
aproape împlinită, aşa că Îl aşteptăm să apară în orice
moment. Noi trebuie să trăim în acea aşteptare, ştiind că se
poate întâmpla în orice moment. Rugaţi-vă şi fiţi pregătiţi!

Astăzi
am întâlnit la un interviu o femeie misionar foarte drăguţă, din
Formosa. Avea şaptezeci şi trei de ani, dar părea de vreo
patruzeci şi cinci. Este încă domnişoară şi mă gândeam că
trebuie să fi fost foarte frumoasă în tinereţe. Ea mi-a spus că
a fost crescută într-o casă de creştini, unde „da” era „da”,
iar „nu” era „nu.” A crescut cu o educaţie foarte strictă
şi mi-a zis: „Frate Branham, pe la vârsta de opt ani am crezut că
mi-am dat viaţa Domnului Isus, iar pe la doisprezece ani, un pastor
dintr-o biserică mi-a spus că trebuie să primesc o a doua
binecuvântare. Am crezut această minciună, dar pe la şaptesprezece
ani, am primit Duhul Sfânt cu adevărat.” Acum se întorsese şi
încerca să trezească aceste biserici baptiste adormite. Spunea că
dacă era ceva ce vedea mort, acelea erau bisericile baptiste. Deşi
ea însăşi era baptistă, le numea „morgi.” „Da,” i-am
răspuns eu, „aşa se vede de pe câmpul de luptă…” şi mă
gândeam… „Eu am abia cincizeci şi doi de ani, iar ea şi-a
început viaţa de misionar înainte ca eu să mă nasc. Iartă-mă,
Doamne, fiindcă mi-a trecut prin cap că sunt deja prea bătrân ca
să-mi mai continui misiunea. Ea era cât de poate de deşteaptă şi
de coerentă şi mi-a povestit cazuri pe care le întâlnise, şi cum
era nevoie de propovăduirea Bibliei în Formosa, în China, în
Japonia şi aşa mai departe. Ea fusese trimisă acasă, pentru că
după şaptezeci de ani nu mai avea voie să continue. Totuşi, ea nu
s-a oprit, ci a început să meargă pe la toate bisericile baptiste
şi mi-a spus: „Felul în care transmitea mesajul Billy Graham, îl
făcea dator bisericii baptiste, deoarece nu le dădea suficientă
Hrană ca să ajungă să primească Duhul Sfânt.” Aşa este, sora
noastră avea dreptate. Povestea că nu îi putea părăsi pe chinezi
după ce ziceau: „Credem în Isus Hristos,” ci stătea cu ei până
când primeau un semn, şi abia atunci deveneau cu adevărat
creştini. „Aceasta este calea, soră,” i-am zis eu. „Trebuie
să le spui întotdeauna să stea şi să aştepte până când
primesc un semn.”

Ce
s-ar fi întâmplat dacă apostolii ar fi spus după nouă zile:
„Credem că L-am primit. Haideţi să acceptăm lucrul acesta cu
credinţă şi să ne întoarcem la treabă.” N-ar fi mers aşa. Ei
au stat şi au aşteptat acolo până când s-a întâmplat ceva.
Aceasta este problema noastră astăzi: nu stăm să aşteptăm
suficient. De aceea, ne putem întoarce înapoi şi putem trăi orice
fel de viaţă, putem face ce vrem fără să ne pese. De ce? Pentru
că n-am aşteptat destul. Astăzi suntem sus, mâine suntem jos, şi
pe-o parte şi pe alta. Dar dacă aşteptăm cât trebuie, până
când intrăm şi închidem uşa după noi, atunci vom rămâne
acolo: pecetluiţi până în ziua salvării. Ce bucurie mare!

Cum
spuneam, la Phoenix ne-am simţit minunat, pentru că am întâlnit o
mulţime de creştini, mulţi dintre ei foarte tari în credinţă.
Într-o zi, le-am lăsat pe fetele noastre cu fratele Doc şi pe
băiat cu fratele şi sora Wood, iar eu şi soţia mea am avut o a
doua lună de miere. Atunci ea mi-a zis: „Ştii, Bill, luna aceasta
de miere a fost mai bună decât prima. Prima dată când am fost în
luna de miere, n-am făcut decât să stau într-un cort şi să
aştept să te întorci de la vânătoare.” Atunci am folosit o
mică strategie. Nu aveam prea mulţi bani adunaţi. Erau doar câţiva
strânşi într-un borcănel, cât să-mi ajungă pentru o excursie
de vânătoare, dar în toamna aceea urma să mă şi căsătoresc,
aşa că m-am gândit să le fac pe toate împreună. Astfel, ne-am
făcut luna de miere într-o excursie de vânătoare, şi legătura
noastră s-a consolidat. Dar de data aceasta am putut plăti, aşa că
ne-am simţit cu adevărat bine.

Ne-am
dus pe Muntele Sudic, care este chiar la sud de Phoenix, şi am
scăpat astfel de aglomeraţie, de agitaţia marilor oraşe. Nu-i de
mirare că atunci când se înmulţesc oamenii, se înmulţeşte şi
păcatul şi violenţa. De unde eram puteam vedea valea Phoenix, şi
i-am zis soţiei mele: „Te-ai gândit de câte ori a fost luat
Numele Domnului în deşert în oraşul acesta, în cele
cincisprezece minute de când stăm aici?”

Cred
că în zona aceasta metropolitană, între Tempe şi Sunnyslope,
sunt cam un milion de oameni. Şi mă gândeam că acum trei sute de
ani, în acea vale nu erau decât cactuşi şi coioţi, şi poate că
în faţa Domnului era mai bine decât este acum. Ei au construit un
oraş foarte frumos, cu case drăguţe, dar cred că ar fi mai bine
dacă bărbaţii şi femeile de acolo ar merge pe străzi cu mâinile
ridicate, şi L-ar slăvi şi I-ar mulţumi Domnului. Dar în loc să
facă aceasta, ei blestemă, beau şi îşi fac de cap. Cum apare
civilizaţia, cum vine şi păcatul.

Oare
de câte ori s-a comis adulter aseară şi azi-noapte, în oraşul
acesta? Câţi s-au îmbătat? Câte lucruri de neînchipuit s-au
petrecut în oraşul acesta măreţ, numai în ultima oră? Şi soţia
mea mi-a zis:

„Atunci
de ce ai mai venit aici? De ce ai plecat de acasă ca să vii într-un
asemenea loc?”

„Deşi
majoritatea oamenilor sunt aşa cum sunt, acolo este şi o turmă
mică. Câte rugăciuni sincere s-au spus aseară aici, doar venind
la adunarea aceasta?”

El
a fost atât de îndurător, încât în seara aceasta a adus această
mulţime de oameni, aşa că înainte de apusul soarelui
împrejurimile erau înţesate de oameni, de nu mai încăpea nici
măcar un ac. Fără să ţină seama de organizaţii şi de alte
lucruri, Domnul a turnat Duhul Său asupra lor şi i-a binecuvântat.
Aceasta nu se face cu forţa, ci cu Biblia. Desigur, uneori este
greu, dar este singura cale pe care o ştiu. Este greu aici, dar va
fi mai greu la judecată, unde va trebui să stăm cu toţii, aşa
că, până la urmă, este o muncă glorioasă. Aş vrea să-i
mulţumesc bisericii care s-a adunat aici, pentru rugăciunile lor,
şi pentru că au stat alături de noi şi ne-au ţinut lângă
cruce.

Când
m-am întors aici, m-am gândit că în dimineaţa aceasta mă voi
ruga pentru bolnavi, fiindcă erau cazuri care aşteptau venirea mea
de câteva luni. Alţii, încearcă să ajungă aici din diferite
zone, iar dacă va fi cu voia Domnului, peste vreo două săptămâni
voi merge la Tucson. Mie nu-mi place să fac nimic, până nu mă
conving că aceea este cu adevărat voia Domnului. Următoarea
convenţie ar trebui să se ţină în Modesto, apoi în statul
Washington, apoi Zurich, Palestina şi în cele din urmă, Africa de
Sud. Acesta este programul de acum până în iunie. Am fost invitat
să vorbesc la toate aceste convenţii, aşa că am şansa să ajung
din nou în Africa de Sud. În fiecare lună primim telefoane de la
ei, prin care ne invită să mergem din nou acolo, dar…

Este
o mare dezbinare între biserici, mai ales între cele penticostale,
aşa că, dacă te alături uneia, cealaltă nu mai are nici o
legătură cu tine. Nu există nici un pic de colaborare, aşa că
m-am abţinut timp de vreo cinci ani, deşi inima îmi spunea să
merg. Dar dacă mă vor lua cu ei oamenii de afaceri şi îmi vor
asigura şederea, aceasta va fi din partea ambelor biserici, şi în
felul acesta vor trebui să colaboreze. Aici sunt implicate finanţele
ambelor biserici, aşa că vor trebui să se înţeleagă, ca să
nu-şi strice reputaţia. Poate aceasta este voia Domnului. Mie mi se
pare că sună bine, dar vom vedea.

Anul
acesta, fratele Borders mi-a dat traseul invitaţilor, şi vă spun
sincer că am primit de două ori mai multe de la Crăciun şi până
acum. Era mult prea mult, aşa că n-am acceptat niciuna. Voi merge
la o adunare, şi de acolo mai departe, unde îmi va spune Domnul, şi
tot aşa. Voi rugaţi-vă pentru mine.

Îmi
amintesc că anul trecut eram cu sora Cocs, când m-a sunat fratele
Arganbright şi m-a chemat într-o excursie cu el în Anchorage. Cum
ar fi fost dacă aş fi mers doar presupunând că aceasta este voia
Lui? Odată am presupus că voi vorbi despre nişte subiecte pe care
le mai abordasem, aşa că le-am spus băieţilor să nu se ducă
după casete, pentru că nu voi spune nimic nou. Dar din toate acele
predici, numai una a fost pe un subiect despre care mai vorbisem,
toate celelalte fiind noi, iar fratele Maguire le-a înregistrat pe
toate. Aşa că, dacă m-aş fi dus acolo, totul s-ar fi petrecut
altfel şi nu s-ar fi împlinit vedenia. Dar ea s-a împlinit, şi
ştiţi cu toţii cum ne-a binecuvântat.

Mai
este un lucru care mă nelinişteşte de foarte multă vreme, şi aş
vrea să vă rugaţi pentru aceasta. Voi ştiţi că încă de mic
copil nu am fost mulţumit cum stau lucrurile în ţara aceasta, şi
întotdeauna inima mea a tânjit după Vest. Şi îmi amintesc că
într-o zi, pe când tundeam iarba în curtea soacrei mele, Duhul
Sfânt mi-a vorbit şi mi-a spus: „Nu te pot binecuvânta câtă
vreme nu mă vei urma în totalitate, aşa cum a făcut Avraam.”
Da, Domnul i-a spus lui Avraam să iasă dintre ceilalţi şi să
plece, iar când a făcut aceasta, i-a luat cu sine pe tatăl şi pe
nepotul său. Dar făgăduinţa Domnului s-a împlinit numai după ce
Avraam s-a dăruit cu totul Domnului. Una din cele mai puternice
legături care m-a ţinut aici, a fost mama mea. Dar acum ea s-a dus
la Domnul Isus, iar eu nu mai ştiu încotro s-o apuc şi ce să fac.
Rugaţi-vă, deci pentru mine.

Cât
despre serviciul fratelui Neville, m-am gândit: „Astăzi voi sta
deoparte.” Apoi m-am întâlnit cu cineva care mi-a spus: „Au o
mulţime de treburi astăzi. Au predica, apoi cântările,
rugăciunea, apoi se va strânge colecta, se va face spălarea
picioarelor, Cina şi în final serviciul de botez.” Ştiam că
fratele Neville predicase şi de dimineaţă, aşa că m-am gândit:
„Hai să dau o fugă pe acolo, poate îi ajut cu Cina.” El m-a
întrebat însă, dacă nu vreau să ţin şi o predică, sub
călăuzirea Domnului. Astfel, am făcut repede rost de o Biblie,
mi-am făcut câteva însemnări, şi nădăjduiesc că Domnul mă va
îndruma să pot ţine o scurtă predică de vreo patru ore, după
care vom avea spălarea picioarelor şi Cina. Apoi s-ar putea să mai
am câte ceva de spus… Glumesc, desigur; predica va dura doar
douăzeci sau treizeci de minute, după care va urma Cina şi
botezul.


bucur că unii dintre voi vor fi botezaţi. Dacă va fi cu voia
Domnului, şi dacă păstorul şi oamenii sunt de acord, duminică
dimineaţa voi veni şi mă voi ruga pentru bolnavi. Dacă va fi cu
voia Domnului, voi veni duminica aceasta, deoarece până duminica
viitoare voi fi plecat. Acum, dacă tot sunt aici, mă bucur că pot
vorbi în faţa voastră, fraţilor. Eu şi fratele Neville suntem
aici, plini de dragoste unul pentru celălalt, gata să ne ajutăm
unul pe altul.

Ştiu
că pentru unii sună ca un sacrilegiu, dar nădăjduiesc să nu
interpretaţi greşit ceea ce tocmai am spus.

Odată,
vindeam becuri pentru companie, iar fratele Cory a venit şi a
cumpărat o mulţime de becuri, cât să-i ajungă pentru patru sau
cinci ani. Ca să-i mulţumesc, am cumpărat de la el un Ford, iar
fratele mi-a zis: „Nu facem decât să ne ajutăm unul pe altul,
nu?” Aşa este. Acela a fost un ajutor venit la momentul potrivit.
Noi ştim cum să ne fim de folos unii altora.

Dacă
nu mă înşel, cred că acela din spate este fratele Beeler. Astăzi
i-am văzut şi pe fraţii Junie Jackson şi Creech stând de vorbă
în grădină. Din câte am înţeles, ei se ocupă de serviciul de
botez. Fraţilor, noi vă asigurăm apa, iar voi trebuie să găsiţi
doar un doritor pentru botez.

Având
în vedere faptul că urmează să luăm Cina, m-am gândit să
vorbesc câteva minute despre acest subiect. Înainte de a ne apropia
de Cuvânt, să lăsăm totul la o parte, toate gândurile noastre
copilăreşti, şi firea noastră, şi să ne apropiem de Domnul prin
rugăciune. Să ne rugăm cu capetele şi cu inimile plecate, iar
dacă cineva are o cerere către Domnul, şi doreşte s-o facă
cunoscută ca să mă rog şi eu pentru cererea lui, să ridice mâna.
Domnul să împlinească cererile tuturor.

Dumnezeule
Atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel care L-ai
înviat din morţi şi L-ai aşezat la dreapta Ta, ca să fie
Mijlocitor pentru noi, care credem în toate lucrurile pe care le-a
făcut El pentru noi, şi care Îl mărturisim, ne rugăm Ţie,
Doamne, în seara aceasta, să ne ierţi păcatele. Am vrea să stăm
tot timpul sub sânge, pentru că nu ştim ce se va întâmpla. Noi
simţim că lucrurile se apropie de final şi că a doua Ta venire
este aproape, aşa că ne pregătim pentru călătorie. De obicei
când ne gândim la călătorie, ne gândim la valize, haine,
încălţăminte, dar călătoria acesta este total diferită,
fiindcă nu cere nici un fel de bagaj, nu trebuie să împachetăm
nimic, ci, dimpotrivă, trebuie să ne debarasăm, să lăsăm totul
în urmă. Slujitorul Tău, Pavel, a scris în Evrei 12: „
dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară
aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne
stă înainte.”
Nu
mai putem proroci de bine pentru această lume modernă. Dimpotrivă,
tot ce putem proroci prin Duhul, sunt dezastre, probleme, cutremure,
valuri uriaşe, că soarele şi luna vor păli, şi că biserica se
află în epoca Laodicea, cu Isus bătând la uşă, gata să intre.
Oh, Doamne, este la fel ca atunci când prorocul Mica din vechime nu
a putut să-l binecuvânteze pe Ahab, fiindcă prorocia era împotriva
lui. Marele proroc Ilie mersese la el şi îi spusese: „Câinii
vor linge sângele tău,”
din
cauză că luase viaţa neprihănitului Nabot. Cum ar fi putut Mica
să-i prorocească de bine?

Cum
ar putea copiii plini de Duh să prorocească de bine unei naţiuni
indiferente şi păcătoase, care L-a dat pe Domnul afară? O,
Doamne, în faţa noastră nu se vede decât amărăciunea judecăţii
şi nu se aud decât strigătele către cei ce sunt încă în umbră:
„Fugiţi către Domnul, căci El este o Stâncă în mijlocul
mlaştinii; El este adăpostul pe timp de furtună. Numele Lui este
un turn înalt, în care cei neprihăniţi intră şi sunt în
siguranţă.” Cum puteţi crede că acele oraşe mari vă sunt
adăposturi? Dacă intraţi în acel Turn atunci când vă încolţeşte
duşmanul, nu mai puteţi fi atinşi de nimic. Să ne grăbim şi să
alergăm cu toţii spre Domnul, fiindcă El este adăpostul şi
puterea noastră; este ajutorul nostru în necaz. Acum vedem ca prin
ochiul vulturului, cum se adună necazurile, cum se strâng norii,
cum tunetul şi fulgerul judecăţii coboară pe pământ şi ştim
că furtuna este aproape.

Doamne,
în seara aceasta Te rugăm pentru cei care au ridicat mâinile. Eu
nu ştiu ce doresc ei, dar Tu ştii. Te rog să îndeplineşti
cererile sufletelor lor, pentru care şi-au ridicat mâinile. Doamne,
vindecă-i pe cei bolnavi; alină-i pe cei deznădăjduiţi; revarsă
bucurie peste cei întristaţi; dă pace celor necăjiţi, hrană
celor flămânzi, apă celor însetaţi, veselie celor trişti,
putere bisericii. Adu-L pe Isus în mijlocul nostru, acum când ne
pregătim să luăm Cina, simbolul trupului Său frânt. Doamne,
îngăduie ca El să ne viziteze într-un mod extraordinar.

Binecuvântează
adunarea aceasta micuţă, pe păstorul ei, fratele Neville şi
familia lui, pe diaconi şi administratori, şi pe toţi cei
prezenţi. Binecuvântează-i şi pe ceilalţi, Doamne, din toate
colţurile lumii, care aşteaptă venirea Ta cu candelele pregătite,
lustruite şi luminând locurile întunecate cu Lumina Evangheliei.
Acum ajută-mă, Doamne, cu aceste câteva cuvinte. Binecuvântează-ne
în timp ce le citim, şi ajută-ne să le înţelegem, pentru că
Îţi cerem aceasta în Numele Domnului Isus. Amin.

Acum
să deschidem la Evanghelia
lui Ioan,
capitolul
6
,
şi ar fi bine ca fiecare dintre noi să citească tot capitolul când
ajungem acasă. Aş vrea să citesc de la versetul 49
până la 57,
inclusiv, pentru a dezvolta apoi subiectul Cinei. Isus vorbeşte aici
despre Cină. Cât de minunate erau cinele pe care le luau ei! Apa o
beau din pietre, ca să-şi amintească de Stânca din pustie; şi
mâncau în amintirea manei care căzuse cu sute de ani în urmă.
Era o Cină aşa cum o luăm şi noi acum.

Adevărat,
adevărat vă spun că cine crede în Mine are Viaţa veşnică.

Eu
sunt Pâinea vieţii.

Părinţii
voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.

Pâinea
care se coboară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce
din ea şi să nu moară.

Eu
sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva
din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da
Eu este trupul Meu pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.

La
auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei şi ziceau: „Cum
poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?”

Isus
le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncaţi
trupul Fiului omului şi nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în
voi înşivă.

Cine
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi
Eu îl voi învia în ziua de apoi.

Căci
trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu
adevărat o băutură.

Cine
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu
rămân în El.

După
cum Tată, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin
Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin
Mine.

Astfel
este Pâinea care S-a coborât din cer, nu ca mana pe care au
mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă
pâinea aceasta va trăi în veac.”

Isus
a spus aceste cuvinte în sinagogă, când învăţa pe oameni în
Capernaum.”

Domnul
să binecuvânteze Cuvântul acesta. Voi vorbi, pentru câteva
minute, despre Comuniune sau Cină. Ce înseamnă de fapt cuvântul
„comuniune”? „Comuniune” înseamnă „a vorbi, a comunica.”
Comuniunea înseamnă a avea părtăşie, a vorbi unii cu alţii.
Dacă vorbeşti cu cineva la telefon, dacă porţi o discuţie,
înseamnă că ai părtăşie cu acea persoană. Sau dacă, după ce
ieşiţi din clădire, vă opriţi să vorbiţi unii cu alţii, sau
cu păstorul, aveţi părtăşie. Prin radio sau prin televizor nu
poţi avea părtăşie cu cineva, deoarece prin aceste mijloace nu
poţi răspunde. Dar la telefon se poate, pentru că acolo nu
vorbeşte o singură persoană. De exemplu, eu nu am părtăşie cu
voi acum, pentru că vorbesc numai eu. Deci nici a asculta predica
unui păstor nu înseamnă a avea părtăşie. Ca să ai părtăşie
cu păstorul, trebuie să-l iei deoparte şi să vorbeşti, să
comunici cu el. Dar motivul pentru care comunicăm cu toţii este că
vrem să avem părtăşie cu Hristos. Aceasta este adevărata
părtăşie. Şi nu este suficient să vorbească numai cineva, sau
să vorbim noi toţi, ci trebuie să aşteptăm şi să ascultăm ce
are El să ne spună.

Aici
greşim foarte mulţi dintre noi, fiindcă vorbim numai noi, şi nu-I
dăm Domnului niciodată şansa să ne răspundă. Uneori spunem:
„Doamne, aş dori să faci asta şi cealaltă şi cutare lucru
pentru mine. Amin.”, după care ne ridicăm şi plecăm. Aceea nu
se poate numi părtăşie cu El, ci doar I-am cerut o favoare. Dar
când aştepţi suficient de mult, când aştepţi până când îţi
răspunde, aceea se numeşte comunicare, părtăşie cu Domnul. O
cale bună de a comunica este de a cădea de acord asupra unor
lucruri. Poate părea ciudat, dar are legătură şi cu mâncarea. De
exemplu, când oamenii de afaceri vor să încheie un contract, îşi
invită partenerii de afaceri la cină. Se aşează şi mănâncă,
după care stau de vorbă. Un vânzător bun nu va aborda niciodată
o persoană pe stomacul gol, ci aşteaptă ca omul să se trezească
şi să ia micul dejun. Nu se duce să-l ia din pat şi să-i spună
că vrea să-i vândă ceva, ci aşteaptă până când omul se
întremează.

Acum
câteva zile, am ţinut o cuvântare în Canada şi am vorbit despre
femeia care a spălat picioarele lui Isus. Am spus că un musafir
avea de parcurs doar câţiva paşi pentru a intra într-o casă şi
a avea părtăşie cu gazda. Orice vizită înseamnă părtăşie.
Aşadar, întâi trebuia să fii invitat. Apoi, când ajungeai la
uşă, servitorii îţi spălau picioarele, pentru că miroseau a
animale şi orice altceva mai întâlneai pe drum, pentru că în
vremea aceea, oamenii şi animalele călătoreau pe aceleaşi
drumuri, aşa că praful avea un miros specific. Veşmintele
palestiniene atingeau şi ridicau praful, care se aşeza pe picioare,
pe faţă, pe mâini, pe orice nu era acoperit. Acesta este motivul
pentru care servitorii aşteptau la uşă, unii ca să spele
picioarele, iar alţii ca să le şteargă cu prosoapele şi să le
ungă cu parfum faţa şi mâinile. Parfumul acela era revigorant,
aşa cum este menta, şi îi făcea pe oaspeţi să se simtă mai
bine.

Apoi,
când intrau nu îşi mai luau încălţămintea urât mirositoare,
ci călcau pe covoare cu nişte papuci de casă, iar gazda îi
întâmpina cu o sărutare. Nimeni n-ar fi vrut să miroasă urât
când îi ieşea gazda în întâmpinare, şi nici să calce pe acele
covoare cu o încălţăminte murdară. Iar din clipa când primeau
sărutarea gazdei, oaspeţii erau ca şi de-ai casei.

Şi
Domnul are reguli asemănătoare. Pentru a fi pregătiţi să avem
părtăşie cu Domnul, trebuie să fim spălaţi prin Cuvânt, prin
apa de curăţire care ne separă de păcatele noastre. Tu nu poţi
vorbi, nu poţi avea părtăşie cu Domnul, fără să te căieşti,
mai întâi, de tot ce ai făcut, fiindcă nu există credinţă
adevărată fără căinţă. „Doamne, iartă-mi necredinţa!”
Aşa trebuie să spunem: „Doamne, iartă-ne necredinţa.” Dacă
te căieşti, păcatele îţi sunt iertate şi poţi să te botezi,
iar după botez, El a promis darul Sfântului Duh.

În
timpul Cinei, a avut loc spălarea picioarelor, pe care trebuie s-o
facem şi noi, ca semn al curăţiei noastre în Domnul.

Trebuie
să existe şi un sentiment de afecţiune reciprocă. Dacă eşti
certat cu gazda, nu poţi avea părtăşie, pentru că sunteţi în
dezacord, dar dacă puteţi cădea de acord, veţi putea comunica
unii cu alţii.

La
fel este şi când venim la Cina Domnului: trebuie să fim conform
Cuvântului Său. Trebuie să ne naştem din nou, iar Duhul Domnului
să vorbească din noi şi să spună „Amin” la fiecare Cuvânt
scris de El, şi atunci vom avea părtăşie.

Dacă
inimile noastre nu ne condamnă, avem trecere înaintea Domnului, şi
ştim că rugăciunile şi cererile noastre vor fi ascultate, fiindcă
avem inimile împăcate. Dar dacă Domnul ne spune să ne naştem din
nou, iar noi nu primim această naştere, va fi ciudat să mergem
să-I cerem ceva, câtă vreme nu I-am îndeplinit cerinţele. Aceea
este rugăciunea unui păcătos. Dar dacă suntem prietenii Lui,
vorbim cu El, şi astfel avem părtăşie sau comuniune.


vrea să explic puţin sensul comuniunii. Oamenii o numesc şi
„împărtăşire” şi se referă la pâine şi vin. De-a lungul
vremii i s-a pierdut atât de mult înţelesul şi importanţa, încât
aproape că nu mai are rost să vorbeşti despre ea. Pâinea şi
vinul nu înseamnă comuniune, ci este doar respectarea unei porunci.
Termenul de „comuniune” vine de la biserica catolică, şi se
referă la „sfânta euharistie, care reprezintă trupul şi sângele
lui Hristos, în modul literal.” În realitate nu este cu adevărat
trupul lui Hristos, ci doar o comemorare a trupului Său. Oricâţi
preoţi, păstori, predicatori, etc., ar binecuvânta-o, va rămâne
pâine şi vin. Ei spun că „Domnul este obligat să îl asculte pe
preot şi să transforme comuniunea (ceea ce numesc ei comuniune) sau
euharistia, în carnea şi sângele lui Isus. Credinciosul o înghite,
şi aceea este împărtăşirea.” Lucrul acesta este greşit!

„Comuniune”
înseamnă „a vorbi, a comunica, a spune cuiva ceva şi a ţi se
răspunde.” Aceea este comuniunea. O turtă nu poate vorbi cu tine.
Înseamnă că adevărata comuniune are loc numai atunci când Îţi
răspunde Duhul Sfânt, când tu Îl întrebi, iar El îţi vorbeşte.
Pâinea şi vinul se iau în amintirea răstignirii şi învierii
Domnului, dar nu înseamnă părtăşie. Poartă acest nume, dar nu
are acelaşi sens. Confuzia a fost produsă de biserica catolică,
aşa cum am spus cu câteva zile în urmă în predica „Păgânism
contra creştinism.”

Cum
este posibil ca o turtiţă mică să fie trupul lui Hristos?
Biserica catolică chiar crede aceasta. Aţi observat că atunci când
trec prin faţa unei biserici, oamenii îşi fac cruce şi îşi
ridică pălăria? Este din pricina acelei turtiţe pe care preotul a
transformat-o dintr-o turtiţă obişnuită în trupul de carne al
Domnului nostru, şi pe care şoarecii şi şobolanii ar da-o gata
într-o clipă. Nu, nu este posibil ca cineva să trăiască şi să
gândească civilizat, şi totuşi să creadă că acea bucăţică
este trupul Domnului Isus. Nu se poate!

Comuniunea
înseamnă a sta de vorbă, a da şi a primi un răspuns. Chiar
sensul cuvântului „a comunica” este acela de a vorbi şi de a ţi
se vorbi. Astfel, când Domnul îţi răspunde, aceea este
comuniunea. Cu toate acestea, noi numim comuniune pâinea şi vinul.

Domnul
Isus a spus aşa cum scrie aici: „Căci
trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu
adevărat o băutură.”
(Ioan
6.55). Noi încercăm să ne gândim la Isus şi să ne dăm seama
Cine a fost El. Ce este trupul Său? Cine este trupul lui Hristos?
Este trupul credincioşilor care au făcut legământ cu El, prin
Duhul Sfânt. Nu printr-un idol, nici printr-o bucăţică de pâine,
ci prin Duhul care este în inima credinciosului, cu care a făcut un
legământ, astfel încât omul şi Dumnezeu pot vorbi acum unul cu
celălalt, pentru că au devenit fii şi fiice de Dumnezeu. Omul
muritor a primit curăţirea de păcate prin vărsarea sângelui, aşa
că acum orice bărbat sau femeie, băiat sau fată, sunt în
părtăşie, în comuniune cu El, în trup.

Hristos
comunică cu Biserica Lui, aşa cum se aşează şi discută soţul
şi soţia, sau cum vorbeşte un băiat cu prietena lui. De aceea
putem auzi cuvintele Lui, putem vedea lucrurile care urmează să se
întâmple, şi ştim despre lucrurile viitoare: pentru că avem
părtăşie cu Domnul, cu Cel care ţine veşnicia în mâna Lui.
Noi, trupul duhovnicesc al lui Hristos, comunicăm unii cu alţii
într-o formă duhovnicească, şi nu prin pâine, vin sau vreun
idol.

Isus
a spus acelaşi lucru. Dacă citiţi în Ioan 4, vedeţi că Isus
vorbea cu femeia de la fântână, iar ea I-a zis: „Eşti
Tu oare mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat
fântâna aceasta şi a băut din ea el însuşi şi feciorii lui şi
vitele lui?”
(Ioan
4.12). Ea a mai zis: „Părinţii
noştri s-au închinat pe muntele acesta; şi voi ziceţi că în
Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.”
(Ioan
4.20).

Isus
i-a răspuns: „Dar
vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi
se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de
închinători doreşte şi Tatăl.

Dumnezeu
este Duh; şi cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh
şi în adevăr.”
Aceasta
i-a spus Domnul femeii. Iar în altă parte zice: „Sfinţeşte-i
prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”
(Ioan
17.17).

Vedeţi,
Dumnezeu este Duh. „Hristos” înseamnă „Cel uns, Omul uns de
Dumnezeu ca să fie Mesia.” Hristos a spus: „Eu sunt o mâncare
şi o băutură.” Dar nu este vorba de un biscuite pe care îl
mâncăm. Acela nu este Hristos, aşa cum nici vinul pe care îl bem
la altar, nu este Hristos. Acestea Îl reprezintă în mod simbolic.
Hristos este de fapt Duhul Sfânt cu care este unsă biserica, este
hrana şi băutura Bisericii.

Cea
mai mare suferinţă din lume, pe care sper ca niciunul dintre voi să
n-o cunoaşteţi vreodată, este foamea. Când vezi o mamă cu
bebeluşul în braţe, care este atât de slăbită încât nu mai
poate să meargă, şi bebeluşul ei este pe moarte, cu burtica
umflată din cauza foamei, când o auzi pe mamă suspinând şi vezi
obrajii copilului supţi, doar piele şi os, cu gingiile lucioase,
fără să poată scoate nici măcar un sunet şi cu ochii scoşi din
orbite… Oh, nici o suferinţă nu este mai mare decât foamea şi
setea!

Câţi
oameni şi-au pierdut vieţile în deşert? Aş putea să vă ţin
toată noaptea şi să vă povestesc întâmplări din deşert. Când
ţi-e sete, diavolul vine şi te îmbie cu miraje. Aţi văzut aşa
ceva şi aici, nu trebuie să mergi în Vest ca să experimentezi aşa
ceva. Când conduci, ţi se pare că vezi apă pe şosea. Acesta este
un fel de miraj pe care l-aţi văzut cu toţii. Acum trei sau patru
ani, am citit despre un cârd de raţe care au aterizat pe şosea,
crezând că este apă. Au murit lovindu-se de asfaltul pe care l-au
confundat cu apa. Fusese un miraj.

Diavolul
a folosit acelaşi procedeu pentru a înşela o mulţime de oameni,
arătându-le ceva ce nu exista de fapt, ci era doar în imaginaţia
lor. Mulţi oameni sunt prinşi în religii inventate, care încearcă
să arate ceva acolo unde nu este de fapt nimic, sau să dovedească
ceva greşit. Aşa cum spunea femeia aceea misionară, trebuie să
aşteptăm până când primim un semn. Aşa trebuie să facem,
pentru că nu mai avem a doua şansă; nu putem să ne întoarcem şi
să mai încercăm încă o dată. Aceasta este şansa noastră, avem
în faţă un Model, aşa că nu ne rămâne decât să păşim pe
semnul dat.

Foametea
este una din cele mai mari suferinţe pentru că este la limita
morţii. O, dacă am putea, dacă ar putea această naţiune să fie
din nou ca în zilele când flămânzea după Dumnezeu! Noi suntem
mai flămânzi decât oamenii din India, unde este foamete cu
adevărat, pentru că la noi este o foamete spirituală. Problema
este că după ce flămânzeşti atât de mult, uiţi că îţi mai
este foame.

La
fel se întâmplă şi cu frigul. Când îţi este frig multă vreme
şi simţi că îngheţi, deodată ţi se face cald. Acela este
semnul că moartea este aproape. Aceasta este starea noastră de
acum. Bisericile s-au răcit atât de tare, încât sunt pe punctul
să îngheţe, dar se cred calde deoarece continuă să aibă membri.
Dar duhovniceşte, sunt pe moarte; şi tu nu ştii când eşti pe
moarte. Te întinzi să te odihneşti, şi atunci se termină totul.
Sângele îţi îngheaţă în vene şi nu te mai trezeşti.

Despre
sete, Isus a spus: „Sângele
Meu este cu adevărat o băutură.”
(Ioan
6.55).Dacă vrei să trăieşti, Isus are singura apă care îţi
poate potoli setea: „Veniţi
la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi.”
(Matei
11.26). Iar în Apocalipsa 22.17 scrie: „Celui
ce îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără
plată.”

Astronomii
din India prezic că undeva la începutul lunii viitoare, pe data de
doi sau cinci, lumea va fi distrusă, va exploda în bucăţi, iar
ziarele americane iau în râs previziunile lor. Eu nu cred că lumea
va exploda, dar nici nu cred că este corect să-ţi baţi joc.
Totuşi, este posibil să se întâmple ceva zilele acestea, când
Marte, Jupiter şi Venus, se vor… (alinia?). Nu s-a mai întâmplat
niciodată aşa ceva, decât acum douăzeci şi cinci de mii de ani,
după cum susţin oamenii de ştiinţă, dar cine a fost atunci acolo
ca să ne povestească?

Eu
cred că acest eveniment are implicaţii spirituale. Cred că oamenii
se vor întoarce spre Domnul şi că în acest timp va fi deschisă
marea descoperire a Cuvântului Său. Dacă Domnul Îşi va trimite
puterea, o va face prin mila Sa, şi nu datorită ascultării
oamenilor. Aşa cum spunea Isaia în capitolul 40.2: „Vorbiţi
bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că
nelegiuirea lui este ispăşită; căci a primit din mâna Domnului
de două ori cât toate păcatele lui.”
Orice
ne-ar trimite Domnul, este din mila Lui, şi nu pentru meritul
nostru. Aşadar, eu cred că se va întâmpla ceva. Nu ştiu ce
anume, dar cred că va fi o schimbare, iar noi ne apropiem de ea cu
paşi repezi.

Dacă
cineva este flămând, să vină la Hristos, şi la fel dacă îi
este sete, fiindcă El potoleşte orice foame şi orice sete.

Cu
câtva timp în urmă am auzit o povestire. Poate am mai spus-o odată
în biserica aceasta. Dacă-i aşa, iertaţi-mă pentru că trebuie
s-o repet.

Era
odată un indian, un fel de supraveghetor al celorlalţi indieni. El
călătorea prin Navajo şi s-a rătăcit. Numele lui era Coy. El
mergea pe o cărare bătătorită de animale şi se gândea: „Dacă
ţin drumul acesta, voi găsi cu siguranţă apă.” Calul lui era
atât de însetat încât limba îi atârna afară din gură, nările
i se înroşiseră şi i se umpluseră de nisip. Omul îşi ţinuse
batista peste faţă în timpul unei furtuni de nisip, până când
se umpluse şi ea de nisip, iar acum murea de sete. Dar când a dat
de această potecă, a fost sigur că va găsi apă, aşa că a mers
mai departe. Chiar şi calul ştia că vor găsi un loc de adăpost,
pentru că Domnul a dat instincte chiar şi celor mai neînsemnate
dintre animale. Mergând aşa, au dat de o cărare mai puţin
bătătorită, care se desprindea din poteca lor. Calul a vrut să
meargă pe acolo, dar Coy a vrut să meargă mai departe. Omul îl
mâna, dar calul nu voia să se urnească din loc. Îl împungea cu
pintenii, dar calul o lua tot spre cărăruia lui. Încerca să se
lase pe spate, dar era prea slab ca să-şi poată trânti călăreţul.
Astfel, omul a continuat să-l împungă cu pintenii, până când
i-a făcut două tăieturi adânci în burtă. El încerca să ajungă
la apă ca să-şi salveze viaţa, până când calul s-a oprit
tremurând şi sângerând. Omul a privit în jos şi a văzut calul
tremurând şi atât de slăbit încât era gata să se prăbuşească;
a văzut rănile adânci pe care i le pricinuise. Fiind creştin, s-a
oprit şi i-a zis calului: „Am auzit de multe ori că animalele ar
avea un instinct. Eu nu cred că potecuţa aceea lăturalnică duce
la apă, ci cred că poteca principală este drumul pe care merg
animalele de obicei la adăpat, dar pentru că m-ai purtat atâta
vreme, îţi voi urma instinctul.”

Aceasta
mă duce cu gândul la Hristos. Drumul spre pierzare este larg şi
este împodobit de la un capăt la celălalt, dar este o cale îngustă
care duce la Viaţă, şi puţini sunt cei care o vor găsi. Spre
această apă a Vieţii nu te poate călăuzi instinctul, ci numai
Duhul Sfânt. Pe mine m-a adus până aici, şi mă voi descurca mai
departe.

Ca
să termin povestea, vă voi spune că nu au mai mers nici măcar o
jumătate de milă, şi au dat peste o baltă plină cu apă. Calul
ştia ce voise să-i spună stăpânului său, ce însemna
încăpăţânarea de mai devreme. Omul a spălat botul calului, a
băut apă, s-a îmbăiat şi a început să strige cât îl ţinea
gura: „Suntem salvaţi! Suntem salvaţi!” în timp ce calul bea
apă şi tremura. Atunci i-a văzut din nou rănile provocare de
pintenii săi. Deodată a auzit o voce care i-a zis: „Ieşi din
apă!” Când a privit, a văzut un cow-boy slab şi desfigurat.
Simţind miros de fum, omul a ieşit din apă şi a văzut un grup de
oameni aşezaţi în jurul unui foc. Îşi încercaseră norocul şi
găsiseră nişte aur, iar acum, după ce îşi trimiseseră caii şi
încărcătura înainte, se opriseră la izvorul acesta să se
odihnească, dar între timp se îmbătaseră.

Aveau
carne de căprioară friptă, şi au mâncat împreună. La un moment
dat, unul dintre ei a zis: „Acum, ia o duşcă.” Omul le-a
explicat că era Jack Coy, supraveghetorul indian, dar celălalt a
insistat:

„Bine,
dar acum bea!”

„Nu,
nu beau!”

Oamenii
s-au simţit jigniţi de refuzul indianului şi i-au zis: „Trebuie
să bei cu noi!”

„Nu,
eu nu beau,” a răspuns el.

Erau
vreo şase oameni, toţi beţi. Unul dintre ei a luat ulciorul, l-a
ridicat şi a zis: „Bea!”

„Nu,
mulţumesc, băieţi.”

„Dacă
ţi-a plăcut să mănânci friptura noastră, trebuie să-ţi placă
să bei şi din whisky-ul nostru.”

„Nu.”

Atunci
unul dintre ei a pus un glonţ în puşcă şi i-a zis: „Ba o să
bei, că altfel…”

„Nu,
n-o să beau.”

Puşca
a fost îndreptată spre el, aşa că indianul a zis:

„Staţi
puţin! Nu mi-e frică de moarte, dar întâi ascultaţi-mi povestea,
ca să înţelegeţi de ce nu beau. Eu sunt din Kentucky, şi într-o
dimineaţă, pe când mama trăgea să moară într-o baracă de
scânduri, m-a chemat lângă ea şi mi-a zis: „Tatăl tău a murit
la o masă de joc, cu cărţile de joc în mână şi beat. Orice ar
fi, Jack, tu să nu bei!” Cu mâna pe fruntea mamei am jurat în
faţa Domnului, deşi eram doar un băieţel de zece ani, că nu voi
bea nici măcar o dată. Şi n-am băut niciodată până acum, aşa
că dacă vrei să tragi, trage!”

Beţivul
a ridicat din nou ulciorul şi i-a zis: „Bea sau te împuşc!”
dar chiar atunci s-a auzit un foc de armă şi ulciorul s-a făcut
cioburi. Cow-boy-ul cel bătrân şi slab stătea deoparte, în
picioare, iar lacrimile îi curgeau pe obraji. El a zis: „Jack, şi
eu sunt din Kentucky, şi am făcut o promisiune în faţa mamei, dar
nu am respectat-o. Acum aşteptam ca oamenii aceştia să se îmbete
destul de tare ca să-i pot ucide şi să le fur aurul. Am fost un
beţiv şi am făcut mult rău, dar focul acesta de armă trebuie că
s-a auzit până în cer, iar mama a recunoscut că prin el am
reînnoit jurământul de a nu mai bea.”

Prin
mila Domnului, vieţile tuturor celor prezenţi acolo s-au îndreptat
din clipa aceea spre Hristos.

Este
ceva special în legătură cu apa, ceva spre înnoire. Şi ideea
este că trebuie să ajungi la apă atunci când ţi-e sete.

Isus
a spus: „
las pacea, vă dau pacea Mea…”
(Ioan
14.27). Nu o pace în felul lumii, ci o pace aşa cum numai El o
poate da. Pacea Lui ne potoleşte setea. Dacă dorim pace, să ne
înnoim prin pacea Lui, ştiind că suntem împăcaţi cu Dumnezeu
prin Domnul nostru Isus Hristos. El ne dă pacea şi ne potoleşte
setea.

După
versetul care spune: „Trupul
Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o
băutură,”
(Ioan
6.55), mai scrie şi aşa: „După
cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc prin
Tatăl, tot aşa, cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin
Mine.”
(Ioan
6.57). Cu alte cuvinte: „Tatăl M-a trimis pe Mine, şi Eu trăiesc
prin El. Şi fiecare om care vine la Hristos, trebuie să trăiască
prin Hristos.” Aceasta este comuniunea, părtăşia adevărată pe
care trebuie s-o afli trăind prin Hristos.

Corpul
nostru are nevoie de hrană şi de apă în fiecare zi pentru a
supravieţui, pentru că dacă nu-l hrănim şi nu-i dăm apă, va
slăbi. Noi suntem făcuţi în aşa fel încât avem nevoie de
mâncare. Hrana de astăzi nu-ţi ţine de foame şi mâine, de
aceea, trebuie să te hrăneşti în fiecare zi ca să ţii acest
corp muritor în viaţă. O poţi duce o zi fără hrană, dar vei
slăbi. A doua zi vei fi şi mai slăbit, iar a treia zi abia te vei
mai ţine pe picioare…

La
fel se întâmplă de multe ori şi spiritual. Vedeţi, noi trebuie
să avem în fiecare zi părtăşie cu Hristos. Trebuie să-I vorbim
în fiecare zi, şi să nu treacă nici o zi fără să ne îmbrăcăm
cu El. Pavel a spus: „În
fiecare zi eu sunt în primejdii de moarte… dar nu mai trăiesc eu,
ci Hristos trăieşte în mine.”
(1Corinteni
15.31; Galateni 2.20). Aşadar, dacă trupul tău are nevoie în
fiecare zi de hrană şi de apă pentru a trăi, şi fiinţa ta
duhovnicească are nevoie zi de zi de hrană duhovnicească şi de
părtăşie cu Domnul pentru a supravieţui. Aşa este. Isus a spus:
Omul
nu va trăi numai cu pâine, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura
lui Dumnezeu.”
(Matei
4.4), aşa că trebuie să studiem Biblia în fiecare zi. Sunt oameni
care nu o citesc niciodată, în timp ce alţii o deschid de două
sau trei ori pe an. Dar un credincios adevărat, unul care are o
viaţă duhovnicească activă, citeşte din Biblie şi vorbeşte cu
Domnul. Da, aşa trebuie, fiindcă „omul
nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura
lui Dumnezeu.”

Un
alt motiv pentru care mâncăm este ca să ne întărim şi să ne
ferim trupul de boli. Dacă nu mănânci şi îţi laşi trupul să
slăbească, eşti predispus la boli. Boala se va extinde în sânge
şi eşti mort. Dacă sângele tău nu este puternic, nu va putea
lupta cu boala. Aşadar, trebuie să consumi mâncare bună şi
hrănitoare, pentru a te menţine în formă, pentru că altfel rişti
să te îmbolnăveşti. La fel se întâmplă şi cu mulţi dintre
creştini: ei sunt ca plantele de seră. Dacă iei o plantă crescută
în seră, trebuie s-o îngrijeşti cu atenţie. Ea nu ştie cum este
cu soarele puternic şi cu schimbările de temperatură, pentru că a
stat tot timpul în seră şi a fost protejată. Aşa sunt şi
aşa-zişii creştini, exact ca aceste flori de seră. Sunt
vulnerabili şi la cel mai mic pericol, şi aceasta din cauză că
sunt specii sensibile, hibride.

De
pildă, dacă laşi o vacă sau un taur Hereford pe câmp, se va
descurca. Este o rasă originală, pură, şi va şti cum să
supravieţuiască, dar dacă procedezi aşa cu o vacă din rasa
Brangus, sau cu o corcitură de Hereford, nu vor şti ce să facă şi
vor muri. Sunt vaci mai frumoase, mai grase şi mai plăcute la
vedere, dar dacă nu sunt protejate, nu se vor descurca.

Aceasta
este problema noastră astăzi: avem credincioşi mai bine îmbrăcaţi,
biserici mai mari, multă educaţie, multă teologie, dar trebuie
să-i menajezi tot timpul. Trebuie să priveşti prin ochelarii lor,
altfel nu vor înţelege nimic. Dar este nevoie de creştini
adevăraţi, puri, născuţi sub sângele lui Hristos, care nu
trăiesc din teologia bisericii, ci din Cuvântul lui Dumnezeu, în
părtăşie cu Hristos. Spre deosebire de planta de seră, când un
credincios primeşte Cuvântul, trupul lui duhovnicesc se întăreşte.

Astăzi,
la o emisiune, am auzit un pastor care spunea că atunci când a
venit în ţară avea probleme cu sinusul şi că ar fi trebuit să
se opereze. Doctorii i-au spus că trebuie să facă aşa şi pe
dincolo, că trebuie să-i scoată o parte din sinus, dar atunci i se
va deforma faţa, şi aşa mai departe. Omul spunea că a luat
pastile cu pumnul, dar a ajuns la un doctor creştin, care i-a spus:
„Haide să lăsăm deoparte pastilele şi operaţiile şi să
întărim trupul, ca să lupte el împotriva bolii.” Aceasta este
calea.

Oare
de ce oamenii de astăzi nu mai trăiesc atât de mult ca cei de
altădată? Se vaccinează pentru una sau alta, se dau cu tot felul
de alifii, apoi devin moi, graşi şi fără vlagă, buni de nimic.
Nu mai sunt bărbaţii de altădată… Acum avem cu toţii alergii
şi suntem sensibili aproape la orice. Am fost în Africa fără să
mă vaccinez împotriva malariei, iar acolo am fost înţepat de un
ţânţar şi m-am îmbolnăvit. Ţânţarii aceia nu bâzâie, deci
nu te avertizează, doar te înţeapă şi gata! Ţi-au transmis
boala. Dacă supravieţuieşti, rămâi sensibil timp de
cincisprezece ani, dar în multe cazuri rămâi bolnav până la
moarte. Eu am văzut localnici goi, care locuiau în colibe, plini de
înţepături de ţânţari purtători de malarie, care n-aveau
nimic. Nu îi deranjau ţânţarii, pentru că deveniseră imuni.
Domnul le dăduse un vaccin.

Astăzi,
acest lucru se întâmplă cu oamenii şi cu biserica: sunt injectaţi
încă de mici cu teologie născocită de oameni, dar ceea ce ne
trebuie nouă este vaccinul Domnului, prin Cuvântul Domnului
Dumnezeu. Aceasta este Hrana de toate zilele a omului, care îi
fereşte sufletul de bolile care bântuie prin ţară. Mi-am notat
mai multe idei cu privire la subiectul acesta, dar va trebui să mă
opresc.

Noi
trebuie să ne întărim, să ne pregătim pentru botezul cu Duhul
Sfânt; avem nevoie de lucrul acesta ca să putem trăi. Dacă nu-L
avem, suntem predispuşi la tot felul de îmbolnăviri, iar Cuvântul
Domnului, Îl credem şi-L acceptăm prin comuniune, pentru că
Cuvântul
Tău este Adevărul.”
(Ioan
17.17).

Unii
spun: „În biserica noastră se spune că nu este nevoie să fim
născuţi din nou, fiindcă este suficient să ne strângem mâinile
şi să facem stropirea, şi totul în Numele Tatălui, al Fiului şi
al Sfântului Duh.” Dar Biblia îţi cere să te botezi în Numele
Domnului Isus Hristos. Dacă vei continua cu acele lucruri
artificiale vei deveni un creştin artificial, şi nu cred că
aceasta vrei. Numai prin Hristos putem avea Viaţă. Şi ce face
Cuvântul Său? El ne zideşte o fiinţă duhovnicească puternică,
astfel încât prin părtăşia cu El să putem ţine piept răului.

Veţi
spune: „Cum adică, frate Branham? Să avem părtăşie cu
Cuvântul?”

Exact,
pentru că El este Cuvântul: „La
început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul
era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre
noi.”
Noi
trebuie să mâncăm din trupul Lui, iar trupul acesta este Cuvântul,
pentru că El este Cuvântul. El a spus: „Dacă
rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi
orice veţi vrea, şi vi se va da.”
(Ioan
15.7). Aşa este! Trebuie doar să credeţi.

Deci
ce-i de făcut? Să ne întărim şi să ne pregătim trupurile.
Astfel, dacă vine cineva şi zice: „Biserica noastră nu crede în
strigare,” tu eşti statornic pe Cuvânt şi eşti în părtăşie
cu Cuvântul. Orice ar spune, dacă nu este din Cuvânt, ştii că
este greşit. Oricât ar părea de real, nu-ţi pleca urechea dacă
este contrar Cuvântului, ci treci pe lângă. Orice ar fi, trebuie
să coincidă cu Cuvântul.

În
cazul lui Mica, despre care am mai vorbit, la prima vedere totul
părea logic. Pământul acela fusese al evreilor, iar străinii îl
cotropiseră şi îşi construiseră acolo propriile lor case; pe
pământul care le fusese dat de Domnul. Deci se părea că cei patru
sute de proroci aveau dreptate. Dar Iosafat avea ceva pe suflet, aşa
că a întrebat: „Nu
mai este nici un proroc al Domnului, ca să-L putem întreba?”
(1Împăraţi
22.7).

Atunci
împăratul lui Israel i-a răspuns: „Mai
este un om prin care am putea să întrebăm pe Domnul; dar îl
urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât
rău.”,
după
care a zis:
„Trimite şi adu îndată pe Mica, fiul lui Imla.”
(v.
8-9).

Şi
Mica le-a răspuns: „Văd
tot Israelul risipit pe munţi, ca nişte oi care n-au păstor.”

Vedeţi? El le-a spus vedenia pe care a avut-o.

Cine
a avut dreptate? La prima vedere am spune că cei patru sute de
proroci şi învăţaţi care spuneau: „Suie-te căci Domnul este
cu tine,” aveau dreptate. Chiar şi Zedechia îşi făcuse nişte
coarne mari de fier şi spunea: „Cu
acestea îi vei bate pe sirieni până îi vei nimici.”
(1Împăraţi
11,12). Era absolut convins că avea dreptate, dar se înşela. De
partea cealaltă, Mica era singur împotriva a patru sute, şi spunea
că dacă vor începe lupta, Israelul va fi risipit ca nişte oi fără
păstor. Din punct de vedere administrativ, cei care ziceau: „Suie-te
căci Domnul este cu tine,” aveau dreptate pentru că pământul
acela aparţinea într-adevăr Israelului. Dar Cuvântul Domnului îl
condamnase deja pe Ahab, şi cum ar fi putut să binecuvânteze ceva
ce blestemase deja?

Atunci,
Cuvântul părtăşiei a venit prin Mica. Dacă astăzi vrei să ai
părtăşie cu Domnul luând Comuniunea, dar duhul tău se
împotriveşte Domnului, nu vei avea părtăşie cu El, ci cu cel
rău, iar lucrul acesta este foarte înşelător. Biblia spune: „În
zilele din urmă, …se vor face semne mari şi minuni, până acolo
încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei
aleşi.”

(Matei 24.24). Şi: „Cerul
şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece
,”
iar Pavel spune: „Chiar
dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă
propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am
propovăduit-o noi, să fie anatema!”
(Galateni
1.8).Deci chiar şi un înger. Şi era vorba de biserica timpurie, de
vremea oamenilor sfinţi ca Irineu, sau sfântul Martin, când
diavolul lua chip de înger de lumină. Dar vedeţi, el va fi
întotdeauna puţin pe lângă Cuvânt. Aşa i s-a arătat şi Evei
şi i-a spus: „Sigur, aşa a spus Domnul, aşa a vorbit Domnul,”
dar la sfârşit s-a abătut de la Cuvânt şi aşa a apărut falsa
comuniune. Când oamenii cred că au comuniune cu Dumnezeu, dar nu
fac voia Lui, aceea este o comuniune falsă.

Dacă
rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi
orice veţi vrea, şi vi se va da.”
(Ioan
15.7). Dar nu este posibil ca astăzi să mergem pe calea aceasta,
iar data viitoare să mergem pe alta. Trebuie să rămâneţi în El,
iar cuvintele Lui să rămână în voi. „A rămâne” înseamnă
„a sta pe loc, a nu mai pleca.” Este ca un vaccin împotriva
păcatului.


vrea să închei spunând următorul lucru: trupul şi sângele
Domnului sunt Duhul şi Cuvântul, şi împreună cu credinţa, ele
aduc Viaţa veşnică. „Cine
mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi
Ei îl voi învia în ziua de apoi.”
(Ioan
6.54). Aici trebuie să ajungem, acesta este părtăşia cu Domnul.
Şi aşa cum viaţa este în sânge, Cuvântul şi Duhul sunt Viaţa
veşnică, prin credinţa în Domnul.

Aceasta
este rugăciunea mea, fiindcă ştiu că sfârşitul este aproape, şi
în fiecare clipă se va întâmpla ceva, pentru că Domnul va reveni
în curând. În Numele Domnului Isus, Fiul lui Dumnezeu, lasă-mă
să iau Sabia, Cuvântul Tău, şi s-o mânuiesc cu credinţa pe care
o am, pentru a-mi croi drum prin orice putere diavolească, până
când Îl voi vedea pe Isus, prin părtăşie cu El.

Părtăşie
cu Cuvântul Lui. ‚Dacă
rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi
orice veţi vrea, şi vi se va da.”
(Ioan
15.7) Ce frumos! Aceasta este adevărata părtăşie cu Cuvântul şi
cu Duhul, prin credinţa care le uneşte: „Cereţi
orice veţi vrea, şi vi se va da.”
Acum
să ne rugăm.

Slăvite
şi milostivule Tată sfânt, Doamne, marele Eu sunt, El Shadai al
lui Avraam! Această măreaţă comuniune cu Domnul ne duce spre
Viaţa veşnică, şi ne îndepărtează de mândrie, de necredinţă,
de păcatul lumii. Este comuniunea cu dragostea divină a Tatălui
nostru ceresc. Prin neprihănirea lui Isus Hristos, noi avem acum
acces la această masă, şi Te rugăm, Doamne, să ne primeşti pe
fiecare în parte la masa Ta, prin Duhul. Iartă-ne, şi fă ca
trupurile noastre spirituale să crească, fiindcă nu vrem să ne
asociem niciunei biserici sau denominaţiuni, ci vrem doar să ne
zidim trupul duhovnicesc, pentru a ne feri de păcat, pentru a ajunge
să nu ne mai dorim să facem rău, pentru ca Duhul Sfânt să poată
vorbi prin gurile noastre aşa cum a vorbit în ziua aceea, pentru că
este Acelaşi Duh care a fost în Domnul Isus. Tată, Te rog să ne
dai lucrul acesta.

Timpul
este pe sfârşite şi nu ştim clipa când va fi salvat ultimul om,
dar Te rog, Tată, dacă sunt aici oameni care nu Te cunosc încă şi
nu ştiu că Tu eşti Mântuitorul lor, să Te cunoască în seara
aceasta, îndreptându-se spre apa botezului. Să mărturisească în
faţa tuturor acestor credincioşi, că ei cred că Isus din Nazaret
S-a născut din fecioara Maria, că a fost ucis prin răstignire de
Pilat din Pont, că Domnul L-a înviat a treia zi şi că în seara
aceasta stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.

Doamne,
fă ca toţi cei care vor împlini ceea ce scrie în Biblie:
Pocăiţi-vă,
şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre
iertarea păcatelor voastre,” „…căci nu este sub cer nici un
Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi,”

vadă adevărul şi însemnătatea Cuvântului. „În
nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume
dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi,”
decât
Numele lui Isus Hristos. Apostolul a spus aşa: „…
iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

Căci
făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi
pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi
va chema Domnul Dumnezeul nostru
.”
(Fapte 2.38-39). Doamne, cheamă cât mai mulţi în seara aceasta!

Şi
Domnul mai spune: „Nimeni
nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.”
(Ioan
6.44). „Tot
ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine.”
(Ioan
6.37). „Oile
Mele ascultă glasul Meu.”
(Ioan
10.27). Dacă un străin vine şi vorbeşte lucruri contrare
Scripturii, oile vor observa imediat. Dar dacă este Glasul Tău,
dacă este din Biblie, oile vor asculta, pentru că aceea este Hrana
lor. Ele au avut părtăşie şi acum ştiu ce fel de Hrană le dă
Tatăl lor. „Omul
nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura
lui Dumnezeu.”
(Luca
4.4). Doamne, fă ca mulţi dintre aceştia să vadă, să înţeleagă
şi să vină la Tine în seara aceasta. Cât despre cei care nu au
încă Duhul Sfânt, nu-i lăsa să mai zăbovească nici măcar un
ceas, fiindcă s-ar putea ca peste un ceas să nu mai fie aici.

Tată,
acum ne adunăm în jurul mesei pentru a lua din această
reprezentare a trupului Tău frânt, şi Te rugăm ca, dacă mai este
păcat în noi, să ne ierţi. Tu ai spus: „Când
vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii.”
(1Corinteni
11.33). Doamne, dacă mai este păcat în această adunare, ne rugăm
ca sângele lui Isus Hristos să îndepărteze păcatul de acel
bărbat, femeie, băiat sau fată. Tată, Te rog să îndepărtezi şi
de mine orice păcat, îndoială sau necredinţă, orice. Ştim că
necredinţa este păcat, este, de fapt, singurul păcat. „Cine
nu crede a şi fost judecat.”
(Ioan
3.18). Singurul păcat pe care îl putem face este să nu credem în
Cuvântul Domnului. Deci, Tată, dacă este necredinţă în mine,
iartă-mă. Iartă şi mulţimea pe care ai adus-o aici, înaintea
mea, şi hrăneşte-i pe toţi cu Cuvântul Tăi.” Amin. Luând
aceste bucăţi mici în amintirea trupului frânt al Celui care a
înviat din morţi şi este viu printre noi, Tată, Îţi cerem
aceasta în Numele Domnului Isus Hristos.

Cât
despre voi, care trebuie să plecaţi şi nu puteţi să mai staţi
încă cincisprezece minute, cât durează Cina… nu suntem mulţi
care vom lua Cina aici, dar să ştiţi că nu este ceva restrâns,
ci este liber să participe fiecare credincios creştin. Domnul nu
trage linie între baptişti şi metodişti şi aşa mai departe.
Suntem cu toţii botezaţi printr-un Duh, formând un singur trup, şi
suntem cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Nu sunt de prea
multă vreme aici, aşa că nu ştiu care dintre voi este credincios
şi care nu, dar dacă este pe-aici vreun străin, trebuie să ştie
că nu are nici o importanţă din ce biserică vine. Oricum, există
o singură biserică, şi nu este ceva la care să te înscrii, ci în
care te naşti, şi anume Biserica lui Hristos.

Ne
rugăm ca toţi să-L primească în seara aceasta pe Hristos, să
aveţi părtăşie cu El mâncând din trupul Său frânt, aceste
bucăţele ale Cinei, iar Domnul să picure din sângele Lui pe
inimile şi gândurile noastre.

Până
va fi adusă pâinea, vom citi din 1Corinteni 12. Vom lua Cina
imediat după aceasta, şi nădăjduiesc că Domnul vă va
binecuvânta din belşug. Deci, dacă doriţi să plecaţi înainte
să începem să citim, sau imediat după, sunteţi liberi s-o
faceţi. Să veniţi din nou miercuri seara, duminică dimineaţa şi
duminică seara, iar dacă rămâneţi cu noi la Cină, ne vom bucura
din toată inima. Imediat după aceea vom face şi botezul, cam în
cincisprezece sau douăzeci de minute.

Aşadar,
1Corinteni 11.23-33:

Căci
am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume, că Domnul
Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine.

Şi
după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi,
mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să
faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.

Tot
astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este
legământul cel noi în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre
pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”

Pentru
că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din
paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.

 De
aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în
chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului.

Fiecare
să se cerceteze, dar, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din
pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.

Căci
cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi,
dacă nu deosebeşte trupul Domnului.

Din
pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi
nu puţini dorm.

Dacă
ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi.

Dar,
când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim
osândiţi odată cu lumea.

Astfel,
fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii
pe alţii.”

Acum,
un moment de rugăciune în linişte, pentru fiecare dintre noi.
Rugaţi-vă pentru mine, şi eu mă voi ruga pentru voi. Ascultă
aceste rugăminţi, Atotputernicule Dumnezeu. Iartă-ne greşelile
aşa cum şi noi iertăm celor ce greşesc faţă de noi. Îţi cerem
aceasta în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Aceste
bucăţele au fost făcute fără grăsime, fără arome şi aşa mai
departe, fiindcă reprezintă trupul lui Hristos. Nu este o bucată
rotundă, pentru că a fost ruptă în mai multe bucăţele. Aceasta
reprezintă felul în care trupul Domnului a fost rupt pentru noi.
Domnul să-i binecuvânteze pe cei care mănâncă. Deci nu este
trupul, ci doar un simbol al acestuia, şi nici eu, nici altcineva nu
are putere să o transforme din pâine în altceva; nimeni în afară
de Domnul, iar El ne-a spus să mâncăm din această pâine şi să
bem din acest pahar de vin. Acum să ne plecăm capetele.

Doamne
sfinte, noi, slujitorii Tăi, Te rugăm în Numele lui Isus Hristos
să sfinţeşti această pâine pentru ca noi, primind-o, să ne
amintim că Domnul nostru a fost răstignit, iar trupul Său sfânt
şi nepreţuit, a fost străpuns de spini şi de cuie, şi bătut de
bice pentru noi, ca prin trupul Său sfânt să putem primi Duhul
Sfânt Dătător de Viaţă. Îndură-Te de noi în călătoria
noastră, aşa cum Te-ai îndurat de Israel în cei patruzeci de ani,
când niciunul dintre ei n-a căzut bolnav. Doamne, Te rugăm să
binecuvântezi această pâine, această turtă pentru Cină, în
Numele Domnului Isus. Amin.

Paharul
Noului Testament, sângele, mă face să mă gândesc la versurile:

„De
când am văzut şiroaiele de sânge

Ieşind
din rănile Tale,

Cânt
dragostea răscumpărării,

Şi
o voi cânta până la moarte.”

Când
văd acest vin, acest sânge al strugurilor, ştiu că reprezintă
sângele care a curs din trupul Domnului Isus. Fie ca toţi cei care
primesc acest pahar, să primească Viaţa veşnică, bolile să
plece din trupurile lor, oboseala, slăbiciunea, teama, diavolul în
toate formele lui să se îndepărteze de la ei, ca să fie puternici
şi sănătoşi, şi să trăiască veşnic, iar Lumina lor să
strălucească în mijlocul acestei generaţii adultere în care
trăim, pentru a-L slăvi pe Domnul.

Tată
ceresc, iată rodul viţei. Sfinţeşte-l în Numele lui Isus
Hristos, ca să reprezinte sângele Fiului Tău Isus, fiindcă El „a
fost zdrobit pentru fărădelegile noastre… şi prin rănile Lui
suntem tămăduiţi.”
(Isaia
53.5). Doamne, fă ca Viaţa, Viaţa veşnică să vină la noi, ca
să Te putem sluji mai bine, să avem putere şi sănătate să
mergem dintr-un loc în altul pentru a Te sluji oriunde ne vei chema
Tu. Te rugăm să ne dai aceste binecuvântări în Numele Domnului
Isus. Amin.


Amin –