Meniu Închide

WILLIAM M BRANHAMCARTEA CELOR ȘAPTE EPOCI ALE BISERICII – EPOCA BISERICII SARDES

Va urma
09/12/1960, seara - Jeffersonville, IN

           Apocalipsa 3.1-6:

 „Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i:

Iată ce zice Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele șapte stele:

„Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăiești, dar ești mort.

 Veghează şi întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu.

Adu-ţi aminte cum ai primit şi auzit! Ține şi pocăiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț şi nu vei ști în care ceas voi veni la tine.

Totuși, ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici.

Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui”.

Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.”

Orașul Sardes

Sardes era capitala Lydiei antice. Mai târziu a trecut în mâinile persanilor, apoi a fost ocupat de Alexandru cel Mare. În continuare a fost guvernat de Antiochus cel Mare, apoi de regii din Pergam până când a fost ocupat de romani.

În timpul lui Tiberius, orașul a fost pustiit de un puternic cutremur și plăgi, iar astăzi este doar un morman de ruine și nelocuit. În timpul acela, orașul era un important centru comercial. Plinius spunea că arta vopsirii lânii a început de aici şi că era un centru specializat în vopsirea lânii şi în țesutul covoarelor. Era de asemenea o regiune bogată în aur şi argint şi se spune că primele monede de aur şi de argint ar fi fost bătute tot în Sardes. Tot în Sardes era şi un mare târg de sclavi.

Religia acestui oraș era închinarea necurată la zeița Cybele, masivele ruine ale templului ei putând fi văzute şi astăzi. Cred că vă mai amintiți că în epoca bisericii Pergam, am vorbit despre concepția babiloneană despre „mamă şi fiu”, cunoscută ca Semiramis şi Ninus. În Sardes, Semiramis a devenit Cybele, iar Ninus era Deoius. Însușirile atribuite acestor două personaje vor aduce o lumină puternică asupra temei pe care o vom învăța. Astfel:

-el era zeul Soare, iar ea era zeița Lună;

-el era domnul cerului, iar ea era regina cerurilor;

-el era descoperitorul bunătății şi al adevărului, iar ea are o cheie identică, făcând același lucru;

-el era mijlocitorul, ea era mijlocitoarea;

-el avea cheile care deschid și închid porțile lumii invizibile, iar avea o cheie și face același lucru;

-el era judecătorul celor morți, iar ea stătea lângă el;

-el a fost omorât, dar a înviat şi s-a înălțat la cer, iar ea a fost luată la cer cu trupul, de către fiul ei.

La Roma, acestui zeu i s-a dat titlul de „Domnul nostru”, fiind numit Fiul lui Dumnezeu, în timp ce ea este numită „mama lui Dumnezeu”. Conceptul acesta despre „mamă şi fiu” l-am găsit şi în celelalte epoci, el luând proporții tot mai mari.

Dacă vă amintiți, în Babilon închinarea la fiu a scăzut tot mai mult în favoarea închinării la mamă, care cu timpul a luat locul fiului. Același lucru îl putem vedea şi în Sardes unde închinarea păgână aparținea unei femei, Cybele. Nu, Cybele şi lui Deoius, ci numai Cybele, căci mama l-a înlocuit complet pe fiu, fiindu-i atribuite meritele dumnezeirii.

Astfel, tot ce ar trebui să facem noi este să trecem peste titlurile ei şi să ne amintim cum au adăugat biserica romană aceste însușiri drăgălașe Mariei. Atunci vom înțelege imediat de unde vine religia epocii Sardes.

Când am studiat închinarea la Cybele am fost izbit de două lucruri:

-primul este că ea purta cheia la fel ca Ianus, ceea ce-i dădea autoritate deplină asupra cerului, pământului şi tainelor;

-al doilea lucru ciudat este faptul că închinătorii se loveau pe ei înșiși până când începea să curgă sânge, lucru care astăzi poate fi văzut la catolici. Ei cred că în felul acesta ei simt că suferă ca Domnul.

Principalul eveniment din această epocă este ruptura oficială de Roma papală. Cauza acestei rupturi este prorocița Izabela care a încercat să-și impună învățătura despre Maria, ceea ce era în contradicție cu învățătura protestanților, care tăgăduiau cu vehemență orice participare a ei la lucrarea de mântuire. Ei au acceptat doar atât cât este scris în Cuvânt şi anume, că Dumnezeu a ales-o pe fecioară pentru nașterea Pruncului.

Când s-a ridicat Luther şi a învățat despre „neprihănirea care se primește prin credința în Isus Hristos”, biserica catolică a continuat să țină de fapte, penitențe, rugăciuni şi alte lucruri nebiblice. Mai mult, atunci când creștinii eliberați din robia Romei, au început să-L proslăvească pe Fiul, catolicii au zeificat-o şi mai sus pe Maria, lucru care a culminat cu teza lansată de papa Pius al XII-lea care a spus că Maria a fost înălțată la cer, într-un trup înviat. Aceasta este însă fără nici o îndoială învățătura babiloneană  despre fiul care-şi duce mama în trup, în ceruri.

Nu-i de mirare că această a cincea epocă merge pe urmele celorlalte, până când curva cea mare şi fiicele ei vor fi nimicite în iazul de foc, în moartea a doua.

Da, ce s-a întâmplat în orașul Sardes, cu Cybele s-a întâmplat în epoca Sardes cu Maria. Dar știați că Cybele este de fapt Astarteea la care se închina Izabela şi a cărei prorociță era? Ştiați că ea este aceea care a dus poporul Israel la prăbușire din cauză că a preluat ritualurile ei destrăbălate? Da, aceasta este ea, așa este numită în Biblie.

Epoca Sardes

Această epocă a durat din anul 1520 până în anul 1750 şi este cunoscută şi sub numele de Epoca Reformării.

Trimisul Domnului

Trimisul epocii Sardes este cel mai bine cunoscut mesager printre credincioși. El este Martin Luther. Luther era un învățat înzestrat cu multă înțelepciune şi cu o fire blândă. A studiat dreptul, dar o boală îndelungată şi moartea celui mai bun prieten al său, l-au determinat să se concentreze mai mult asupra lucrurilor spirituale.

În anul 1505 a intrat în mănăstirea Augustinilor, unde a studiat filozofia şi Cuvântul lui Dumnezeu, şi unde a dus o viață foarte severă. Cu toate aceste fapte, el nu a putut îndepărta dorința de păcat. Aceasta l-a determinat să spună odată: „M-am chinuit şi pedepsit singur, până aproape de moarte, ca să găsesc pacea cu Dumnezeu, dar cu toate acestea am fost în întuneric şi nu L-am putut găsi.” Locțiitorul general din ordinul lui Staupitz l-a ajutat să înțeleagă că mântuirea constă într-o experiență personală cu Dumnezeu şi că nu este rezultatul ritualurilor şi al faptelor noastre.

Cu această încurajare, el L-a căutat mai departe pe Dumnezeu, iar mai târziu a devenit preot. Cu toate acestea, nu era mântuit.

În continuare, a studiat cu aviditate şi s-a adâncit tot mai mult în cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu şi a marilor lucrări teologice existente în timpul acela. Datorită cunoștinței şi sincerității sale era dorit de toți ca predicator şi profesor.

Pentru împlinirea unei juruințe pe care şi-o făcuse singur, s-a dus la Roma, unde a putut să vadă zădărnicia lucrurilor impuse de biserică pentru primirea mântuirii, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu atinsese inima lui cu o frază simplă: „Cel neprihănit va trăi prin credință.”

La întoarcerea acasă, adevărul simplu al Evangheliei i-a umplut inima, eliberându-l de păcat, și a fost născut în Împărăția lui Dumnezeu. La puțin timp după aceasta, a fost numit doctor în divinitate și însărcinat să-și dedice viața pentru studiul, tălmăcirea şi apărarea Sfintelor Scripturi. El a făcut lucrul acesta cu atâta devotament şi succes, încât inima lui şi a celor din jurul lui au fost adânc înrădăcinate pe adevărul Cuvântului biblic. Aceasta a făcut ca Cuvântul să ajungă în curând şi la urechile oficialităților, intrând într-un conflict deschis cu abuzurile dogmelor nebiblice ale bisericii catolice.

Astfel, când a devenit papă Leo al X-lea, iar Ioan Teţel a început să vândă indulgențe pentru iertarea păcatelor, Luther nu a avut de ales, aşa că s-a ridicat şi a protestat împotriva acestei învățături nebiblice. Mai întâi, el a vorbit împotriva ei de la amvon, apoi a scris faimoasele nouăzeci de teze ale sale, pe care la data de 31 octombrie 1517 le-a prins pe ușa bisericii Castle din Wittenberg.

În scurtă vreme, întreaga Germania era în flăcări, pentru că începuse reforma. Aici trebuie să spunem că Luther nu era singurul care s-a ridicat să protesteze împotriva bisericii catolice, ci erau încă mulți alții care făceau aceasta. Da, şi alți bărbați s-au lepădat de Papa de la Roma care îşi asumase puterea peste lucrurile materiale şi spirituale. Trebuie spus că au fost şi unii Papi care au încercat să reformeze unele probleme. Mulți au încercat să facă ceva, dar în zilele lui Luther timpul lui Dumnezeu era prielnic pentru o mișcare hotărâtă care urma să constituie începutul redării Adevărului pentru biserică şi pregătirea pentru revărsarea Duhului Sfânt care urma să aibă loc puțin mai târziu.

Desigur, şi Martin Luther era un creștin sincer, umplut cu Duhul Sfânt. El era cu siguranță un om al Cuvântului deoarece nu avea numai dorința de a-L studia personal, ci dorea să Îl facă disponibil pentru toți, ca să primească şi ei Lumină, astfel încât să poată trăi conform voii lui Dumnezeu. Pentru aceasta a tradus Noul Testament şi l-a dat la oameni. Această muncă obositoare, făcută de Luther, este temelia pentru lucrarea din epocile următoare deoarece oamenii au putut să ia cunoștință de Cuvântul lui Dumnezeu. El a tradus Noul Testament singur, unele pasaje corectându-le chiar şi de douăzeci de ori. El a adunat în jurul său un grup de învățați evrei, unii dintre ei fiind iudei, şi astfel a tradus şi Vechiul Testament.

Luther era un predicator şi un învățător puternic al Cuvântului şi a insistat, mai ales în primii ani, ca Cuvântul Sfintei Scripturi să fie singurul etalon. El era împotriva faptelor ca mijloc de obținere a mântuirii şi a botezului, ca mijloc de înnoire. Luther învăța cu toată convingerea că singurul Mijlocitor este Isus Hristos, așa cum s-a învățat la Rusalii, şi că oamenii nu pot face niciodată aceasta, oricine ar fi ei. El era omul rugăciunii. A învățat să facă aceasta cu cât avea mai mult de lucru, ca să poată obține rezultate cât mai bune.

El știa ce înseamnă lupta cu diavolul. Astfel, se povestește că într-o zi, Satan i s-a arătat vizibil, iar Luther a aruncat cu călimara cu cerneală după el, poruncindu-i să plece. Altă dată, au venit la el doi fanatici care i-au cerut să li se alăture pentru a-i îndepărta pe preoți şi Biblia, dar Luther i-a alungat deoarece a cunoscut duhul care vorbea prin ei.

În cartea lui Erich Sauer, vol.3, pag.406, se spune că „Luther era un profet, evanghelist, vorbea în limbi şi tălmăcea, cu un cuvânt, că era înzestrat cu toate cele nouă daruri ale Duhului Sfânt.” Adevărul este că inima lui a fost înviorată de Duhul Sfânt, deoarece el era frunzulița mică şi verde care arăta că Adevărul a început să se întoarcă în biserică, deoarece el predica o parte din Adevărul de la Rusalii şi anume, că neprihănirea se primește prin credință, prin har, şi nu prin fapte. Părerea mea este că Luther nu a predicat numai despre neprihănirea primită prin credință, ci ea constituia tema majoră a vestirii sale, deoarece aceasta este învățătura de bază a adevărului Cuvântului.

El va fi cunoscut întotdeauna ca instrumentul din mâna lui Dumnezeu prin care a trezit acest Adevăr. Da, el este cel de-al cincilea mesager al lui Dumnezeu, iar mesajul său a fost: „Cel neprihănit va trăi prin credință.” Eu sunt de acord că el a învățat şi a știut că toți trebuie să pășim din credință în credință. Înțelegerea lui clară cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu, alegerea mai dinainte şi alte adevăruri biblice, ne arată că Luther a fost un mare bărbat al Cuvântului. Eu repet deci ceea ce au spus istoricii: „Dumnezeu l-a folosit pe Luther ca să-i aducă pe oameni la etalonul Său: Cel neprihănit va trăi prin credință şi nu prin faptele personale.”

Așa cum am spus deja, această epocă este numită de istorici „Epoca reformei”, ceea ce a şi fost în realitate. Da, acesta este adevărul, pentru că Martin Luther a fost reformator şi nu profet. Deși știu ce spune cartea de istorie, că Luther era un profet, aceasta nu înseamnă că acesta este adevărul, deoarece noi nu posedăm nicio dovadă care să arate că el ar fi fost într-adevăr un profet în adevăratul înțeles al cuvântului. El a fost un învățător minunat, având în viața lui unele descoperiri ale Duhului, lucru pentru care Îl lăudăm pe Dumnezeu, dar nu a putut să conducă biserica înapoi la Adevărul complet al Cuvântului, așa cum a făcut-o Pavel care a fost profet şi apostol.

Cu timpul, în felul de rezolvare a problemelor în care Luther era implicat, s-a produs o mare schimbare. Astfel, dacă la început fusese fără frică, răbdător, așteptând ajutorul lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor sale, mai târziu au apărut lângă el tot felul de oameni care aveau alte scopuri şi nu cele duhovnicești. Mai degrabă aveau motivații politice. Dorința lor era să rupă jugul papal şi nu erau de acord să se mai trimită bani la Roma. Curând s-au ridicat tot felul de fanatici, așa că Luther s-a trezit antrenat în probleme politice şi decizii care nu erau de competența bisericii, ci ar fi trebuit rezolvate prin rugăciune, deoarece standardul urmat de un creștin trebuie să fie purtarea sfântă şi curată şi vestirea Cuvântului.

Problemele politice, răscoala țăranilor din 1525, au devenit tot mai mari, astfel încât Luther a ajuns în dificila postură de mijlocitor între popor şi domnitor. Deciziile lui au fost adesea greșite, una dintre ele ducând la răscoala țăranilor, în care au fost omorâți mii de oameni. El a vrut binele, dar odată ce s-a lăsat încurcat din nou într-o Evanghelie de Stat-Biserică, a trebuit să culeagă furtună.

În ciuda acestor greșeli, Dumnezeu l-a folosit pe Luther în lucrarea Sa. Putem spune chiar că ideile lui nu erau greșite, greșeala apărând în felul de aplicare a lor. Dacă luteranii s-ar întoarce cu adevărat la ceea ce a învățat Luther şi L-ar sluji pe Dumnezeu cum a făcut-o el, oamenii aceștia ar deveni cu siguranță o laudă pentru marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.

Salutul

Apocalipsa 3.1: Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i:

Iată ce zice Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele șapte stele.”

Şi de data aceasta, Duhul Îl descoperă pe Domnul nostru iubit în atributele Sale minunate, la fel ca în epocile precedente. Aici, Îl vedem în mijlocul bisericii ca fiind Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele șapte stele. Noi știm deja cine sunt cele șapte stele şi ce înseamnă cele șapte Duhuri, deoarece felul acesta de vorbire îl întâlnim de patru ori în cartea Apocalipsei:

Apocalipsa 1.4: „Har şi pace vouă… din partea celor șapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie.”

Apocalipsa 3.1: „Iată ce zice Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu …”

Apocalipsa 4.5: „…Înaintea scaunului de domnie ardeau șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu.”

Apocalipsa 5.6: „Avea șapte coarne şi șapte ochi, care sunt cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul.”

De la început, noi știm că aceste versete nu învață o învățătură nouă şi contrar textului din Ioan 4.24b unde scrie că „Dumnezeu este Duh”. Aici este exact ceea ce găsim în 1 Corinteni 12.8-11, unde ni se vorbește despre un singur Duh care se descoperă pe Sine în nouă feluri:

„De pildă, unuia îi este dat prin Duhul să vorbească despre înțelepciune; altuia să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh;

altuia credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor prin același Duh;

altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.

Dar toate aceste lucruri le face unul şi același Duh care dă fiecăruia în parte cum voiește.”

Prin urmare, știm că cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu sunt de fapt acel singur Duh care se descoperă în șapte feluri.

În Apocalipsa 4.5 aceste șapte Duhuri sunt numite „lămpi de foc” care ard înaintea Domnului şi deoarece Ioan a folosit în Apocalipsa numai simboluri din Vechiul Testament, trebuie să mergem şi noi în Vechiul Testament ca să ajungem la înțelegerea acestor simboluri.

În Proverbe 20.27 vedem că „suflarea omului este o lumină a Duhului.” Aceste șapte Duhuri sunt deci asociate cu oamenii. Astfel, în Ioan 5.35 vedem că Ioan Botezătorul este numit „lumina care este aprinsă şi luminează…”, iar în Apocalipsa 5.6 vedem că cele șapte Duhuri sunt identificate cu „șapte ochi”.

În Zaharia 4.10 citim: „Căci cine disprețuiește ziua începuturilor slabe? Acești șapte vor privi cu bucurie cumpăna din mâna lui Zorobabel. Acești șapte sunt ochii Domnului care cutreieră tot pământul.”

Astfel, avem dovada că acești șapte ochi se referă la oameni. Desigur, acești bărbați vor fi unși, plini de Duhul Sfânt, deoarece slujbele lui Dumnezeu nu sunt în puterea oamenilor, ci a Duhului Sfânt.

Punând aceste descoperiri din Biblie laolaltă, este evident că aceste șapte Duhuri ale lui Dumnezeu, se referă la slujba continuă a același Duh Sfânt din viața a șapte oameni cu care Dumnezeu se identifică foarte îndeaproape. Ei sunt ochii Lui şi ei sunt lămpile Lui.

Cine sunt acești oameni putem vedea cu ușurință din Apocalipsa1.20, unde sunt numiți „cele șapte stele”, care ne sunt deja cunoscute ca cei șapte mesageri pentru cele șapte epoci. Ce minunat! Vedeți, steaua a fost pusă să lumineze noaptea, deoarece soarele s-a dus. Tot astfel, mesagerul (simbolizat prin stea) pentru fiecare epocă a bisericii trebuie să reflecte Lumina Fiului. Ei toți au făcut asta prin Duhul Sfânt.

Pavel, care a fost primul mesager al bisericii, a spus în Galateni 1.8: „Dar chiar dacă un înger din cer, (un vicar sau orice ar fi el), ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie blestemat.” Pavel știa că după plecarea lui vor veni lupi răpitori. El știa că Satan poate veni ca înger de lumină şi la fel slujitorii săi, de aceea a avertizat că această Evanghelie va fi întotdeauna aceeași. Pavel a botezat în Numele lui Isus Hristos şi i-a rebotezat pe oamenii care nu au fost scufundați așa. El a așezat biserica în ordine, a învățat folosirea corectă a darurilor Duhului şi le-a cerut să  nu părăsească biserica până vine Isus.

Astfel, ceilalți șase mesageri care urmau să fie trimiși pentru epocile următoare, vor arde cu același foc al Duhului Sfânt, vor reflecta aceeași Lumină a Evangheliei lui Isus Hristos şi vor fi urmați de aceleași semne. A făcut Irineu aceasta? Da. Dar Martin? Desigur. Columba? Da. Dar Luther? Da. Dar Wesley? Sigur că da. El a avut o slujbă puternică, rugându-se chiar şi pentru calul său care era bolnav şi care s-a vindecat imediat. Acolo sunteți.

Şapte epoci ale bisericii şi șapte mesageri care erau la fel, iar Pavel a pronunțat un blestem pentru toți aceia care ar îndrăzni să se pretindă trimiși ai lui Dumnezeu, dar vestesc o Evanghelie deosebită, răspândind o lumină deosebită.

Cuvântul din Galateni 1.8 este identic cu cel din Apocalipsa 22.18-19, arătând clar că dacă cineva va adăuga sau va scoate ceva din Cuvânt, i se va scoate partea de la Pomul vieții și va primi în schimb urgiile scrise în Cuvânt.

Astfel, am văzut că aceste „șapte Duhuri” se referă de fapt la acel singur Duh care lucrează în cele șapte epoci voia şi Cuvântul lui Dumnezeu. Aş vrea să ilustrez această temă prin Cuvânt, ca s-o înțelegeți mai bine.

Duhul lui Dumnezeu a fost foarte puternic în profetul Ilie, iar după plecarea lui la cer, același Duh a venit în dublă măsură peste Elisei. Câteva secole mai târziu, același Duh a venit peste Ioan Botezătorul, iar într-o zi, la sfârșitul bisericii dintre neamuri, același Duh se va identifica prin aceeași slujbă, cu un alt bărbat.

Biblia spune că Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, astfel încât a fost însoțit de semne mari şi de minuni, făcând bine, vindecând bolnavii, eliberându-i pe cei îndrăciți de sub puterea Satanei, etc. După moartea şi învierea Sa, înainte de a pleca la cer, El le-a spus ucenicilor Săi să aștepte până vor primi „făgăduința Tatălui”, adică pe Duhul Sfânt, deoarece în ziua de Rusalii ei au primit același Duh care locuise în El. Astfel, El (Domul Isus) este prezent pe pământ prin trupul Său (biserica), stând în mijlocul ei prin Duhul Sfânt. Da, biserica Îl reprezintă pe El de aceea, pentru că posedă același Duh care era în El, va face exact aceleași lucrări ca şi El.

Da, un grup deosebit de oameni, care formează „Trupul lui Hristos”, va descoperi aceleași lucrări pe care le-a făcut Isus şi biserica de la Rusalii, deoarece în ei va locui același Duh. Orice altă biserică ce nu posedă Duhul Sfânt și descoperirile Lui, va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu.

Apocalipsa ne arată că cele șapte stele din mâna Lui sunt îngerii trimiși pentru cele șapte epoci ale bisericii. El îi ține bine, iar dacă sunt ținuți în mâna Sa, înseamnă că sunt în legătură cu Duhul lui Dumnezeu, iar ca urmare posedă puterea Lui. Niciunul dintre acești bărbați n-a venit printr-o putere sau autoritate personală. Aceasta este exact ceea ce a spus Pavel. Este deci nevoie de autoritatea lui Dumnezeu şi de puterea Duhului Sfânt, aceasta fiind singura modalitate corectă de vestire a Evangheliei. Acești bărbați erau autorizați prin Duhul Sfânt, ei erau împuterniciți de Dumnezeu. Ei erau trimiși de Dumnezeu, de aceea nu aveau nevoie să fie recunoscuți de lume sau de organizațiile religioase. Ei aveau ceea ce lumea nu putea avea.

Domnul Isus le-a spus ucenicilor că după plecarea Sa le va trimite Duhul Sfânt pe care lumea nu-L poate primi. Acesta este adevărul. Lumea cu sistemele ei nu-L va putea primi niciodată. Dacă nu credeți aceasta, arătați-mi o singură biserică a sistemului lumii care este plină de Duhul Sfânt. Aş vrea s-o văd. O, dacă mi-ați putea arăta o astfel de biserică, înseamnă că undeva în Biblie s-a făcut o greșeală. Nu, domnule. Niciunul din acești mesageri ai bisericii nu a fost organizat, ci au fost excluși, excomunicați sau au plecat din proprie convingere din mijlocul organizațiilor. O, cum ar putea fi Duhul Sfânt într-o organizație, când dorința ei este să înlocuiască Duhul Sfânt, să-I ia locul? Amintiți-vă că organizația înseamnă moarte. Acesta este adevărul şi nu poate fi altfel, deoarece Duhul pleacă de unde ia lumea conducerea.

Da, este un singur Duh şi nu șapte. El va fi întotdeauna același şi va acționa în același fel. Cei șapte îngeri (trimişi) vor avea același Duh, vor învăța același Cuvânt şi vor poseda aceeași putere, iar dacă biserica este biserica adevărată, va poseda şi ea același Duh, același Cuvânt, aceleași fapte de putere, ca biserica de la Rusalii. Prin experiență, ea va fi o biserică rusalistică, iar în mijlocul ei vor fi descoperiri, vorbiri în limbi, vindecări și profeții, deoarece Dumnezeu va locui în ea și se va manifesta în mijlocul ei așa cum a făcut-o întotdeauna. Aleluia! Această biserică nu va fi organizată. Să nu uitați aceasta!

Noi putem vedea că Isus Hristos Se descoperă pe Sine în toate epocile bisericii prin trimișii Săi, ei fiind pentru biserică ceea ce fusese Moise pentru copiii lui Israel. Noi știm că el poseda descoperirea dată de Dumnezeu pentru ziua lui. Asemenea lui, fiecare mesager al bisericii are descoperirea lui Dumnezeu şi slujba pentru ziua aceea, deoarece fiecare dintre ei este în mâna lui Dumnezeu, Domnul identificându-se pe Sine cu ei și legitimându-i prin puterea Sa.

Trebuie spus că nu este suficient că El S-a asociat pe Sine cu întreaga biserică, așa cum am văzut că El stătea în mijlocul celor șapte sfeșnice; nu este suficient că recunoaștem cele cinci slujbe din Efeseni 4.11: apostoli, profeți, evangheliști, păstori şi învățători, deoarece fiecare epocă a bisericii s-a depărtat de fiecare dată de Dumnezeu, acest lucru întâmplându-se nu doar cu poporul, ci şi cu păstorii care vesteau Cuvântul, ceea ce dovedește că ei sunt la fel de neînțelepți ca oile.

De fiecare dată când poporul a deviat de la Adevăr, Dumnezeu a venit şi S-a descoperit prin acești șapte îngeri, ca Mare Preot, pentru a întoarce poporul la Adevăr, la puterea Cuvântului. Dumnezeu este în poporul Său, în toți din poporul Său, așa că dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al Lui. Și El este Cuvântul; este Cuvântul recunoscut în oameni. El a așezat o conducere specială în acești oameni, prin propria Sa alegere și prin sfatul voii Sale. Ei apar odată în fiecare epocă și sunt călăuziți de același Duh.

Ce deosebire mare este între învățătura Lui şi erezia Romei! Ei au un om ales prin propria lor voință, o succesiune de papi, care nu au însă puterea lui Dumnezeu, nici Cuvântul Său, fiecare dintre ei adăugând după propria plăcere învățături nebiblice de parcă ar fi Dumnezeu. Adevărul este că Dumnezeu nu este cu ei, ci El este în mesagerul Său şi în cei ce posedă plinătatea Sa, ascultând de trimisul Domnului care este reprezentantul Domnului prin Cuvântul Său.

Apocalipsa 3.1: „…Cel ce are cele șapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele șapte stele…”

Aşa cum Domnul S-a identificat cu omul când a fost pe pământ în trup, El se identifică din nou pe Sine, cu omul, prin Duhul Lui în om. „Aceștia sunt ai Mei”, zice Domnul.” Cei șapte mesageri umpluți cu Duhul sunt ai Domnului. Ei pot fi respinși de lume, pot fi puși la îndoială, pentru că nu corespund cererilor moderne, dar ei sunt trimișii Domnului pentru epoca lor. Dumnezeu l-a folosit pe Avraam (care a mințit), pe Moise (care s-a răzvrătit), pe Iona (care era neascultător), pe Samson (care a păcătuit), pe David (un rege care s-a făcut vinovat de uciderea unui nevinovat), pe Iosua sau pe Iosif.

Adevărul este că cei ce pot fi criticați sunt mai mulți decât cei care par să fi avut o viață curată dar, toți au fost și sunt ai Domnului. Nimeni nu îndrăznește să nege aceasta, deoarece Dumnezeu s-a folosit de toți aceștia prin Duhul Sfânt pe care L-a pus în ei şi este treaba Stăpânului dacă ei au căzut sau au stat în picioare, deoarece în toți acești bărbați s-a împlinit voia suverană a lui Dumnezeu.

Chiar dacă istoria încearcă să nu recunoască, ei rămân totuși în picioare. Dumnezeul cel viu încă umblă prin mijlocul bisericii Sale şi trimite mesagerii Săi, prin Duhul Sfânt, cu Cuvântul la poporul din fiecare epocă.

Judecata lui Dumnezeu

Apocalipsa 3.1: „…Știu faptele tale: că îţi merge numele că trăiești, dar ești mort.”

Apocalipsa 3.2: „…căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului meu.”

Aici avem ceva ciudat deoarece până acum Duhul i-a lăudat pe ai Săi, apoi a judecat vița falsă. Dar în această epocă se vede că este o respingere atât de mare a Cuvântului lui Dumnezeu, încât tot mesajul pentru biserică sună ca o condamnare.

Ştiu faptele tale.”

Care sunt aceste fapte care L-au nemulțumit pe Dumnezeu? Voi știți că fiecare epocă se suprapune cu cealaltă prin învățătura ei, prin fapte, etc. Astfel, în epoca Sardes avem continuarea faptelor din epoca Tiatira. Aceste fapte pe care noi le cunoaștem deja foarte bine sunt:

1.Călăuzirea Duhului a fost înlocuită cu o ierarhie omenească.

2.Cuvântul curat al lui Dumnezeu şi binecuvântarea acestuia pentru toți oamenii au fost puse la o parte, iar în locul lor au fost așezate crezuri, dogme, tradiții, ordine bisericeşti.

3.Închinarea în Duh şi adevăr, darurile Duhului şi tot ce aparține unei slujbe adevărate față de Dumnezeu, ca adevărata părtășie a comunității sfinților, a fost desființată şi înlocuită cu liturghii, închinarea la idoli, sărbători păgâne, aşa zis, creștine, etc.

4.Cultul Mariei a devenit tot mai important în închinarea creștină, până când i s-a acordat un loc în dumnezeire, în timp ce Fiul a fost adus din poziția Lui înaltă de a stăpâni peste toți, la a fi subordonat unui om numit Papa, care s-a autointitulat „locțiitorul lui Hristos”.

Toți cei care s-au împotrivit acestei biserici anticreștine, au fost nimiciți, în timp ce aceia care au rămas în mijlocul ei s-au vândut acesteia, fie că erau împărați sau săraci. Viața nu le mai aparținea nici lor, nici lui Hristos, ci ei aparțineau cu trup, suflet şi duh, bisericii catolice. Ei vorbeau despre sângele Domnului dar, cu toate acestea, își cumpărau mântuirea cu bani, aur sau penitențe. Cei bogați se aflau într-o situație fericită atunci când Papa Leo al X-lea le-a permis să cumpere indulgențe pentru iertarea păcatelor necomise încă, astfel că ei puteau să-şi planifice din vreme crimele îngrozitoare fără să aibă nici o remușcare, deoarece știau că Papa le-a iertat deja păcatele.

Cuvântul lui Dumnezeu era ținut departe de ei, așa că de unde să cunoască adevărul? Adevărul vine numai prin Cuvânt, ori poporul era închis în închisoarea bisericii romano-catolice, așteptând moartea, iar după aceea judecata. Dar curva cea mare, beată de sângele martirilor, nu se gândea la judecată, ci continua să-i omoare pe oameni atât firește cât şi duhovnicește.

La sfârșitul epocii Tiatira şi începutul epocii Sardes, a avut loc invazia Constantinopolului de către turci, ceea ce a făcut ca învățații din Răsărit cu manuscrisele lor grecești să plece în Apus. Prin aceasta Cuvântul adevărat şi învățăturile credincioșilor adevărați s-au răspândit pretutindeni. Dar nu numai învățăturile acestor bărbați minunați au avut mare importanță pentru răspândirea Adevărului, ci şi inventarea tiparului care a pus mai apoi bazele tipografiei moderne, ceea ce a ușurat producția de cărți. Prin aceasta s-a putut răspunde la marea foame după Biblie. În timpul acela, Dumnezeu a ridicat o mulțime de bărbați puternici, unul dintre ei fiind Martin Luther. Apoi Calvin, Zwingli şi mulți alții care nu sunt atât de bine cunoscuți.

Toate aceste eforturi nu au rămas zadarnice, deși lucrarea puternică a lui Dumnezeu a fost împiedecată chiar de acești bărbați, şi aceasta, pentru că nu erau împotriva căsătoriei bisericii cu statul, decizie luată la Conciliul de la Niceea (325) ci, dimpotrivă, au încurajat acea uniune.

Apărarea Evangheliei prin statul feudal era privită pozitiv, deși nu există nici un Cuvânt pentru aceasta. Totuși, deși oamenii erau învățați greșit, Dumnezeu a fost lăudat. De exemplu, Henry al VIII-lea a fost pentru reformă și respingerea autorității papale. Acesta era un pas înainte, deși era departe de Adevărul de la Rusalii şi de ocrotirea Dumnezeului omnipotent.

În ciuda învățăturii constante a lui Luther, care era împotriva amestecului din afară în treburile bisericii locale, el nu a fost în stare să limpezească mințile oamenilor de concepția conducerii bisericii prin episcopi, arhiepiscopi, etc. Astfel, biserica a făcut un pas în direcția corectă, rămânând însă mai departe legată, iar la puțin timp ea s-a aflat din nou în închisoarea din care încercase să iasă.

Paharul nelegiuirii şi al urâciunii nu era încă plin. Trebuie spus că acești reformatori au făcut greșeli. Astfel, Luther s-a amestecat în răscoala țăranilor ceea ce a făcut ca o mulțime de oameni să fie uciși. Dar şi partida lui Zwingli a greșit, persecutându-l şi aruncându-l în închisoare pe dr. Hubmeyer, un om neprihănit al lui Dumnezeu care apoi a fost ars pe rug, ceea ce a făcut ca ei să fie responsabili de moartea lui. Și Calvin a greșit. El a cerut arestarea lui Servetus care a văzut şi a vestit unitatea lui Dumnezeu. Statul feudal l-a judecat pe acest frate şi, spre groaza lui Calvin, a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug.

Dacă a existat vreodată un timp de zel confesional atunci acesta era acest timp tragic. Comenius ne-a descris foarte clar această perioadă! În cartea sa, „Un lucru necesar”, el compară lumea aceasta cu un labirint şi arată că drumul care duce afară înseamnă a părăsi tot ce nu are valoare şi în a alege ceea ce este necesar, pe Hristos. El spune că numărul mare de învățători este cauza numărului mare de secte, pentru care în curând nu se vor mai găsi nume. Fiecare biserică are pretenția că ea este cea mai curată şi adevărată deși toate se persecută între ele cu cea mai mare ură. Între ele nu poate fi vorba de nicio împăcare, ci fiecare răspunde dușmăniei celeilalte cu o dușmănie şi mai mare. Ele îşi formulează diferitele crezuri din Biblie, acestea fiind o fortăreață pentru ei, un turn înconjurat cu garduri de netrecut, după care se ascund de fiecare dată când sunt atacate.

Aceste dogme alimentează focul dușmăniei, iar rănile lui Isus se pot vindeca numai înlăturând toate aceste lucruri din biserica Lui.

„Acest labirint de secte şi grupări cărora le aparțin oamenii este dragostea pentru ceartă. La ce s-a ajuns prin aceasta? S-a rezolvat vreo neînțelegere? Nu, niciodată, doar numărul lor a crescut. Satan este cel mai mare filosof, de aceea nu poate fi biruit niciodată prin ceartă de cuvinte…

La serviciul divin cuvintele oamenilor se aud, de obicei, mai mult decât Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare sporovăiește după cum îi place sau omoară timpul cu dovezi învățate ca să-şi apere părerile în fața altora. Despre nașterea din nou şi cum trebuie să se schimbe un om ca să fie asemenea chipului lui Hristos, pentru a deveni părtaș naturii divine, se spune foarte puțin (2 Petru 1.4). Cina Domnului, simbolul unității şi al dragostei în Isus Hristos, a devenit subiectul dezbaterilor, al urii şi al sectarismului. Pe scurt, creștinismul a devenit un labirint. Credința a fost împărțită în mii de grupări şi veți fi însemnat ca eretic dacă nu primiți una din ele.

Ce ne poate ajuta? Un singur lucru: să ne întoarcem la Hristos, să privim spre El, singurul nostru Conducător, să umblăm pe urmele pașilor Săi, şi să punem deoparte toate celelalte lucruri, până când ajungem la ținta propusă şi la unitatea de credință.

Efeseni 4.13: „…până vom ajunge toți la unirea credinței şi a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos…”

Aşa cum Stăpânul ceresc a zidit totul pe fundamentul Scripturii, așa ar trebui să părăsim şi noi dogmele separatiste şi să fim mulțumiți cu Cuvântul descoperit care ne aparține tuturor. Noi ar trebui să mărturisim cu Biblia în mână şi fără nicio teamă: „Eu cred ceea ce a descoperit Dumnezeu în Cartea aceasta, voi ține cu credincioșie la poruncile Lui şi voi  aștepta împlinirea făgăduințelor Sale.”

Creștinilor, ascultați Cuvântul! Există numai o cale de a ajunge la Viață, dar moartea vine pe mii de forme. Există un singur Hristos, dar sunt mii de antihriști, așa că, dacă vreți să trăiți, urmați-L pe Conducătorul Vieții.

Creștinilor, bucurați-vă pentru că în curând vom fi luați! Conducătorul ceresc vă spune: „Veniți la Mine!”, așa că grăbiți-vă şi răspundeți chemării Lui: „Da, Doamne, venim!” (încheierea citatului)

Eu am spus deja că în această epocă duhul denominațional a cunoscut o creștere foarte mare. Astfel, dacă a fost un timp când s-a repetat poziția celor din Corint: „Eu sunt al lui Chifa; eu sunt al lui Apolo sau al lui Pavel”, atunci epoca Sardes este cu siguranță acel timp. Acolo erau cei ce aparțineau lui Luther, lui Jan Hus, lui Calvin, lui Zwingli, etc. O astfel de împărțire a Trupului lui Hristos în văzul lumii, era deplorabilă. Ei trăiau cu numele, dar în realitate erau morți. Da, ei au murit în clipa când s-au organizat.

Grupările mari s-au organizat şi s-au legat în căsătorie cu statul. Aici erau şi luteranii care altă dată protestaseră împotriva bisericii romane. Ei știau că unirea bisericii cu politica era un lucru rău şi totuși au făcut-o. Astfel, Luther a pășit în față şi a făcut din statul feudal ocrotitorul credinței, în loc să-i acorde acest drept lui Dumnezeu.

Aceasta este deci prima denominațiune sau confesiune celebră care a ieșit afară din curva cea mare, dar după moartea lui Luther a avut şi ea o ierarhie la fel ca cea din care ieșise şi pe care o condamnase. Da, în generația a doua, această mișcare a lui Dumnezeu a ajuns înapoi sub aripa mamei ei. Ei s-au dus înapoi şi nici n-au știut măcar aceasta. Au pus numele lor mai presus de Numele Domnului, trăind cu propriul lor nume – ceea ce fac toate celelalte confesiuni de astăzi.

Ei trăiesc prin propriul lor nume, nu pentru Numele Domnului Isus Hristos. Acest lucru este foarte ușor de observat fiindcă fiecare biserică este cunoscută după felul de închinare, dar niciuna nu este cunoscută prin puterea lui Dumnezeu. Aici este examenul vostru!

Vreau să vă mai spun că această epocă nu a posedat în mijlocul ei semne şi minuni, deoarece au renunțat la puterea lui Dumnezeu pentru puterea statului. Ei s-au prins de propriul lor nume şi au căutat să-l facă cât mai cunoscut. Acesta este de fapt același duh bătrân care încearcă să-i adune pe toți în propriul staul.

Astfel, baptiștii de astăzi vor ca metodiștii să vină la ei, metodiștii vor să îi atragă pe prezbiterieni, în timp ce penticostalii vor să-i atragă pe toți la ei. Fiecare confesiune pretinde că poate oferi mai mult decât cealaltă şi că va împlini nădejdile oamenilor – un fel de ușă deschisă spre cer sau o cale mai sigură de intrare acolo – dar ce tragedie se ascunde după aceste pretenții! Acest duh confesional a făcut ca toate denominațiunile să-şi scrie propriile manuale, să învețe propriile crezuri, să-şi așeze propriile funcții şi conducători şi aceasta în timp ce fiecare dintre ele susține că numai ea posedă adevărul, că numai ea posedă Numele Domnului şi că ea este cea mai capabilă să-i conducă pe oameni la mântuire.

O, nu avem aici exact aceleași pretenții pe care şi le atribuie Papa şi biserica catolică? Nu vedeți că ele s-au dus înapoi la mama lor, la curva cea mare şi aceasta fără s-o știe măcar? Înainte de a încheia comentariul la cuvintele spuse de Domnul: „Îți merge numele că trăiești, dar ești mort!”, vreau să spun că, deși a adus reforma, această epocă a fost cea mai aspru mustrată de Dumnezeu în loc să fie lăudată, şi aceasta pentru că ea a semănat sămânța denominațiunii, duhul confesional, organizându-se exact ca şi curva cea mare din mijlocul căreia ieșise – mă refer la epoca Sardes. Dumnezeu a deschis pentru această epocă o ușă de scăpare, dar ea a găsit alta de intrare.   

Mișcarea de ieșire din sânul bisericii catolice nu a fost spirituală în întregime, ci mai mult politică. Astfel, cei mai mulți dintre oameni erau pentru protestantism – cum am spus şi mai înainte – deoarece urau sistemul roman care impunea o robie financiară şi politică. Din cauza aceasta, în loc să avem de-a face cu o mișcare spirituală călăuzită şi legitimată de Duhul Sfânt prin semne şi minuni cum a fost cea de la Rusalii, avem o lucrare în care Dumnezeu era lăudat prin oameni plini de greșeli, rezultatele ei mergând paralel cu istoria poporului Israel când a părăsit Egiptul şi a pribegit prin pustie, dar nereușind să intre în țara făgăduită.

Oricum, s-a realizat totuși ceva: jugul robiei romane a fost rupt parțial, așa că oamenii puteau să primească acum Cuvântul lui Dumnezeu şi să se supună călăuzirii Duhului fără să mai trăiască în frică. Sardes a deschis ușa pentru marea epocă misionară ce urma să vină.

Izabela din Tiatira nu era însă sub nici o formă dispusă să elibereze poporul de sub stăpânirea ei, așa că vedem cum fiica ei, Atalia, și-a ridicat capul cu speranța că va reuși să aducă sămânța adevărată la cădere, prin schemele ei de organizare.

Avertismentul

Apocalipsa 3.2: „Veghează şi întărește ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu.”

Aş vrea să spun că această epocă Sardes era o restaurare în loc de reformă, dar nu pot spune aceasta deoarece Cuvântul nu spune nicăieri aceasta. Este doar o reformă şi nu o vreme de restituire a ceea ce fusese pierdut. Spun aceasta pentru că, dacă ar fi fost astfel, am fi avut de-a face cu o repetare a Rusaliilor, dar nu a fost așa deoarece cel mai bun lucru care s-a putut spune despre această epocă a fost: „Întărește ceea ce rămâne, care este pe moarte”

Acolo lipsea ceva. Desigur, deoarece această epocă avea justificarea prin credință, dar îi lipsea sfințirea şi botezul cu Duhul Sfânt. Acesta a fost Planul original al lui Dumnezeu, aceasta este ceea ce au avut ei la Rusalii. Ei erau justificați, erau sfințiți și umpluți cu Duhul Sfânt. Ascultați-mă cu atenție!

După primirea neprihănirii prin credință, urmează sfințirea şi apoi botezul Duhului Sfânt. Aceasta este baza bisericii. Ea este Templul lui Dumnezeu umplut cu Dumnezeu, da, cu Duhul Sfânt. Același Duh care locuise în Isus în timp ce era aici pe pământ, făcând acele lucrări mărețe despre care vorbește Biblia, a venit apoi peste biserica de la Rusalii pentru ca ea să facă aceleași lucrări ca Domnul ei.

Trebuie spus însă că epoca Sardes nu a avut aceste lucrări. Ei aveau Cuvântul scris dar nu aveau Cuvântul descoperit. Aceasta era perioada reformei, dar nu te teme, turmă mică, fiindcă Dumnezeu a făgăduit că „va aduce înapoi”, iar această reformă a fost începutul acestei restituiri. Astfel, El a început să scoată biserica din adâncimile Satanei şi din epoca întunecoasă pentru a o duce în „adâncimile lui Dumnezeu”, așa cum fusese la Rusalii şi în primii câțiva ani de existență a bisericii.

Acum fiți atenți ca să prindeți aceasta! În versetul 2 am citit: „…nu am găsit faptele tale desăvârșite înaintea Dumnezeului Meu”. Ştiți ce înseamnă cuvântul „nedesăvârșit”? „Neîmplinit”, „neterminat”, ceea ce înseamnă că această epocă  a fost epocă neterminată. Da, a fost începutul reașezării din nou a lucrurilor pierdute. Acesta este motivul pentru care această lucrare este numită „reformă” şi nu „restituire”. Ea a început cu învățătura despre „neprihănirea prin credință”, care înseamnă că mântuirea vine numai de la Dumnezeu.

Oh, cât de mult a predicat Luther despre suveranitatea lui Dumnezeu şi despre alegerea Sa! El știa că totul este prin har, de aceea a dărâmat idolii, a desființat spovedania şi a refuzat să recunoască autoritatea papei.

Era ceva minunat, era un început bun, dar Dumnezeu spusese cu o mie cinci sute de ani în urmă că Luther va începe ceva, dar nu va putea vedea împlinirea tuturor lucrurilor deoarece aceasta va rămâne pentru o altă epocă. Aleluia. Dumnezeul nostru domnește! El cunoaște sfârșitul înaintea începutului. El știa că Luther va fi mesagerul Său şi aceasta cu toate că el nu a semănat întotdeauna cu un bărbat trimis de Dumnezeu. Să nu uităm însă că Biblia ne vorbește despre un bărbat numit Iona care era plin de defecte. El era un profet al lui Dumnezeu, oricât de mult ar încerca cineva să nege aceasta. Adevărul este că Dumnezeu îi cunoaște pe ai Săi şi are calea Sa pentru fiecare ales al Său, așa cum vedem că a făcut cu Iona. El a avut calea Sa cu Luther şi o va avea cu fiecare trimis al Său, până la sfârșit.

Acum, noi știm că Sardes este o epocă neîmplinită, epoca reformei. Dar acest lucru s-a întâmplat conform voii lui Dumnezeu. Aș vrea să vă ilustrez acest adevăr, așa cum am făcut-o şi atunci când am discutat cu un frate bun de la luterani care este președintele unui seminar vestit din Vest. El m-a invitat la masă deoarece dorea să vorbim despre Duhul Sfânt. Acest bărbat era nedumerit cu privire la multe lucruri iar la urmă m-a întrebat:

„Atunci ce mai avem noi, luteranii?”

„Îl aveți pe Hristos” am răspuns eu.

„Noi dorim Duhul Sfânt. Ce crezi, Îl avem?”

„În parte” am răspuns eu, „pentru că credeți în El.”

„Ce vrei să spui prin: „în parte?” m-a întrebat el. „Noi flămânzim după Dumnezeu. Am citit o carte despre Cincizecime şi despre darurile Duhului, iar unii dintre noi s-au dus până în California ca să discute cu autorul ei. Totuși, când am ajuns acolo, el ne-a spus că, deși a scris cartea, nu posedă darurile Duhului. Când am văzut însă operarea darurilor în slujba ta, am dorit foarte mult să discutăm împreună despre acest subiect.”

Seminarul pe care-l conduce acest frate este foarte cunoscut. El posedă multe hectare de pământ care este lucrat cu studenții pentru a-şi plăti trecerea prin colegiu. Au acolo şi câteva ateliere în care li se creează posibilitatea de a lucra.

Acesta este motivul pentru care am luat ca exemplu câmpul şi i-am spus: „Era odată un om care a ieșit să semene porumb pe ogorul său. Mai întâi, a curățat terenul de pietre, apoi a arat şi a grăpat, iar în final a semănat porumbul. În fiecare dimineață a ieșit și și-a privit ogorul, iar după câteva săptămâni, într-o dimineață, el a observat că pe tot câmpul lui au răsărit o mulțime de frunzulițe mici. Privindu-le, a spus plin de bucurie: „Lăudat să fie Domnul pentru ogorul meu de grâu!” L-am întrebat pe fratele luteran: „Avea acel om porumb?” „Păi, în parte avea”, a spus el „Acesta este adevărul. El avea grâu doar în parte. Așa a fost epoca reformei în care a trăit Luther. Atunci au răsărit aceste frunze mici. Grâul a început să crească (după ce acesta a putrezit în pământ în timpul epocilor întunecoase). Astfel, după o vreme, planta a început să crească şi i-a crescut tulpina cu inflorescența.

Şi iată că tulpina cu inflorescența ei a privit în jos spre frunze şi a spus: „Voi, luteranii, nu aveți nimic! Uitați-vă la noi, ce minuni de flori avem! O, timpul nostru este timpul marilor misionari!” Timpul tulpinii cu inflorescența pe ea este timpul lui Wesley, epoca misiunilor. Ei ne depășeau cu mult în lucrarea misionară deoarece acesta este timpul în care Evanghelia s-a răspândit pretutindeni, așa cum se răspândește polenul în vânt.

Care a fost pasul următor? Desigur, poate ne gândim că pasul următor a fost formarea bobului, dar nu este așa, ci mai există încă o treaptă. Este timpul când se formează spicul sau patul pentru bob, iar duhovnicește acest lucru s-a întâmplat la începutul secolului douăzeci. Da, la începutul epocii Laodicea, Duhul Sfânt S-a revărsat peste oameni, la fel ca la Rusalii (polenizarea), așa că oamenii vorbeau în limbi  şi pretindeau că aceasta ar fi dovada botezului cu Duhul Sfânt. Eu am umblat însă adesea prin ogoarele de grâu şi am rupt spice, după care le-am frecat în mână ca să scot câteva boabe. Dar nu, în această pleavă nu era nici un bob de grâu, deși la exterior se părea că spicul conține boabe. Acesta este un tablou complet spre mișcarea penticostală, iar dovada că acesta este adevărul cu privire la ei este că au intrat iarăși într-o organizație, stabilindu-și dogme şi doctrine ca învățătură, prin aceasta legându-se ca şi înaintașii lor. Prin aceasta, ei au dovedit clar că nu sunt sămânța adevărată ci numai spicul, pleava care formează patul pentru sămânța adevărată.

Despre această epocă a plevei a vorbit şi Domnul Isus în Matei 24.24: „Căci se vor scula hristoși mincinoși şi proroci mincinoși, vor face semne mari şi minuni până acolo încât să înșele, dacă ar fi cu putință, chiar şi pe cei aleși.” Da, oamenii vedeau că această coajă, aşa zisa epocă penticostală, ar fi sămânța adevărată, dar s-a dovedit că ea este numai purtătorul, transmițătorul vieții într-o altă epocă în care se va împlini promisiunea de restaurare, descoperind Mireasa Grâu manifestată în puterea, așa cum a vorbit prorocul Ioel în capitolul 2.23-25: „Şi voi, copii ai Sionului, bucurați-vă şi veseliți-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară.

Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn.

Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oștirea mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră.”

Şi Ezechiel 47.2-5: „M-a scos pe poarta de miazănoapte şi m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă.

Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coți şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne.

A mai măsurat iarăși o mie de coți şi m-a pus să trec prin apă şi apa îmi ajungea până la genunchi. A măsurat iarăși o mie de coți şi m-a trecut prin ea şi apa îmi venea până la șolduri.

A măsurat iarăși o mie de coți şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece.”

Şi modul în care s-a făcut aceasta a fost prin voia desăvârșită a lui Dumnezeu. Luteranii au avut Duhul Sfânt într-o măsură, sub neprihănirea prin credință; metodiștii L-au avut sub sfințenie, iar astăzi El este aici prin restituire.

 „…Veghează şi întărește ceea ce rămâne, care e pe moarte.”

Aceste două cuvinte „veghează” şi „întărește” exprimă două lucruri: „A veghea” nu înseamnă numai „a fi treaz” ci şi „a fi atent”. Deci, să veghezi cu atenție, căci dacă nu suntem veghetori vine pericolul şi pierzarea. „Întărește” înseamnă mai mult decât „a da putere” şi anume „a consolida”, „a repara”, „a zidi pe baze tari.”

Aceste două porunci se referă la ceea ce a mai rămas din Adevărul care era în pericol să se stingă, să moară. Această exprimare a Duhului Sfânt stă în fața mea ca o ilustrare: un grup de sclavi aflați într-o robie totală, fizică şi morală, care s-au răsculat şi au scăpat de stăpânul lor. Aceasta este ceea ce înseamnă „Sardes”, „evadați”.

Ei sunt urmăriți, iar marile și glorioasele lor biruințe sunt totul. Ceea ce se poate spune despre ei este că, deși au scăpat și nu au fost aduși înapoi, nu au avut o evadare sau ieșire conform Cuvântului, deoarece nu după mult timp au pierdut mult din libertățile câștigate. De aceea, Domnul spune: „Potențial, voi sunteți înapoi în robie, de aceea vegheați ca să nu cădeți înapoi. Fiți atenți şi păziți ceea ce aveți ca să nu fiți duși din nou în robie şi să pierdeți totul! Întăriți ceea ce a rămas ca să puteți clădi pe aceasta şi astfel să aveți siguranța că nu o veți pierde. Aceasta este singura voastră șansă de a împlini ceea ce nu ați împlinit încă.”

Dar au mers ei mai departe? Nu, domnule, ei nu au ascultat glasul Domnului, ci s-au întors înapoi în robie, iar Dumnezeu a ridicat alții să-I împlinească voia. Dumnezeu a trecut pe lângă denominațiunea luterană așa cum a trecut de altfel şi pe lângă celelalte, iar ele nu se vor mai întoarce niciodată în libertate. Dumnezeu a mers mai departe, într-o nouă epocă, să aducă alte Adevăruri și mai multă restaurare.

Îndemnul lui Dumnezeu

Apocalipsa 3.3: „Adu-ți aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăiește-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț şi nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.”

Vreau să mai aduc o traducere (Wuest) a acestui verset: „Fii cu luare aminte cum ai primit, cum ai auzit și cum păstrezi aceasta, și schimbă-ți gândul imediat!

Din versetul acesta reiese că Dumnezeu le-a dat Adevărul ca o arvună. Ei L-au primit şi le aparține, dar rămâne de văzut dacă ei Îl vor respecta şi-L vor ține. Acesta este adevărul. Ei au primit Adevărul de bază al Evangheliei: „Cel neprihănit va trăi prin credință” şi „Mântuirea vine de la Domnul”.

Ei au auzit adevărul biblic şi, ca urmare, au aruncat toate doctrinele Romei, refuzând totodată să mai recunoască autoritatea papală. Ei știau adevărul, că biserica nu poate să mântuiască; au înțeles Cina Domnului; aveau lumină cu privire la botezul în apă şi au scos afară chipurile, icoanele. Păi, nu a existat niciodată o epocă în care să fie luminați atât de mulți bărbați! Da, ei aveau suficientă lumină pentru a depăşi sistemul vechi, pas cu pas, şi pentru a începe din nou sub călăuzirea lui Dumnezeu. Ei primiseră Adevărul, Îl voiau şi-L ascultau.

Rămâne însă întrebarea: Cum au auzit ei acest Adevăr? L-au auzit să zidească pe El sau au procedat la fel ca grecii, care fac multă filozofie? Evident, bogatul Cuvânt al adevărului vestit a fost ascultat în mod academic, în loc să-L primească printr-o trăire practică, deoarece Dumnezeu cere o schimbare a gândirii în acest scop. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este astfel, trebuie să-L ascultăm deoarece cine nu I se supune va cădea sub pedeapsa judecății.

Când păzitorii Templului erau găsiți dormind, erau bătuți și îmbrăcămintea lor arsă. Ce va face atunci Dumnezeu cu cei care n-au vegheat în epoca aceasta?

„…voi veni ca un hoț.”

Sardesul antic era hărțuit tot timpul de bandiți care coborau din munți, jefuindu-i pe oameni. Astfel, ei știau foarte bine ce spunea Duhul când zicea că Domnul, „va veni ca un hoț”. O veghere vigilentă și pregătirea vor fi îndeajuns pentru a fi gata pentru venirea Lui.

Noi știm că acesta este un mesaj pentru vița falsă, fiindcă venirea Domnului va fi ca în zilele lui Noe. Cele opt persoane salvate și-au dat seama că potopul era iminent, așa că s-au pregătit și au fost salvate, în timp ce întreaga lume necredincioasă a fost nimicită. Deși erau zilnic în contact cu cei neprihăniți și auzeau Adevărul, ei au refuzat   să-L primească până când a fost prea târziu.

Acesta este motivul pentru care acei oameni complet firești sunt simbolul creștinilor cu nume de astăzi, a căror viață este plină de lucruri pământești, găsind plăcere în ele în așa măsură încât nu ai nicio dorință pentru cele spirituale, și nu sunt nici conștienți, nici pregătiți pentru apariția Lui.

Lauda

Apocalipsa 3.4: Totuși, ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici.”

Cuvântul „nume” se referă la persoane, aşa cum putem citi în Fapte 1.15:  „…numărul celor adunați laolaltă era de aproape o sută douăzeci.” Pentru mine acest sens merge mai departe cu explicația, arătând că aici nu este vorba numai de oameni, ci ne scoate în evidență adevărul subliniat în fiecare epocă, adevărul despre componența bisericii care este formată din cele două vițe: vița adevărată şi vița falsă. În suveranitatea Sa, Dumnezeu le-a lăsat împreună, numindu-le „biserica”.

Vedeți felul în care se adresează Dumnezeu bisericii din epoca aceasta? El spune simplu: „Bisericii (nu bisericilor) din Sardes…” şi în continuare vorbește tot la singular: „Cunosc faptele tale (singular) …dar ești mort (singular) sau „faptele tale nu sunt desăvârșite înaintea Mea”, după care adaugă: „Totuși, ai acolo (în biserica din Sardes) câteva nume, care sunt corecți şi nu greșiți ca majoritatea, şi care vor „umbla îmbrăcați în haine albe, căci sunt vrednici de Mine”.

Aceștia sunt adevărații sfinți ai lui Dumnezeu care trăiau o viață plăcută Domnului lor şi ale căror haine (fapte) erau curate. Voi știți că mai demult, oamenii purtau haine lungi şi astfel se umpleau de praf sau de noroi. Aceștia însă umblau cu grijă pentru a nu fi murdăriți și stricați de lume. Ei trăiau şi umblau prin Duhul, erau sfinți şi fără cusur înaintea lui Dumnezeu, deoarece împlineau scopul Lui, așa cum putem citi în Efeseni 1.4: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți şi fără prihană înaintea Lui, după ce în dragostea Lui ne-a rânduit mai dinainte …”

Versetul citit la începutul acestei teme ne spune că în epoca Sardes aleșii lui Dumnezeu se rezumă la câteva nume, ceea ce întărește lucrurile pe care le-am învățat despre ea. Epoca Sardes era haotică și neîmplinită, deoarece era împărțită în mai multe direcții, ceea ce a făcut ca Dumnezeu s-o mustre cu toată asprimea. Sardes era o epocă slabă şi bolnavă, pe moarte, nu una glorioasă, cum încearcă s-o prezinte unii istorici protestanți firești. Ea poate fi comparată cu un pom bolnav, ale cărui frunze zbârcite cad înainte de vreme. El are doar câteva fructe deformate și viermănoase, care cădeau la pământ, dar stați puțin! Acolo sus la vârf, unde lumina soarelui este mai puternică erau „câteva nume”, primele roade, desăvârșiți în El, pentru că au fost născuți din El, umpluți cu El și umblau cu El prin Cuvântul Lui. Lăudat să fie Domnul pentru aceste „câteva nume”!

Ei vor umbla cu Mine.”

Aceasta este făgăduința Domnului pentru ei, deoarece au umblat drept cu El. Aceasta este o parte a moștenirii pe care le-a pregătit-o Domnul lor, deoarece au vrut să umble cu El prin greutățile şi capcanele vieții, ca să fie o laudă pentru El. Acesta este motivul pentru care El îi va răsplăti negreșit. El nu va uita munca şi dragostea noastră, și ne va răsplăti pentru eforturile noastre de a-L mulțumi.

Aleșii din Sardes au trecut prin lumea aceasta, dar nu au luat parte la lucrurile ei, nu s-au lăsat biruiți de sistemul lumesc. În timp ce oamenii cu vază au cedat în fața promisiunilor statului şi au ales mai degrabă preocuparea politică decât preocuparea spirituală, aceste „câteva nume” erau numai pentru Cuvântul lui Dumnezeu, lăudându-L prin purtarea şi faptele lor.

Acesta este motivul pentru care şi El îi va onora, așa că ei vor umbla cu El în haine albe. Ei s-au identificat cu El aici pe pământ, de aceea şi El se va identifica cu ei în Noul Ierusalim.

Şi ce minunată va fi acea identificare! Aceasta mă face   să mă bucur şi în același timp să plâng, fiindcă mă gândesc la bunăvoința Lui, deoarece veți observa că El nu este îmbrăcat diferit de sfinții Săi, cum ar face conducătorii pământești. Nu, ei sunt ca El și El este ca ei. Ei sunt ca El, așa cum a spus Ioan: „Căci Îl vom vedea așa cum este.”

„…fiindcă sunt vrednici.”

Observați Cine spune aceste cuvinte? Isus cel vrednic Însuși, singurul care merită aceasta. El este Singurul socotit vrednic, care a luat cartea din mâna Celui ce ședea pe tron, iar acum, Singurul care merită slava şi lauda spune referindu-Se la sfinții Săi: „Voi sunteți vrednici”. El singur este în stare să judece şi iată că cuvintele Sale sunt: „Voi sunteți vrednici”. Aceste cuvinte sunt atât de copleșitoare! Da, ele sunt asemenea celor scrise în Romani 8.33: „Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți.” („Dumnezeu zice că eu sunt neprihănit”). (traducerea Way). Aici este lumina albă a neprihănirii lui Dumnezeu. Ascultați deci glasul dulce al lui Isus care zice: „Ei sunt aleșii Mei! Ei sunt neprihăniți şi vrednici şi vor umbla cu Mine în haine albe.”

Făgăduința pentru biruitori

Apocalipsa 3.5: „Cel ce va birui va fi îmbrăcat în haine albe. Nu-i voi șterge nicidecum numele din cartea vieții şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.”

„Cel ce va birui va fi îmbrăcat în haine albe”. Aceasta este o repetare a versetului 4, în care se face referire la cele câteva nume care nu şi-au murdărit hainele. Cu câțiva ani în urmă printre noi era o zicală: „Păstrați-vă fustele curate!”, ceea ce însemna să nu te amesteci în lucruri îndoielnice; alții vor fi amestecați, iar tu ai putea fi ispitit să fii amestecat; sau cineva ar putea chiar să încerce să te amestece. Rămâneți departe de asemenea lucruri, fiindcă Dumnezeu îi va răsplăti pe toți aceia care vor asculta sfatul Său. Ei vor fi îmbrăcați în haine albe, ca Domnul lor.

Petru, Iacov şi Ioan L-au văzut pe muntele schimbării la față, când hainele Lui erau albe ca lumina. La fel vor fi îmbrăcați şi sfinții. Hainele lor vor străluci, fiind extrem de albe.

Voi știți că noi trăim în timpul sfârșitului, în timpul în care bisericile se vor uni şi, așa cum controlează politica lumii, în curând ele vor controla şi finanțele lumii. Atunci, dacă nu aparțineți organizației mondiale a bisericilor, nu veți putea cumpăra sau vinde, veți pierde totul. Cei ce stau credincioși cu Dumnezeu şi își păstrează hainele curate, prin faptul că refuză să intre în sistemul lumesc al bisericilor, vor fi deposedați fizic. Da, ei vor încerca să vă ispitească să cedați. Predicatorii vor ceda cu scuza că-L vor sluji pe Dumnezeu şi în cadrul sistemului fiarei antihriste. Ei vor ceda în fața lingușelilor şi a cuvintelor măgulitoare spuse de ierarhia catolică, iar oamenii îi vor urma pe acești păstori falși, direct la măcelărie. La judecată, ei toți vor fi găsiți goi, nu vor avea haine albe şi nici nu vor umbla cu El. Nicidecum, deoarece voi nu puteți umbla în hainele murdare ale lumii, dând mâna cu diavolul, apoi să așteptați să fiți cu Dumnezeu.

Este deci timpul să vă treziți şi să auziți Glasul lui Dumnezeu care vă strigă prin cuvântul Său: „Ieșiți afară din religia organizată, poporul Meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei şi să nu fiți loviți cu plăgile cu care va fi lovită ea!” Amin.

Dumnezeu spune: „Depărtați-vă de religia acestei lumi, ca de o plagă. Încetați să mai umblați cu lumea! Curățiți-vă hainele prin pocăință şi Sângele Mielului. Faceți lucrul acesta acum, căci mâine s-ar putea să fie prea târziu!”

Celui ce va birui nu-i vor șterge numele din cartea vieții.”

Iată că am ajuns la o altă porțiune dificilă din Cuvânt! Acest verset este folosit atât de calviniști, cât şi de arminieni să convină scopurilor lor. Arminienii sunt de părere că acest verset anulează Cuvântul din Ioan 6.37-44:

„Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.

Căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis.

Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.

Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viața veșnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Iudeii cârteau împotriva Lui pentru că zisese: „Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer.”

 Şi ziceau: „Oare nu este acesta Isus, fiul lui Iosif, pe al cărui tată şi mamă îi cunoaștem?”

Cum zice El atunci: „Eu M-am pogorât din cer?”

Isus le-a răspuns: „Nu cârtiți între voi! Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”

Arminismul vede în aceste cuvinte că planul lui Dumnezeu nu este un scop suveran, ci doar o dorință de împăcare, așa că El așteaptă să vadă ce fac oamenii cu bunătatea şi darurile Lui, chiar şi cu viața veșnică.

Pe partea cealaltă, calviniștii au altă părere. Ei văd în versetul acesta o mângâiere puternică pentru sfinții întristați şi suferinzi. Indiferent cât de rele sunt timpurile, cât de groaznică este prigoana, biruitorul este unul care crede că Isus este Hristosul şi, ca urmare, numele lui nu va fi șters din Carte.

Unii sunt de părere că această Carte a Vieții nu este Cartea Vieții Mielului. Aceasta se datorează faptului că atunci când cineva citește un verset în mod superficial şi înțelegerea lui va fi la fel de superficială. Posibilitatea ca numele să fie scos din evidențele lui Dumnezeu trebuie cercetată cu mai multă atenție decât am crezut până acum, deoarece mulți studenți sunt de părere că Dumnezeu trece numele celor născuți din nou în Cartea Vieții Mielului la timpul renașterii lor. Tot ei spun că dacă numele lor va fi șters dintr-un motiv sau altul, atunci locul acela din Carte va rămâne gol, adică așa cum era înainte ca numele să fie trecut acolo, ceea ce este în totală opoziție cu ceea ce învață Cuvântul.

Chiar de la începutul studiului nostru, vreau să se știe că nu există nici un text biblic care să învețe că Dumnezeu face în prezent o evidență a numelor. Adevărul este că acest lucru s-a făcut înainte de întemeierea lumii, așa cum putem vedea imediat. Astfel, vom vedea că sunt două grupuri de oameni și că ambele au avut ocazia să primească Viață veșnică; unul a primit Viața veșnică și și-a avut numele pus în Carte, în timp ce celălalt grup au refuzat-o și astfel numele lor nu a fost pus în Carte.

Noi vom arăta, prin Scriptură, că mulți care nici măcar nu au fost născuți din nou, vor merge în Viața veșnică.  Oricât pare de straniu, este cu certitudine adevărat. De asemenea, vom arăta că există un grup de oameni ale căror nume fiind puse în acea Evidență, înainte de întemeierea lumii, nu pot fi șterse sub nicio circumstanță, dar vom arăta că există și un alt grup, ale căror nume erau în acea Evidență înainte de întemeierea lumii, dar vor fi șterse de acolo.

De la început vreau să spun că nu există nicio bază pentru pretenția că  de fapt Cartea Vieții Mielului nu este aceeași cu Cartea Vieții. Cartea Vieții poate fi numită şi Cartea Vieții Mielului sau Cartea Vieții lui Hristos sau chiar Cartea ta sau Cartea celor vii.

În Apocalipsa 13.8 citim: „Şi toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în Cartea Vieții Mielului care a fost junghiat.”

Apocalipsa 17.8: „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni.”

Apocalipsa 20.12-15: „Şi am văzut pe morții mari şi mici stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise şi a fost deschisă şi o altă carte care este Cartea Vieții. Şi morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.

Moartea a dat înapoi pe morții care erau în ea. Moartea şi Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

Şi Moartea şi Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

Oricine nu a fost găsit scris în Cartea Vieții a fost aruncat în iazul de foc.”

Puteți vedea că deși sunt menționate şi alte cărți, tot timpul se face referință la o Carte care conține nume. În Apocalipsa, aceasta este numită Cartea Vieții Mielului, sau Cartea Vieții.

Dar unde este localizată această Carte? Luca 10.17-24:

„Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuși în Numele Tău!”

Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.

Iată că v-am dat putere să călcați peste șerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmașului; şi nimic nu vă va putea vătăma.

Totuși, să nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.”

În ceasul acela Isus s-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepți şi pricepuți şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud fiindcă aşa ai găsit Tu cu cale.

Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu şi nimeni nu știe cine este Fiul afară de Tatăl, nici cine este Tatăl afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”

Apoi s-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi!

Căci vă spun că mulți proroci şi împărați au voit să vadă ce vedeți voi şi n-au văzut, să audă ce auziți voi şi n-au auzit.”

Deci, Cartea Vieții este categoric localizată în ceruri şi va apărea la judecata de la marele Tron alb.

În versetele citite vedem că Domnul Isus spune că „numele lor au fost scrise în ceruri”, adică în Cartea Vieții, pentru că acolo sunt scrise numele.  Isus vorbea cu cei șaptezeci, pentru că în versetul 17 citim: „Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” Dar Hristos le-a răspuns: „Nu vă bucurați de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucurați-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (În Cartea Vieții).

Veți observa aici că şi Iuda era unul din cei care scoteau draci în Numele lui Isus, dar noi știm cu toții că el era un drac, fiul pierzării: Ioan 6.70-71: „Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuși, unul dintre voi este un drac.”

Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă, el, unul din cei doisprezece.” El, unul din cei doisprezece.

Ioan 17:12  „Când eram cu ei în lume îi păzeam Eu în Numele Tău. Eu i-am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat şi nici unul din ei n-a pierit, afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura.”

Isus îl cunoștea pe vânzător, de aceea a spus în Ioan 13.10: „Cine s-a scăldat n-are trebuință să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot, şi voi sunteți curați, dar nu toți.”

Căci știa pe cel ce avea să-l vândă, de aceea a zis: „Nu sunteți toți curați.”

Ioan 13.18: „Nu vorbesc despre toți; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura care zice: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.”

Acum, dacă limbajul înseamnă câtuși de puțin ceva, trebuie să admitem că Iuda a fost ales de Isus (Ioan 13.18), dar nu era curat (Ioan 13.10-11). Iuda îi fusese dat lui Isus de către Tatăl pentru un scop – el era fiul pierzării (Ioan 17.12).

Pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile în privința alegerii, vreau să privim spre simbolurile biblice reprezentate de Moise şi de Faraon, de Iacov şi de Esau, deoarece Faraon şi Esau au fost cunoscuți mai dinainte și rânduiți pentru mânia lui Dumnezeu, în timp ce Moise şi Iacov erau aleși pentru proslăvirea lui Dumnezeu.

În 1 Petru 2.8-9 ni se vorbește despre faptul că atât cei aleși cât şi cei lepădați au fost hotărâți mai dinainte: „…şi o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere. Ei se lovesc de ea pentru că n-au crezut Cuvântul şi la aceasta sunt rânduiți.

Voi sunteți o seminție aleasă, o preoțime împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câștigat ca să fie al Lui.”

Iuda a fost numărat cu cei doisprezece, dar n-a avut parte de lucrarea de la Rusalii chiar dacă a avut şi el parte la lucrarea de dinainte de Cincizecime. În Fapte 1.16-17 citim: „Fraților, trebuia să se împlinească Scriptura spusă de Duhul Sfânt mai înainte prin gura lui David, despre Iuda care a fost călăuza celor ce au prins pe Isus.

El era din numărul nostru şi era părtaș al aceleiași slujbe.”

Partea de slujbă pe care a primit-o Iuda printre ceilalți ucenici și a pierdut-o, nu era nicidecum inferioară slujbei lor, nici nu era o slujbă străină, drăcească, care nu se potrivea cu a celorlalți, deoarece în Fapte 1.25 citim: „…ca să ia loc în slujba şi apostolia aceasta din care a căzut Iuda, ca să meargă la locul lui.”

Deci Iuda, care era un drac, a pierdut slujba Duhului Sfânt dată de Dumnezeu și s-a omorât, ducându-se la locul lui.

Vedeți? Numele lui fusese scris în Cartea Vieții, dar pe urmă a fost șters.

Acum, înainte de a continua cu Iuda, vreau să mergem puțin în Vechiul Testament şi să vedem unde Dumnezeu a făcut același lucru.

În Geneza 35.23-26 citim despre fiii lui Iacov: „Fiii Leii: Ruben, întâiul născut al lui Iacov, Simeon, Levi, Iuda, Isahar şi Zabulon.

Fiii Rahelei: Iosif şi Beniamin.

Fiii Bilhei, roaba Rahelei: Dan şi Neftali.

Fiii Zilpei, roaba Leii: Gad, Aşer.

Aceștia sunt fiii lui Iacov care i s-au născut In Padan-Aram.”

Acești doisprezece fii ai lui Iacov au devenit cele douăsprezece seminții ale lui Israel, cu excepția lui Iosif care nu a avut o seminție numită după el, fiindcă în Planul lui Dumnezeu trebuiau să fie treisprezece seminții, așa că această moștenire a revenit fiilor lui Iosif (Efraim şi Manase) prin care numărul semințiilor se ridică la treisprezece.

Voi știți desigur că acest lucru era necesar deoarece seminția lui Levi a fost aleasă pentru Dumnezeu, pentru preoție. Astfel, după ieșirea din Egipt, după ce Dumnezeu a dat poporului cortul întâlnirii, vedem că seminția lui Levi slujea celorlalte douăsprezece seminții, fără a mai fi enumerată între ele:

1.  Ruben                            7.  Dan

2.  Simeon                          8.  Neftali

3.  Isahar                            9.  Gad

4.  Iuda                             10.  Aşer

5.  Zabulon                        11.  Efraim

6.  Beniamin                      12.  Manase

Aceeași ordine o avem şi în Numeri 10.11-28 unde nu sunt pomeniți nici Iosif şi nici Levi. Când citim însă în Apocalipsa 7.4-8 vedem o altă enumerare a semințiilor: „Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiți: o sută patruzeci şi patru de mii din toate semințiile fiilor lui Israel.

Din seminția lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiți; din seminția lui Ruben, douăsprezece mii; din seminția lui Gad, douăsprezece mii;

din seminția lui Așer, douăsprezece mii; din seminția lui Neftali, douăsprezece mii; din seminția lui Manase, douăsprezece mii;

din seminția lui Simeon, douăsprezece mii; din seminția lui Levi, douăsprezece mii; din seminția lui Isahar, douăsprezece mii;

din seminția lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminția lui Iosif, douăsprezece mii; din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiți.”

Aici avem din nou douăsprezece seminții în care apar Levi şi Iosif, dar în schimb nu mai sunt enumerate semințiile lui Dan şi Efraim. Întrebarea care se ridică este de ce au fost șterse cele două seminții?

Răspunsul la această întrebare îl avem în Deuteronom 29.16-20: „Știți cum am locuit în țara Egiptului şi cum am trecut prin mijlocul neamurilor pe care le-aţi străbătut.

Aţi văzut urâciunile şi idolii lor, lemnul şi piatra, argintul şi aurul care erau la ele.

Să nu fie între voi nici un bărbat, nici o femeie, nici o familie, nici o seminție a căror inimă să fie abătută azi de la Domnul, Dumnezeul nostru, ca să slujească dumnezeilor neamurilor acelora. Să nu fie printre voi nici o rădăcină care să aducă otravă şi pelin.

Nimeni, după ce a auzit cuvintele legământului acestuia încheiat cu jurământ să nu se laude în inima lui şi să zică: „Voi avea pacea chiar dacă aş urma după pornirile inimii mele şi chiar dacă aş adăuga beția la sete.”

Pe acela Domnul nu-l va ierta. Ci atunci mânia şi gelozia Domnului se va aprinde împotriva omului acelui, toate blestemele scrise în cartea aceasta vor veni peste el şi Domnul îi va șterge numele de sub ceruri.”

Aici este pronunțat blestemul împotriva idolatriei sau a curviei spirituale, așa că seminția care îndrăznea să se alipească de idoli urma să aibă numele „șters de sub ceruri”. Aceasta s-a întâmplat cu cele două seminții, Efraim şi Dan, ale căror nume au fost șterse din cauza închinării la idoli. Istoria lor o găsim în 1 Împărați 12.25-30:

„Ieroboam a zidit Sihemul pe muntele lui Efraim şi a locuit acolo; apoi a ieșit de acolo şi a zidit Penuel.

Ieroboam a zis în inima lui: „Împărăția s-ar putea acum să se întoarcă la casa lui David.

Dacă poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe în casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul său, la Roboam, împăratul lui Iuda, şi mă vor omorî şi se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda.”

După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viței de aur şi a zis poporului:

„Destul v-ați suit la Ierusalim; Israele, iată Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului!”

A așezat unul din viței la Betel iar pe celălalt l-a pus în Dan.

Şi fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire. Poporul se ducea să se închine înaintea unuia din viței până la Dan.”

Şi Osea 4.17: „Efraim s-a lipit de idoli; lăsați-l în pace!”

Observați că în Deuteronom 29.20 este scris că numele seminției care se va închina la idoli va fi șters de sub ceruri. Acolo nu scrie că „numele ei va fi șters în ceruri”, ci „de sub ceruri”. Aceasta este adevărat, fiindcă astăzi Israelul este din nou în patria sa, în Palestina, şi în curând Dumnezeu îi va pecetlui pe cei o sută patruzeci și patru de mii din ei, dar din acel număr nu va face parte nici Efraim şi nici Dan.

Să citim încă o dată Apocalipsa 7.4-8:

„Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiți: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate semințiile fiilor lui Israel.

Din seminția lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiți; din seminția lui Ruben, douăsprezece mii; din seminția lui Gad, douăsprezece mii;

din seminția lui Așer, douăsprezece mii; din seminția lui Neftali, douăsprezece mii; din seminția lui Manase, douăsprezece mii;

din seminția lui Simeon, douăsprezece mii; din seminția lui Levi, douăsprezece mii; din seminția lui Isahar, douăsprezece mii;

din seminția lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminția lui Iosif, douăsprezece mii; din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiți.”

Observați că Dan şi Efraim lipsesc.

Şi Daniel 12.1 se referă la pecetluirea celor o sută patruzeci şi patru de mii,care va avea loc în Pecetea a șasea, în timpul Necazului celui mare sau Necazul lui Iacov:

 „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului Tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea poporul tău va fi mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte.”

După perioada necazului (în Împărăția de o mie de ani), vedem din nou semințiile lui Israel așezate în ordinea lor dumnezeiască, cum au fost văzute în Ezechiel 48.1-8 și 22-29. În ce-i privește pe Dan şi Efraim, ei n-au mai fost recunoscuți de Dumnezeu din ziua când s-au alipit de idoli. Noi știm că la distrugerea Ierusalimului s-au pierdut toate cronicile care aveau înregistrate numele semințiilor, așa că nimeni nu mai poate ști cărei seminții îi aparține, dar Dumnezeu știe.

Marele Dumnezeu care a adus Israelul înapoi în patria lui, știe exact cărei seminții îi aparține fiecare individ în parte, așa că nici unul din seminția lui Dan sau a lui Efraim nu va face parte din numărul celor o sută patruzeci şi patru de mii care vor fi pecetluiți.

Să citim deci Ezechiel 48.1-8 şi 22-29:

„Iată numele semințiilor! La marginea de miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat şi Haţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte spre Hamat, de la răsărit până la apus: partea lui Dan.

Lângă hotarul lui Dan, de la răsărit până la apus, partea lui Aşer.

Lângă hotarul lui Aşer, de la răsărit până la apus, partea lui Neftali.

Lângă hotarul lui Neftali, de la răsărit până la apus, partea lui Manase.

Lângă hotarul lui Manase, de la răsărit până la apus, partea lui Efraim.

Lângă hotarul lui Efraim, de la răsărit până la apus, partea lui Ruben.

Lângă hotarul lui Ruben, de la răsărit până la apus, partea lui Iuda.

Lângă hotarul lui Iuda, de la răsărit până la apus, va fi partea sfântă pe care o veți despărți, lată de douăzeci şi cinci de coți şi lungă cât una din părțile de la răsărit până la apus; în mijlocul ei va fi sfântul locaș.”

v.22-29:  „Astfel moșia leviților şi moșia cetății vor fi în mijlocul părții cuvenite domnitorului, în mijloc; adică, ce va fi între hotarul lui Iuda şi hotarul lui Beniamin va fi al domnitorului.

Iată celelalte seminții:

De la răsărit până la apus, partea lui Beniamin.

Lângă hotarul lui Beniamin, de la răsărit până la apus, partea lui Simeon.

Lângă hotarul lui Simeon, de la răsărit până la apus, partea lui Isahar.

Lângă hotarul lui Isahar, de la răsărit până la apus, partea lui Zabulon.

Lângă hotarul lui Zabulon, de la răsărit până la apus, partea lui Gad.

Lângă hotarul lui Gad, pe partea de miazăzi, la miazăzi, hotarul va merge de la Tamar până la apele Meriba de la Cades, până la pârâul Egiptului şi până la marea cea mare.”

Noi putem lua o altă ilustrare din istoria poporului Israel şi anume, aceea când au ieșit din Egipt şi au pornit în călătorie spre Canaan. Planul lui Dumnezeu pentru acel timp era să scoată Israelul afară și să-i ducă înăuntru ca să Îi slujească. Astfel, toți au ieșit din Egipt sub acoperirea sângelui mielului de jertfă; toți au trecut prin botezul în apă al Mării Roșii; toți s-au bucurat de minunile puternice care au avut loc sub ochii lor; toți au mâncat din mana cerească; toți au băut apă din stâncă, într-un cuvânt, toți au avut parte de binecuvântările și manifestările lui Dumnezeu. Când au trecut însă prin Moab, cei care au luat parte la serbările de la Baal-Peor, au murit. Trupurile lor moarte au căzut în pustie, deoarece au refuzat Cuvântul lui Dumnezeu, întorcându-I spatele. Despre aceasta vorbește Evrei 6.1-9, iar noi am privit-o deja în epoca bisericii Pergam.

Voi nu puteți merge înainte numai cu o parte din Cuvânt, ci trebuie să luați tot Cuvântul. Există oameni care par implicați aproape sută la sută în lucrarea lui Dumnezeu, dar ei sunt ca Iuda. Nimeni, afară de Isus, nu a știut cine era în realitate Iuda, dar a venit ziua când el a fost descoperit asemenea poporului Israel la Baal-Peor. El voia să se unească cu vița falsă, să intre în organizația financiar-politică a antihristului, a religiei antihriste, dar când a făcut aceasta s-a păcălit singur.

Ceilalți unsprezece ucenici nu erau ca el. Ei nu puteau fi înșelați deoarece făceau parte dintre cei aleși. În ce-l privește pe Iuda, când a plecat pentru a-L vinde pe Domnul Isus, numele lui a fost șters din Cartea Vieții (Apocalipsa 22.19).

Desigur, voi ați observat că cei al căror nume a fost scris în Cartea Vieții, apoi șters, erau parte din viața religioasă a timpului în care trăiau, adunându-se la rugăciune în jurul Dumnezeului celui viu dar, asemenea lui Iuda, ei nu au putut merge până la capăt. Priviți, Iuda a fost ales de Dumnezeu şi învățat în adevărul dumnezeiesc. El avea parte de cunoașterea tainelor, avea o slujbă cu putere astfel încât a putut să vindece bolnavi, să scoată draci în Numele lui Isus, etc. Dar când a ajuns la punctul deciziei, el s-a vândut pentru bani şi pentru o poziție în societate. El nu a putut merge până la Rusalii pentru a primi puterea Duhului lui Dumnezeu, ci a căzut înainte de acest eveniment.

Deci, Iuda nu avea Duhul Sfânt. Nu faceți aici o greșeală, pentru că o persoană botezată cu Duhul Sfânt este o parte a trupului lui Hristos; ea are plinătatea Duhului şi va fi tot drumul în Cuvânt. Aceasta este dovada botezului cu Duhul Sfânt.

În ce-l privește pe Iuda, el s-a înșelat, așa cum se înșală mulți şi astăzi, dar eu vă spun: dacă nu primesc întregul Cuvânt şi nu vor proceda în totul conform Cuvântului, numele lor vor fi șterse din Cartea Vieții şi ei vor pieri.

Ca să clarificăm mai mult această problemă referitoare la ștergerea numelui din Cartea Vieții, aș vrea să mergem din nou în zilele poporului Israel şi anume în zilele lui Moise. În Exod 32.30-34 citim: „A doua zi Moise a zis poporului: „Ați făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui la Domnul, poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.”

Moise s-a întors la Domnul şi a zis: „Ah! Poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur.

Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!”

Domnul a zis lui Moise: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea.

Du-te dar şi du poporul unde ţi-am spus! Iată, îngerul Meu va merge înaintea ta dar în ziua răzbunării Mele îi voi pedepsi pentru păcatul lor!”

Cred că acum este clar pentru toți că numele pot fi șterse din Cartea Vieții. În acest caz, numele lor au fost șterse din cauza idolatriei, așa cum s-a întâmplat mai târziu cu Dan şi Efraim care și-au pierdut dreptul deoarece s-au închinat la vițelul de aur. Numele tuturor celor care s-au închinat la idoli au scoase din Cartea Vieții.

Când Israelul a refuzat călăuzirea lui Dumnezeu în Stâlpul de Foc şi s-au alipit de vițelul de aur, numele lor au fost șterse din Cartea Vieții.

Exod 32.33: „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea. Dacă alipirea la idoli avea ca şi consecință ștergerea numelui din Cartea Vieții, atunci cu siguranță că şi cei care L-au refuzat pe Isus Hristos ca Mesia, vor primi aceeași pedeapsă. Așa este. În Psalmul 69.21-28, unde ni se spune despre umilința îndurată de Isus pe Golgota, scrie:

„Ei îmi pun fiere în mâncare şi când mi-e sete îmi dau să beau oțet.

Să li se prefacă masa într-o cursă şi liniștea într-un laț!

Să li se întunece ochii şi să nu mai vadă şi clatină-le mereu coapsele!

Varsă-Ţi mânia peste ei şi să-i atingă urgia Ta aprinsă!

Pustie să le rămână locuința şi nimeni să nu mai locuiască în corturile lor!

Căci ei prigonesc pe cel lovit de Tine, povestesc suferințele celor răniți de tine.

Adaugă alte nelegiuiri la nelegiuirile lor şi să n-aibă parte de îndurarea Ta!

Să fie șterși din Cartea Vieții şi să nu fie scriși împreună cu cei neprihăniți!”

Şi când evreii au făcut aceasta (când L-au refuzat pe Isus), Dumnezeu S-a depărtat de ei şi s-a întors spre neamuri. Aceasta o putem citi în Fapte 13.46-48:

 „Dar Pavel şi Barnaba le-au zis cu îndrăzneală: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă; dar fiindcă voi nu-L primiți şi singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată că ne îndreptăm spre neamuri.

Căci așa ne-a poruncit Domnul: Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.”

Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toți cei ce erau rânduiți să capete viață veșnică, au crezut.”

Aceasta nu înseamnă că niciun nume din poporul Israel n-ar mai fi în Cartea Vieții deoarece mulți (nu mulțimi) vor fi adăugați la trupul lui Isus Hristos, prin alegerea lui Dumnezeu, în timpul harului pentru neamuri. Aceasta ne dovedește că numele lor au rămas în Carte, iar în Pecetea a cincea vom arăta cum mulți dintre evrei vor primi haine albe şi Viață veșnică pentru că au fost martirizați. Chiar şi cei o sută patruzeci şi patru de mii de evrei care vor fi pecetluiți la venirea Lui sunt o dovadă că numele lor nu vor fi șterse din Carte.

Este clar deci, aceasta reieșind şi din Psalmul 69, că numai cei răi, nedrepți şi împotrivitori lui Hristos vor fi șterși din Cartea Vieții. Şi așa cum Israelul şi-a pierdut în majoritate dreptul din Cartea Vieții prin faptul că L-au refuzat pe Isus, tot așa, majoritatea din biserica neamurilor vor fi condamnați şi ca urmare li se va șterge numele din Cartea Vieții datorită faptului că au refuzat Cuvântul Vieții, şi intră în mișcarea ecumenică, care este icoana fiarei.

Aici este un punct pe care aș vrea să-l vedeți cu toții. La judecata de la marele Tron alb va avea loc o separare a poporului. Acolo va fi deschisă Cartea Vieții şi alte cărți: Matei 25.31-46:

„Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, şi va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale,

toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre;

şi va pune oile la dreapta iar caprele la stânga Lui.

Atunci împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii!

Căci am fost flămând şi Mi-ați dat de mâncare, Mi-a fost sete şi Mi-ați dat de băut, am fost străin şi M-ați primit;

 am fost gol şi M-aţi îmbrăcat, am fost în temniță şi ați venit la Mine.”

Atunci cei neprihăniți Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau când, fiindu-Ți sete, Ţi-am dat de băut?

Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit? Sau gol şi Te-am îmbrăcat?

Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniță şi am venit la Tine?”

Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut.”

Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

Căci am fost flămând şi nu Mi-ați dat să mănânc, Mi-a fost sete şi nu Mi-ați dat să beau;

am fost străin şi nu M-ați primit, am fost gol şi nu M-ați îmbrăcat, am fost bolnav şi în temniță şi n-ați venit pe la Mine.”

Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ți sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță şi nu Ţi-am slujit?”

Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie nu Mi le-ați făcut.”

Şi aceștia vor merge la pedeapsa veșnică iar cei neprihăniți vor merge în viața veșnică.”

Şi Apocalipsa 20.11-15: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce ședea pe El.

Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.

Și am văzut pe morți, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie.

Niște cărți au fost deschise. Şi morții au fost judecați după faptele lor după cele ce erau scrise în cărțile acelea.

Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea. Moartea şi locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

Şi moartea şi locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

Oricine n-a fost găsit scris în Cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.”

La această judecată vor sta cei drepți şi cei nedrepți. Așa este scris. Dar acești drepți neprihăniți nu vor fi Mireasa, deoarece Mireasa stă cu El pe scaunul de judecată. Acest lucru îl putem citi în 1 Corinteni 6.2-3:

„Nu știți că sfinții vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteți voi nevrednici să judecați lucruri de foarte mică însemnătate?

Nu știți că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieții acesteia!”

Şi Apocalipsa 3.21:  „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”

Deci Mireasa este pe tron cu El. Da, Ea stă cu El pentru a judeca lumea. Aceasta este exact ceea ce a văzut şi Daniel în capitolul 7.9-10 

„Mă uitam la aceste lucruri până când s-au așezat niște scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie era ca niște flăcări de foc şi roatele Lui ca un foc aprins.

Un râu de foc curgea şi ieșea dinaintea Lui. Mii şi mii de slujitori Îi slujeau şi de zeci de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata şi s-au deschis cărțile.”

Vedeți, aceasta este aceeași scenă, căci acei mii şi mii care-L slujesc, sunt cei care alcătuiesc Mireasa, căci cine altcineva slujește bărbatului dacă nu soția lui? Acum se ridică însă o altă întrebare: Cine sunt acei neprihăniți care vor fi judecați? Nu există nicio altă posibilitate ca ei să vină sus, deoarece sunt numai două învieri. Şi din moment ce nu au avut parte de prima înviere, trebuie să vină sus la cea de-a doua, pentru judecată. Primii, cei care au parte de prima înviere, sunt Mireasa şi ei nu vin la judecată: Ioan 5.24: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viața veșnică (acesta este credinciosul. El a primit deja Viața veșnică, este în posesia ei acum) şi nu vine la judecată ci a trecut din moarte la viață.”

Țineți minte că Isus are în gândul Său un alt grup care va intra la Viață veșnică la cea de-a doua înviere, iar acest grup nu aparține Miresei, deoarece Mireasa a fost luată sus la prima înviere.

În Ioan 5.28-29 citim:

„Nu vă mirați de lucrul acesta pentru că vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui

şi vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viață, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”

Noi știm cu toții că acest text nu este în legătură cu prima înviere, deci cu răpirea Miresei, deoarece la prima înviere vor învia numai cei adormiți în Hristos, iar cei vii vor fi transformați şi luați de pe pământ, deci cei ce aparțin Miresei: 1 Tesaloniceni 4.16-17:

„Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbița lui Dumnezeu, se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morți în Hristos.

Apoi, noi cei vii care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul”.

În ceea ce privește textul din Ioan 5.28-29 este vorba despre aceeași înviere despre care citim în Apocalipsa 20:11-15, unde morții vor fi judecați după faptele lor, iar cei ce nu vor fi găsiți în Cartea Vieții vor fi aruncați în iazul de foc.

Acum se ridică o altă întrebare: De ce la judecată mai sunt oameni care intră la Viață veșnică, deoarece din epistole se pare că oricine trebuie să aibă Duhul lui Hristos sau va pieri? Deși la prima vedere așa s-ar părea, totuși trebuie să dăm ascultare cuvintelor lui Isus care spune că la judecată va fi deschisă Cartea Vieții, iar unii oameni vor primi Viață veșnică înainte de învierea generală sau după aceasta. Despre acest adevăr vorbește şi Pavel în Filipeni 3.11:

 „Ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.” Această declarație este oarecum ciudată, deoarece știm cu toții că noi vom avea parte de o înviere, fie că vrem, fie că nu vrem aceasta. Toți oamenii vor fi înviați.

Aceasta înseamnă că Pavel s-a referit la ceva anume când a spus că dorește „cu orice chip” să aibă parte la învierea din morți. Înseamnă că învierea la care se referă el nu este în legătură cu cea de-a doua înviere sau învierea generală, ci este prima înviere. Despre această primă înviere scrie în Apocalipsa 20.5-6:

„Fericiți şi sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăți cu El o mie de ani.” Prima înviere nu are nimic a face cu moartea a doua. Despre a doua înviere şi despre moartea a doua putem vorbi numai la sfârșitul Împărăției de o mie de ani când toți morții (adică restul) vor învia pentru judecată. „Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani.”

În ziua aceea, înaintea Tronului alb, vor sta două grupuri:

  • unii care vor intra la Viață veșnică, şi
  • unii care vor merge în moartea a doua.

Cred că nu este greu să ne dăm seama cine este grupul care va intra la Viață veșnică la cea de-a doua înviere. Biblia spune că ei s-au purtat bine cu „frații Mei”. Aceasta înseamnă că cei ce vor fi aruncați în iazul de foc, deci moartea a doua, sunt oamenii răi care i-au prigonit şi s-au purtat rău cu „frații Mei”, cum îi numește Isus. Aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea noi Îl credem din inimă. De fapt, aici nu există niciun argument, ci numai o simplă declarație.

Ca să clarificăm mai bine lucrurile, vom reveni la textul din Matei 25.31-46 pe care l-am citit deja. Dacă vom citi cu atenție, vedem că aici nu scrie că acolo stă un păstor care desparte oile de capre, ci scrie că „îi va despărți pe unii de alții cum desparte păstorul oile de capre”. (v.32)

Adevărul este că în timpul acela (înaintea tronului alb) nu pot sta oile Sale, adică Mireasa Sa, deoarece ele sunt deja în staulul Său; ele au ascultat Glasul Lui, Cuvântul, şi L-au urmat. Oile au primit deja Viață veșnică, așa că nu mai au de ce să vină la judecată.

În ce-i privește pe cei aduși înaintea Tronului alb, ei nu au Viață veșnică ci sunt la judecată şi vedem că unora dintre ei li se permite să intre la Viață veșnică. Dar pe ce bază intră ei la Viață veșnică? Cu siguranță, nu pentru că ar poseda deja Viața veșnică, cum o are Mireasa, dar o primesc pentru că s-au purtat frumos cu Mireasa, adică cu „frații Mei”, cum spune Isus. Ei nu sunt frații Lui căci, dacă ar fi, aceasta i-ar face moștenitori cu El, dar vedem că ei nu moștenesc nimic altceva decât Viața veșnică. Deci, ei nu vor sta cu El pe tron.

Totuși numele lor au fost scrise în Cartea Vieții şi nu au fost șterse. Ei sunt recunoscuți şi mântuiți datorită faptului că i-au iubit pe copiii lui Dumnezeu şi, fără îndoială, i-au ajutat în unele situații. Poate că au procedat ca Nicodim sau Gamaliel care, în timp de prigoană, au stat de partea poporului lui Dumnezeu.

Cred că putem face deosebirea între oamenii răi şi aceia care-i ajută pe sfinți, nu? Cu siguranță şi numele unora din cei ce vor aruncați în iazul de foc au fost scrise în Cartea Sa, dar după aceea au fost șterse pentru că au omis să onoreze poporul lui Dumnezeu, care erau Cuvântul viu manifestat (epistole vii) pentru ziua aceea.

Dorința mea este ca voi să înțelegeți bine lucrurile. Aici nu este vorba de națiuni adunate pentru a intra în Împărăția de o mie de ani şi care au fost bune adăpostindu-i pe evrei, deoarece din versetele citite reiese clar că avem de-a face cu două categorii de oameni: unii vor intra la Viață veșnică, în timp ce alții vor merge la pierzare. Noi nu avem nici un text biblic din care să reiasă că acești oameni vor fi judecați la sfârșitul necazului celui mare, deci înainte de începerea Mileniului. Numai fiara şi profetul fals sunt judecați la sfârșitul Necazului cel mare.  Aceasta este judecata din fața Tronului alb unde fiecare va fi judecat după cele scrise în cărți.

La învierea a doua primesc haine albe, deci şi Viața veșnică, sufletele de sub altar care apar în Pecetea a cincea:

„Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiați din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ținuseră.

Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până  când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăbovești să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”

Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puțină vreme, până se va împlini numărul tovarășilor lor de slujbă şi al fraților lor care aveau să fie omorâți ca şi ei.”

Observați că niciunul dintre cei aflați sub altar nu a fost omorât pentru mărturia lui Isus. Ei nu sunt ca Antipa care a fost ucis pentru că ținea tare Numele Lui. Aceștia nu au fost născuți din nou, nu aveau Viață veșnică; totuși, vin sus în înviere și primesc Viață veșnică datorită poziției lor față de Cuvânt. Uitați-vă numai cum strigă ei după răzbunare! Aceasta dovedește că nu sunt material de Mireasă pentru că Mireasa întoarce obrazul și strigă: „Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!”

Sufletele de sub altar sunt evrei. Trebuie să fie evrei deoarece apar în Pecetea a cincea, iar Mireasa dintre neamuri este dusă în răpire în Pecetea a patra. Acești evrei nu sunt născuți din Duhul Lui şi nu cred că Isus este Mesia, deoarece au fost orbiți de Dumnezeu pentru binele neamurilor, pentru ca harul să vină şi peste noi. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu le-a dat Viață veșnică. Fiind orbiți, ei n-au putut să-L recunoască şi să-L primească. Totuși, au fost credincioși Cuvântului pe care-L cunoșteau şi au murit cu milioanele, pentru Acesta, sub Hitler, Stalin, etc. şi încă vor muri.

La această înviere vin sus şi cele cinci fecioare nechibzuite. Ele au fost fecioare, dar nu au avut Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă că nu au putut face parte din Mireasă. Cele cinci fecioare înțelepte, care aveau untdelemn în candele, au devenit o parte din acea Mireasă. Totuși, trebuie spus că acești oameni, fiind un popor separat, un popor iubitor de Dumnezeu, care au încercat să rămână în Cuvânt conform cunoștinței lor și au fost un ajutor în lucrarea Domnului, vor veni sus la sfârșitul timpului. Ei vor pierde Mileniul dar, prin aceste adevăruri, voi puteți începe să vedeți că este mult mai important și mai minunat decât ne-am gândit sau am crezut vreodată. Toți acești oameni își au numele scrise în Cartea Vieții şi vor rămâne scrise acolo.

Dar care nume nu au rămas scrise în Cartea Vieții? Sunt numele celor care aparțin sistemului mondial bisericesc şi s-au luptat împotriva Miresei. Ei vor fi aruncați în iazul de foc.

Să mai facem un pas înainte în această temă deosebit de importantă! Înainte de toate, noi știm că Planul lui Dumnezeu constă în alegere, în hotărârea pe care a luat-o în El Însuși. Hotărârea lui Dumnezeu era să producă un popor  care să fie exact ca El, o Mireasă Cuvânt. Ea a fost aleasă înainte de întemeierea lumii în El. Ea a fost cunoscută dinainte și preaiubită înainte să fi fost produsă vreodată de-a lungul epocilor pe pământ. Ea a fost răscumpărată prin Sângele Lui şi nu poate merge niciodată la judecată, deoarece păcatul Ei nu poate fi ținut în seamă: Romani 4.8: „Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!”

Adevărul este că Ea va fi cu El pe tronul Lui, judecând lumea şi chiar îngerii. Numele Ei (fiecare mădular al Ei) a fost scris într-o secțiune din Cartea Vieții Mielului înainte de întemeierea lumii.

În al doilea rând, vedem apărând un alt grup care are, de asemenea, numele scris în Cartea Vieții, dar care vor veni sus numai la a doua înviere. Acest grup este format din fecioarele neînțelepte şi din oamenii neprihăniți despre care am citit în prima parte a textului din Matei 25. La grupul acesta se adaugă şi cei care nu se închină fiarei și care nu vor intra în sistemul anticreștin, murind pentru credința lor, deși nu fac parte din Mireasă pentru că nu sunt născuți din nou. Ei vor apărea la a doua înviere și vor primi Viață veșnică.

În al treilea rând, acolo sunt creștinii de margine, care sunt la fel ca cei care au ieșit cu Israel din Egipt.

Numele acestora erau în Cartea Vieții, iar faptele lor erau scrise în cărți, dar ei au fost necredincioși şi neascultători lui Dumnezeu şi nu aveau Duhul Sfânt, deși aveau semne şi minuni în mijlocul lor, ceea ce a avut ca urmare ștergerea numelor lor din Cartea Vieții. Din grupul acesta fac parte cei ca Iuda care, deși sunt în întregime lipsiți de Duhul, sunt religioși, având descoperiri în viețile lor. Aceștia nu fac parte dintre cei aleși de El, deși erau în cărți. În același grup intră şi Balaam, care nu aparținea grupării alese.

Şi, în fine, în al patrulea rând avem numele celor care nu au fost scriși niciodată și nu vor fi scriși vreodată în cărți. Aceștia se află în Apocalipsa 13.8:  „Şi toți locuitorii pământului I se vor închina; toți aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în Cartea Vieții Mielului care a fost junghiat.”

Şi Apocalipsa 17.8:  „Fiara pe care ai văzut-o, era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieții, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni.”

Isus a vorbit despre un anumit grup de oameni care vor accepta pe unul care vine în propriul lui nume. Acel „unul” este antihristul. Exact aceasta ne spune Apocalipsa 13.8 şi 17.8. Aceștia au fost rânduiți de Dumnezeu, dar nu pentru alegere. Din acest grup fac parte cei ca Faraon, despre care Biblia spune că a fost ridicat de Dumnezeu pentru un scop şi anume, pentru ca Domnul să-Şi arate puterea în el: Romani 9.17,22:  „Te-am rânduit înadins ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot poporul.”

„…Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, făcute pentru pieire…”

Niciunul dintre aceștia nu putea să apară în Evidențele Vieții. Nu spun că despre ei nu ar fi nici o relatare, fiindcă este, dar nu în Evidențele Vieții, iar scopul existenței lor l-am văzut deja în cele citite mai sus.

Ca să fie mai clar, să mai amintim încă două texte biblice: Proverbe 16.4: „Domnul a făcut totul pentru o țintă, chiar şi pe cel rău, pentru ziua nenorocirii.” şi Iov 21.30: „Cum cel rău este păstrat pentru ziua nenorocirii. Ei sunt conduși spre ziua mâniei.”

Pentru că această parte a Cuvântului este mai greu de înțeles pentru mintea omenească, trebuie doar s-o credem şi s-o primim. Poate că unii se vor poticni în ceea ce am spus, deoarece nu înțeleg suveranitatea lui Dumnezeu care arată că Dumnezeu este Dumnezeu, și pentru că El este Dumnezeu, nimeni nu poate să-L sfătuiască, nici să se împotrivească voii şi planului Său. Doar El, fiind omnipotent, stăpânește toate lucrurile şi face ceea ce vrea cu toată creația Sa, deoarece toate au fost create pentru buna Lui plăcere.

Acesta este motivul pentru care Pavel spune în Romani 9.21: „Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuințare de ocară?” Noi nu putem nega acest drept al Său pentru că El este Creatorul. Dar în Romani 14.7-9, Pavel merge mai departe, arătând că Isus a plătit prețul răscumpărării pentru întreaga lume, de aceea poate lucra cu ai Săi după cum dorește:

„În adevăr, nici unul din noi nu moare pentru sine.

Căci, dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai lui Dumnezeu.

Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat ca să aibă stăpânire şi peste cei morți şi peste cei vii.”

Despre aceasta vorbește şi Ioan în Evanghelia sa. Ioan 17.2: „După cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.”

Acum, dacă Îi atribuim lui Dumnezeu toată cunoștința, trebuie să admitem, de asemenea, că El este desăvârșit în înțelepciune şi neprihănire. Acest plan de alegere şi de lepădare, este înțelepciunea lui Dumnezeu descoperită chiar în toate epocile, așa cum este scris în Efeseni 1.3-11:

„Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești în locurile cerești, în Hristos.

În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui,

ne-a rânduit mai dinainte ca să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,

spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat Prea iubitul Lui.

În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său

 pe care l-a răspândit din belșug peste noi, prin orice fel de înțelepciune şi pricepere;

căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși,

ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăși într-unul, în Hristos, toate lucrurile, cele din ceruri şi cele de pe pământ.

În El am fost făcuți şi moștenitori, fiind rânduiți mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate, după sfatul voii Sale.”

Deci, dacă Dumnezeu a hotărât ca unele nume puse într-o secțiune a Cărții Vieții Mielului să nu poată fi șterse niciodată, înseamnă că acestea sunt numele Miresei Lui, iar noi trebuie să acceptăm aceasta. Dacă tot în această Carte au fost scrise unele nume care apoi au fost șterse, înseamnă că şi acest lucru s-a făcut prin buna știință a lui Dumnezeu, care cunoaște toate lucrurile mai dinainte şi care știa că ei vor cădea din credință.

Apoi, am găsit că sunt şi numele celor care nu au fost scriși niciodată în Cartea Vieții, iar dacă așa spune Biblia, noi trebuie să acceptăm aceasta, așa cum trebuie să credem şi că la judecata de la Tronul alb vor fi oameni care vor intra la Viață veșnică pentru că au fost buni, amabili și drepți față de aleșii lui Dumnezeu care sunt frații Lui.

Căci cine cunoaște gândurile Domnului şi cine a fost sfetnicul Lui? Da, noi trebuie să fim supuși şi ascultători, crezând tot ceea ce spune El, care este Tatăl şi Viața noastră.

Ca să înțelegem mai bine acest subiect, ar fi bine să-l privim şi dintr-un alt punct de vedere, din punctul de vedere al istoriei epocilor bisericii. Până acum noi am crezut că numai numele indivizilor pot fi șterse din Cartea Vieții, dar acum nu vom mai privi la indivizi ci la grupuri întregi, reprezentate în biserică. Pentru aceasta vreau să comparăm biserica de-a lungul epocilor cu planta de grâu. Bobul de grâu este semănat cu scopul de a se reproduce și multiplica singur şi aceasta într-un timp bine stabilit. Înainte ca acest bob să se poată înmulți, el va trebui să moară, dar prin moartea lui, viața va intra în planta care iese din el şi care în continuare va fi purtătoarea vieții bobului, cărăușul aceleiași vieți, care va reveni la forma originală într-o formă multiplicată.

Isus, marea Sămânță Împărătească a murit. Acel Unul de neasemuit, care este Viața bisericii, stă în mijlocul bisericii în toate cele șapte epoci, dându-Și Viața bisericii (cărăușa sau purtătoarea), astfel încât Viața Lui să se reproducă în trupuri ca a Lui în înviere. La înviere, această Sămânță Împărătească va vedea multe semințe împărătești, ca El Însuși, fiindcă Ioan a spus în epistola sa: „noi vom fi ca El.” (1 Ioan 3.2).

Despre aceasta a vorbit şi Ioan Botezătorul atunci când a spus că Isus își va strânge grâul în grânar. Aceste cuvinte fac aluzie la învierea în care cei răscumpărați care au fost aleși spre Viață veșnică, au venit înăuntru.

Acum, relatarea despre această plantă de grâu care are ca scop reproducerea seminței originale în formă multiplă, este Cartea Vieții. Repet: Istoria sau evidența acestei plante de grâu este  Cartea Vieții, o parte din această Carte fiind Evidența Vieții veșnice. Acest lucru este convingător prin exprimarea plantei de grâu.

Acum, fiți atenți! După ce este semănată sămânța, apar două frunzulițe mici, dar acestea nu sunt încă grâul. Apoi crește o tulpină, dar nici aceasta nu este încă grâu. Viața este acolo, dar nu grâul. Apoi, la capătul tulpinii apare un spic care trimite afară o floare. Este o plantă de grâu dar încă nu este grâul propriu-zis. Urmează polenizarea și vedem pleava crescând. Aceasta seamănă bine cu grâul dar încă nu este sămânță; atunci se formează bobul în coajă care este ca bobul original, iar când este copt, grâul este recoltat.

Isus Hristos a murit. El Și-a dat Viața, iar această Viață a venit peste biserică pentru ca ea să nască mulți fii care vor fi asemenea Lui în slavă, în înviere. Dar așa cum bobul de grâu a avut nevoie de un purtător al vieții pentru a se reproduce, tot așa era nevoie de biserică, o purtătoare a Vieții lui Hristos, mai întâi frunza, apoi tulpina, floarea şi pleava. Toate acestea au fost purtătorii pentru sămânță, nu sămânța însăși.

Așa a trecut biserica prin toate epocile, fiind purtătoarea seminței, deși nu ea era sămânța.

Astfel, putem spune că această Carte a Vieții este întreaga plantă de grâu. Haideți s-o privim din nou. Mai întâi s-a semănat sămânța, bobul original, din care au răsărit frunzulițele; dar ele nu erau bobul. Apoi a crescut tulpina, dar nici ea nu era sămânța. A urmat spicul în care s-a format bobul, dar nici spicul nu era bobul. Apare floarea. Atunci polenul cade peste acele pistiluri și o parte din planta aceea este însuflețită. Ceva din acea sămânță originală, care a venit sus prin restul plantei, se transformă în sămânță. De ce nu s-a dus întreaga plantă în sămânță? Pentru că așa a fost hotărât mai dinainte. Numai o parte din plantă poate deveni sămânță, pentru că numai o parte din acea plantă de grâu este grâu de Viață veșnică.

Noi avem modelul desăvârșit referitor la această problemă în plecarea Israelului din Egipt. Erau cam două milioane care au ieșit. Toți au scăpat prin sângele mielului jertfit; toți au fost botezați în Marea Roșie; toți au venit afară din apă bucurându-se de manifestarea şi binecuvântările Duhului Sfânt; toți au mâncat hrana îngerilor; toți au băut din stânca ce i-a urmat dar, cu toate acestea, toți, în afară de câteva nume, nu erau decât purtătorii copiilor care urmau să intre în Canaan.

De ce aceasta? Pentru că nu tot Israelul este Israel, așa că toți, afară de o mică minoritate, au fost lepădați și numele lor au fost șterse din Cartea Vieții. Acest lucru este valabil şi astăzi pentru biserică, așa că şi acum vor exista nume care vor fi șterse din Cartea Vieții. Dar niciun nume nu va fi șters din Cartea Vieții Veșnice, pentru că acela este un alt registru, deși este conținut în Cartea Vieții.

 Mărturia este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, iar viața aceasta este în Fiul. Cine are pe Fiul, are viața (veșnică), cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viața (veșnică).” (1 Ioan 5.11-12)  Cei ce au acea Viață erau în El înainte de întemeierea lumii. Ei au fost aleși de El înainte de întemeierea lumii. Această măreață Sămânță împărătească, Isus Hristos, a fost semănată (a murit), iar Viața care era în El a venit sus prin planta de grâu, reproducându-se într-o mulțime de semințe de grâu care posedă aceeași Viață în ele. Ele sunt originale deoarece Duhul Sfânt le face identice cu Originalul.

Acum putem vedea de ce răscumpărații (aduși înapoi de Proprietarul original), Mireasa (care este în El, așa cum Eva era în Adam), nu poate fi lepădată niciodată, ceea ce înseamnă că nu poate fi șters niciodată din Cartea Vieții. Ea este parte din El, Ea este în tron, Ea nu poate fi judecată niciodată. Oricine aparține Miresei este un mădular al Trupului lui Hristos şi El nu-l pierde pe niciunul. Acest lucru nu este valabil pentru toți cei scriși în Cartea Vieții, deoarece printre ei sunt și cei ca Iuda, etc., care au avut numele scris în Carte, dar au fost șterse.

În zilele din urmă, putem vedea că sunt unii care au făcut semne şi minuni minunate, dar Isus le va spune că nu i-a cunoscut niciodată. Aceasta nu înseamnă că El nu ar fi știut de ei. Dimpotrivă, El îi cunoștea foarte bine, dar ei nu făceau parte din Mireasă, nu erau nici măcar printre cei neprihăniți din cea de-a doua înviere. Ei nu au purtat roadele Lui deoarece erau în afara Cuvântului, nu au rămas în El şi, ca urmare, au fost condamnați la moarte.

Apoi, am văzut o altă grupare, cei care au ajutat Mireasa şi au fost un ajutor şi o mângâiere pentru Ea. Numele lor au rămas în Cartea Vieții și merg în Viața veșnică.

În sfârșit, sunt aceia al căror nume n-a fost scris niciodată în Cartea Vieții, ca Faraon care n-a avut niciodată numele scris în Cartea Vieții. Aceștia vor fi, de asemenea, aruncați în iazul de foc.

Astfel, bobul de grâu care a devenit o plantă pentru recoltare este mărturia bisericii. Noi am putut vedea biserica ilustrată în întregime prin planta de grâu care este adusă la seceriș. Şi așa cum nu întreaga plantă de grâu este bobul (sămânța), tot așa se întâmplă şi cu biserica: nu toată biserica este Mireasa, deci nu la toată biserica îi este dată Viața veșnică. O parte din aceasta este adunată în grânar, o parte va primi Viață veșnică la cea de-a doua înviere, iar partea din ea care este socotită pleavă, va fi arsă în iazul de foc. Exact aceasta a spus Isus şi Ioan Botezătorul: „Grâul va fi strâns în grânar iar pleava va fi aruncată în foc.” Isus le-a spus secerătorilor: „Smulgeți întâi neghina şi legați-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeți-l în grânarul Meu.” (Matei 13.30).

Toate bisericile neghină se leagă laolaltă în mișcarea ecumenică, deoarece neghina trebuie legată. Dar, cu toate că destinația lor este iazul de foc, ele nu vor fi arse acum, în timpul legatului, ci mai târziu, la sfârșitul celor o mie de ani, sau la a doua înviere. Dar odată ce bisericile neghină sunt legate în ecumenism, poate avea loc răpirea; această răpire are loc cândva între legarea neghinei şi descoperirea Antihristului. Atunci va veni ziua când toți vor sta așa cum a văzut Daniel: Împăratul va fi acolo cu Mireasa Sa, iar gloatele va sta înaintea lor pentru judecată. Da, toți sunt acolo. Atunci sunt deschise toate cărțile și este făcută o așezare finală a tuturor. Recoltarea este într-adevăr încheiată, iar cărțile vor fi închise şi fiecare va merge la locul lui.

În concluzia acestui subiect vreau să repet încă o dată că nu există nici măcar un singur loc din Scriptură unde să scrie că Domnul Isus ar mai scrie şi în prezent nume în Cartea Vieții. Există un singur verset unde scrie că „Domnul numără popoarele, scriindu-le: Acolo s-a născut!” (Psalmul 87.6).

Cum am putea crede că Dumnezeu trebuie să aștepte până la sfârșitul epocilor sau până când se va naște fiecare om, ca să vadă ce va face şi astfel să decidă dacă-i va scrie sau nu numele în Cartea Vieții? Dacă ar face așa, aceasta ar exclude Atotștiința Lui. Dar El știe cine sunt toți cei care compun acel număr. Ce este aceasta? Nu este Registrul revizuit în care Dumnezeu pune acele nume care au rămas după a doua înviere și au aparținut de Sion, într-o nouă evidență? Sigur aceasta este.

„…şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.”

Chemarea Catalogului din ceruri

Dacă un om moare, va trăi el din nou?” În toate zilele rânduite pentru mine, voi aștepta să vină schimbarea mea. Atunci El mă va chema, iar eu Îi voi răspunde, căci dorința Lui este să-Şi vadă lucrarea mâinilor Sale alături de El. Marele Păstor îşi cheamă oile după nume. Glasul creator a lui Dumnezeu îi cheamă pe aleșii Săi din pulberea pământului sau le schimbă atomii dacă nu au adormit. Aceasta este răpirea. Atunci este marea Cină de nuntă a Mirelui cu Mireasa Sa.

Dar răpirea nu este singura chemare a Catalogului, căci la a doua înviere, la judecata de la marele Tron Alb, vor fi şi alte nume mărturisite înaintea Tatălui şi a îngerilor Lui. Unii oameni spun că ei se bucură foarte mult atunci când îşi aud numele în public, la radio, publicat în ziare, etc. Da, oamenilor le place aceasta; mai mult, ei se bucură atunci când cineva vorbește despre ei cu recunoștință. Totuși, niciun glas omenesc nu va vorbi atât de dulce ca Glasul lui Dumnezeu, dacă numele vostru este în Cartea Vieții, şi rămâne acolo ca să fie descoperit înaintea sfinților îngeri.

Oh, ce zi măreață va fi aceea când Îl vom auzi pe Isus spunând: „Tată, ei au mărturisit Numele Meu înaintea oamenilor în zilele pelerinajului lor pământesc. Acum Eu voi mărturisi numele lor înaintea Ta şi a tuturor îngerilor cerești.”

„Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul!”

Aici vorbește încă o dată Duhul, iar noi am privit mărturia despre ceea ce Duhul a spus la o altă epocă și am văzut că mărturia este corectă. Da, o altă epocă a bisericii s-a încheiat și tot ce s-a scris s-a împlinit exact cum a spus El că va fi.

Câtă mângâiere pentru noi, câtă nădejde pentru Mireasa Sa din timpul acesta! Cele citite ne fac inimile să tresalte de bucurie, pentru că El este credincios și va împlini fiecare făgăduință a Sa. Da, dacă a fost credincios față de cei din Sardes, va fi credincios şi pentru cei din epoca aceasta; dacă ei au primit harul şi puterea Sa, dacă au fost răsplătiți de El, atunci același lucru se va întâmpla şi cu noi.

Acesta este motivul pentru care vrem să mergem înainte, spre desăvârșire, ca să-L întâlnim pe Domnul în văzduh și să fim cu El pentru totdeauna.

– Amin –

EN

Lasă un răspuns