Meniu Închide

WILLIAM M BRANHAMCĂRAREA VIEȚII

Pentru o experienta mai buna va recomandam sa folositi browserul CHROME
21/06/1962, - South Gate, CA

Îţi mulţumesc, frate Borders.

Să ştiţi că este un mare privilegiu că pot să mă aflu printre aceşti oameni. Este ceva deosebit, pentru că este pentru prima dată când mă aflu într-o sinagogă evreiască.

Ar fi minunat să putem veni aici din când în când şi să avem un serviciu de vindecare, desigur, în prezenţa evreilor. Cred că atunci vom putea înţelege mai mult ordinea acestor suluri, cum aveau ei grijă de ele, şi aşa mai departe.

  Îţi mulţumesc foarte mult, frate.

  Eu am avut întotdeauna un simţământ deosebit pentru evrei şi, deşi s-ar putea să nu fie nici unul printre noi, vreau să vă spun că întotdeauna am avut ceva pentru ei în inima mea.

Mai mult,  cred că într-o zi, biserica dintre neamuri va duce Mesajul la evrei, aşa cum evreul l-a adus neamurilor. Da, eu cred aceasta din toată inima.

Şi nu uitaţi: când Mesajul va merge înapoi la evrei, în plinătate, uşa neamurilor se va închide, iar harul va merge la Israel. Timpul acela este aici, de aceea, mă bucur că sunt înăuntru.

Dumnezeu să-l binecuvânteze pe fratele Michaelson, care este un frate scump. Eu nu-l cunosc, pentru că nu l-am văzut niciodată, ceea ce înseamnă că ar putea fi în audienţă, dar am ascultat programul lui şi îl apreciez ca pe un mare slujitor al lui Dumnezeu. Îmi place felul cum spune: „Isus al meu”, căci cu adevărat, „Isus este al meu”.

Cred că este ceva izbitor să auzi că un evreu spune aşa ceva, dar cred că el este cu siguranţă un purtător al torţei pentru poporul evreu din această ţară şi din jurul Americii.

Rugăciunea mea sinceră este ca Dumnezeu să-i întărească braţul, să o ţină tot aşa până la venirea lui Isus, dacă este posibil. Eu îl admir şi-i admir şi pe cei bătrâni, care au luptat lupta cea bună.

Cred că vi-l amintiţi pe F. F. Bosworth, unul din asociaţii mei. El avea 84 de ani când s-a întors din misiunea din Africa. Am aflat că este bolnav, aşa că am alergat la el. Ştia că va muri, iar eu am început să strig: „Părinte, părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui.”

Şi el mi-a zis: „Aceasta este cea mai fericită perioadă din viaţa mea.”

„Ştii că eşti pe moarte?” l-am întrebat, dar el mi-a răspuns:

„Eu nu pot muri. Am fost mort timp de 60 de ani, dar acum aştept doar momentul când voi vedea pentru ce am trăit; aştept clipa când Îl voi vedea pe El intrând pe uşă ca să mă invite în Casa Lui.”

Cei prezenţi spuneau că exact înainte de a muri sau de a pleca Acasă, el s-a ridicat şi a dat mâna cu convertiţii care au venit la Hristos prin slujba lui, apoi şi-a dat duhul pentru a merge să fie împreună cu ei. Ce minunat!

Îmi plac astfel de lucruri.

Fraţilor, mă bucur să fiu aici, în South Gate, unde pot avea părtăşie cu aceşti fraţi deosebiţi. Voi m-aţi invitat, dar nu aş fi venit dacă nu aş fi avut îndemnul s-o fac.

Lumea şi asociaţiile au început să spună că sunt un prooroc mincinos, dar mă aştept să se spună şi mai rău…

Totuşi, mă bucur pentru că în acest timp de chin şi de încercare, prin care trec, voi, fraţilor, v-aţi deschis braţele larg pentru mine, ceea ce apreciez foarte mult.

Domnul să vă binecuvânteze!

Mă aflu aici ca să fac tot ce pot pentru a ajuta bisericile voastre să fie puternice şi unite în frăţietate, într-o singură inimă. Acesta este singurul scop pe care-l am, aşa că, după cum am spus şi aseară, arunc mreaja în fiecare colţ ca să prind toţi peştişorii pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Aseară am stat mai mult pentru că am început târziu. De fapt, eu întârzii de obicei. Mama spunea că atunci când era însărcinată cu mine trecuseră deja cele nouă luni, dar eu întârziam să vin, iar când m-am născut, am cântărit numai cinci pound (două kilograme); deci am avut un început rău, ceea ce a făcut ca niciodată să nu cresc prea mare.

Am întârziat şi cu căsătoria, făcând-o pe soţia mea să mă aştepte foarte mult timp.

O, ar fi mai bine dacă aş întârzia cu funeraliile mele! Să le las să mă aştepte cât pot, pentru că vreau să predic cât mai mult Evanghelia şi să am părtăşie cu fraţii mei.

În seara aceasta am să încerc să fiu rapid. Dacă am  înţeles bine, în seara aceasta sunt mai mulţi fraţi lucrători, iar păcătoşi sunt foarte puţini. Cred că ştiind aceasta v-aţi întrebat de ce nu am făcut o chemare la altar. Mai întâi m-am gândit că am întârziat puţin şi că aceasta îi oboseşte pe oameni, dar dacă voi lucra prin darul deosebirii, aceasta îi va atrage.

Apoi mă gândesc că voi întindeţi plasa puţin şi-i aduceţi pe oameni înăuntru. În ceea ce mă priveşte, eu voi proceda în felul în care mă va călăuzi Duhul.

Dacă am câţiva peştişori în plasă, care vor să fie salvaţi şi umpluţi cu Duhul Sfânt, fraţilor, voi ştiţi din ce district sunt, aşa că duceţi-i la biserica voastră. Faptul că-i chem la altar nu-i duce mai departe, de aceea trebuie să fie luaţi de voi; trebuie să-i aduceţi înăuntru, să-i botezaţi şi să staţi cu ei până primesc Duhul Sfânt. Acesta este motivul pentru care suntem aici în acest ceas întunecos când soarele apune şi lumina de seară şi-a făcut apariţia.

Acest lucru nu mai este un secret pentru voi, căci aveţi cu toţii predicile mele, dar printre oamenii de afară nu pot merge cu învăţăturile puternice ale Scripturii, aşa cum fac în tabernacol sau pe benzile destinate fraţilor lucrători pentru studiu.

În dimineaţa aceasta, am venit aici împreună cu un grec care-mi spunea că are banda: „Cuvântul vorbit este Sămânţa originală”. Voi ştiţi că această predică are 6 ore, iar el îmi spunea că în fiecare zi ia câte puţin şi o traduce în limba greacă. Aceasta este pentru studiu, dar aici încercăm să pescuim. Asta este. Punem momeala, astfel ca peştele să nu vadă cârligul. Voi îi arătaţi momeala, dar când o apucă înghite şi cârligul.

Momeala este rugăciunea pentru bolnavi şi celelalte lucruri pe care le fac pentru a capta atenţia păcătosului. Dar scopul acestei momeli este ca el să prindă cârligul Evangheliei. Pentru aceasta plimb momeala prin faţa păcătoşilor. Înţelegeţi?

În seara aceasta, voi încerca să fiu mai pe scurt pentru că a vorbit şi fratele Borders. Poate că ceea ce s-a spus vi s-a părut copilăresc, dar noi suntem la şcoală.

Nu sunt un învăţător, dar dorinţa mea este să fiu de folos Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea încerc să întăresc bisericile voastre şi frăţietatea printre oameni, în timp ce aşteptăm venirea Domnului. Sunt sigur că veţi înţelege aceasta.

M-am întâlnit aici cu unii dintre prietenii mei: fratele Sothmann din Jeffersonville, care este de origine canadiană;  fratele Tom care este tot canadian, dar acum locuieşte la Jeffersonville: fratele Welch Evans din Tifton, Georgia, care conduce în fiecare duminică în jur de 1500 de mile, ca să mă audă predicând Evanghelia. I-am văzut şi pe fratele şi sora Norman, pe sora Evans şi pe fratele Willie.

De asemenea, un grup mic care stă înghesuit aici şi care a venit împreună cu noi, ca să ne rugăm împreună şi să ne încurajeze în timp ce mergem înainte cu serviciul. Ne bucurăm să-i avem alături de noi prin adunări.

M-am uitat peste programarea adunărilor şi mi-am dat seama că întâmpinăm dificultăţi foarte mari când ne aflăm printre fraţi denominaţionali, cum sunteţi şi voi, deoarece aş vrea să-mi pot spune punctul de vedere de la aceste amvoane.

Voi vă cunoaşteţi, fraţilor, şi desigur, printre oamenii voştri puteţi spune ceva, aşa că unul o va lua şi o va spune mai departe aşa cum a înţeles-o, apoi altul o va lua şi o va învăţa cum a înţeles-o el, şi astfel lucrurile vor merge de la unul la altul şi ştiţi ce va urma în final.

Unul va spune într-un fel, dar altul o va lua în alt fel. Astfel, sunt sigur că tot aşa s-au spus multe lucruri şi despre mine, lucruri care au fost luate de unii şi înţelese greşit. Din cauza aceasta vreau să ştiţi că eu nu sunt împotriva denominaţiilor. Cu siguranţă că nu, pentru că fraţii mei sunt aici. Problema este că oamenii de astăzi depind prea mult de aceste denominaţii. Ele sunt în ordine câtă vreme puteţi întinde pătura puţin mai departe şi deschideţi poarta ca să beţi din cea de-a treia fântână (ştiţi ce înseamnă aceasta); din cea de-a treia fântână săpată de Isaac şi puteţi avea părtăşie împreună. (Geneza 26.19-22). Dacă însă spuneţi că tot ce aveţi de făcut este să aparţineţi de o denominaţie, sunteţi greşiţi pentru că este mult mai mult decât atât.

Avem printre noi un mare istoric şi ştim că de îndată ce bisericile au tras acea linie: denominaţia, spunând: „Noi suntem Cutare”, Dumnezeu le-a părăsit şi ca urmare au murit. Şi Biblia spune că nu au mai revenit niciodată la viaţă. Vedeţi?

Nu există nici o relatare despre vreo biserică ce a căzut şi s-a mai ridicat vreodată. Nu este.

Când am intrat în această slujbă, primii care v-aţi deschis braţele pentru mine aţi fost voi, fraţii din Biserica Penticostală Unită. A fost fratele Richard Reed, fratele Moore, fratele Ben Pembrman, iar prima adunare la care am luat parte, a fost P.A.W. din Mischawaka, unde era păstor fratele Ryall. Nu am mai întâlnit niciodată o părtăşie atât de minunată ca aceea.

Prima dată am crezut că sunt toţi penticostali, însă după aceea am aflat că sunt din grupări diferite, de peste tot, dar în fiecare din ele erau oameni cumsecade.

Astfel, am încercat să stau cu braţele deschise în spărtură şi să-i chem pe toţi fraţii la unitate în părtăşie, ca să ne putem înţelege câtă vreme suntem fraţi, indiferent ce credeau ei.

Eu ştiu că în ce mă priveşte, am o mulţime de pete spre care Dumnezeu ar putea arăta în dimineaţa aceasta şi să-mi spună:

„Băiete, mai ai încă mult până să fii desăvârşit!”, dar El ştie că am încercat să simt cu fiecare şi să-i atrag împreună. Acesta este scopul meu: să avem părtăşie; să avem unitate în părtăşie.

Dumnezeu să vă binecuvânteze întotdeauna.

Cum am început să spun, am fost chemat în sute de locuri şi pe nenumărate câmpuri ale Evangheliei. Chiar acum am de făcut o călătorie evanghelică, prin ţară, şi de îndată ce o termin, voi intra pe alte câmpuri ale misiunii, în ţări străine.

Eu caut Ceva în mine şi aştept Ceva de la Dumnezeu, deoarece cred că venirea lui Hristos este mai aproape decât ne gândim cu adevărat. Cred că este chiar la uşă, iar când mă gândesc la aceasta, devin nervos şi mă întreb: „Oare am făcut tot ce s-a putut? Mai este în mine ceva ce ar putea fi dat pentru Împărăţia lui Dumnezeu? Mai este ceva ce aş putea face, pentru că s-ar putea ca aceasta să fie ultima ocazie pe care o mai am.”

Eu am certat biserica; i-am certat pe oamenii noştri;  le-am certat pe surori pentru că-şi taie părul şi umblă machiate; i-am certat pe fraţi pentru că le-au permis să se poarte aşa. Şi vă spun: nu fac aceasta pentru că aş avea ceva împotriva lor, ci pentru că sunt gelos pentru ei; căci ei sunt moştenirea lui Dumnezeu.

I-am certat şi pe fraţii predicatori care s-au tras într-un grup micuţ. Dacă au o biserică ce poate spune: „Noi credem aceasta, virgulă, plus tot ce vrea Dumnezeu să mai adauge”, este în ordine, dar când punem hotarele noastre denominaţionale şi spunem: „Noi credem asta! Punct!” Duhul Sfânt se întristează şi iese afară de acolo. Vedeţi?

Dacă putem termina cu virgulă, înseamnă că vom continua să creştem.

De curând am avut o adunare cu fraţii luterani de la Minneapolis, Minnesota. Oh, vă daţi seama ce mi-a putut scrie un frate, într-o scrisoare de 22 de pagini. Printre altele, el scria:

„Aseară am condus o mie cinci sute de mile, printr-o furtună de zăpadă, crezând că voi auzi un slujitor al lui Hristos, dar nu am ascultat decât un ghicitor rafinat.

Ai spus că eşti de 15 ani pe câmpul Evangheliei şi că predici de 25 de ani, dar m-am lămurit când am auzit gramatica ta şi învăţătura pe care o vesteşti. Ai mers până acolo încât ai spus că Satana nu poate să vindece! Să-ţi fie ruşine pentru o asemenea afirmaţie!”

Citind ce scria, m-am gândit: „Acesta e un decan al Colegiului Luteran!”

El mai scria: „Nu departe de colegiul nostru stă o femeie cu un duh de ghicire.

Oamenii vin la ea, iar femeia pune un şorţ mare deasupra, după care-şi pune mâinile peste ei. După aceea, ia un fir de păr din ceafa ei, un picur de sânge din venele lor şi merge la un pârâu care curge în spatele casei ei şi aruncă în el toate aceste lucruri, peste cap. Oamenii stau acolo şi aşteaptă, iar dacă este constrânsă să privească înapoi, boala din sângele persoanei este în firul ei de păr.

Dacă oamenii privesc înapoi, boala va veni din nou peste ei, dar dacă nu privesc, se fac bine.

Cam 20% din cei ce merg la ea se fac bine, iar tu spui că Diavolul nu poate vindeca!”

O, acest bărbat avea o bună apropiere mintală, dar frate, noi nu ne putem apropia de El mintal, ci o facem prin descoperirea Scripturii.

Citind scrisoarea lui, m-am gândit: „Douăzeci şi două de pagini de scrisoare şi nu mi s-a adresat nici măcar o dată cu „frate”, ci tot timpul îmi spunea „Branham”.

El mai scria: „Tu vorbeşti de anii tăi de lucrare. Păi, eu predicam Evanghelia înainte ca să te fi născut tu!”

  „O, Doamne, mi-am zis, un om care a predicat Evanghelia atât de mult timp ar trebui să aibă respect, indiferent cu cine stă de vorbă!”

  Vedeţi, noi trebuie să avem respect.

Astfel, m-am aşezat jos şi i-am adresat câteva rânduri. I-am scris două pagini în care am căutat să-i vorbesc cât se poate de cuviincios. Printre altele, i-am scris:

„Dragă frate, apreciez anii mulţi pe care i-ai petrecut în slujba Evangheliei şi te consider un slujitor al lui Hristos. De asemenea, apreciez şi critica pe care mi-o faci…”

Fraţilor, un om care nu poate să accepte critica dovedeşte că ceva nu este în ordine cu experienţa lui, pentru că Dumnezeu ne trimite critici ca să ne corecteze şi să ne facă să ne vedem punctele rele.

Eu am fost ajutat mult de critică, de critica făcută prietenos, nu de cea antipatică şi furioasă. Acesta este motivul pentru care i-am scris acelui bărbat:

„Apreciez mult aceasta, domnule, însă este un lucru pe care aş vrea să ţi-l spun aici. Mi-ai scris despre gramatica mea. Aici nu am nimic de spus pentru că este adevărat: nu am nici o educaţie, dar ceea ce m-a surprins foarte mult, este că un decan al Colegiului Luteran îşi bazează teologia pe o experienţă – mă refer la vrăjitoarea care vindecă -, în loc să ţi-o bazezi pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Isus a spus că dacă Satana l-ar scoate afară pe Satana, împărăţia lui ar fi dezbinată, arăta clar că el nu poate vindeca, dar cu toate acestea susţii că Satana vindecă.

În ce mă priveşte, eu Îl cred pe Isus, pentru că El a spus că cuvintele oricărui om sunt minciuni, dar cuvintele Lui sunt Adevărul.

Din cauza aceasta, un diacon sau un predicator ar trebui să-şi bazeze învăţătura pe Cuvântul lui Dumnezeu. În ce priveşte ceea ce numeşti ghicire, presupun că te referi la deosebirea Duhului. Cred că îţi aminteşti că fariseii şi saducheii L-au numit pe Isus, Beelzebul, atunci când L-au văzut făcând acelaşi lucru, nu-i aşa?

Ce se va întâmpla dacă se dovedeşte că am dreptate? Isus a spus că atunci când va veni Duhul Sfânt şi va face aceleaşi lucruri pe care le-a făcut El, oricine se va ridica şi va vorbi împotrivă, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în veacul viitor, chiar dacă a predicat 50 de ani Evanghelia. Totuşi, eu te iert pentru aceasta şi cred că şi Dumnezeu o va face, pentru că El  a văzut că nu ai înţeles.”

I-am scris  cea mai frumoasă scrisoare din câte am scris vreodată, iar ceva mai târziu am primit o altă scrisoare de la el, în care eram invitat să merg acolo.

Chiar atunci am avut un mic dejun cu oamenii  de afaceri şi urma să vorbesc pentru Oamenii de Afaceri ai Evangheliei Depline, aşa că bărbatul acela, dr. Algery, a venit la fratele Jack Moore pe care-l cunoştea, şi l-a rugat să mă ducă la Colegiu.

M-am gândit că ar fi bine să accept invitaţia, aşa că     i-am spus fratelui Jack:

„Stai chiar lângă mine, căci dacă va spune ceva ce nu înţeleg, te voi bate pe picior ca semn că trebuie să continui tu discuţia.”

„În ordine”, a răspuns el.

Aşadar, ne-am dus la Colegiu. Acolo era o sală mare, cam cât aceasta, amenajată pentru masă. Cei ce au pregătit-o erau norvegieni, aşa că totul arăta foarte frumos.

Decanul s-a aşezat într-o parte, iar asociatul lui de cealaltă parte. După ce am terminat, el a spus:

„Frate Branham, am vrea să-ţi punem câteva întrebări.”

„Mai întâi aş vrea să spun ceva. S-ar putea să nu fiu în stare să răspund la întrebările voastre, dar cred că totul va fi în ordine dacă mă va ajuta fratele Moore. Voi face tot ce se poate ca să răspund cât mai bine.”

„Uite ce este”, a continuat el, „cu ani şi ani în urmă, noi am auzit de penticostali, aşa că ne-am dus să-i vedem, dar tot ce am aflat acolo, a fost o gălăgie mare, scaune şi geamuri căzute. Ce au oamenii aceia?”

„Duhul Sfânt”, am răspuns eu.

„Duhul Sfânt?”   

„Da”          

„Tu ai fost întotdeauna penticostal?”

„Odată când am fost ordinat, am aparţinut de Biserica Misionară Baptistă, dar imediat după aceea am primit Duhul Sfânt. De aceea cred că am fost penticostal.”

„Vrei să spui că pe oamenii penticostali Duhul Sfânt îi face să se comporte aşa?”

„Da, este Duhul Sfânt. Problema lor este că au acumulat atâta presiune încât dau drumul la abur prin fluier, în loc să-l transmită la motor pentru a pune roţile în mişcare. Asta-i tot.

 Au atât de multă presiune încât trebuie s-o  scoată afară prin fluier, pentru că nu o mai pot ţine. Oameni aceia sunt slujitorii lui Dumnezeu, dar ei nu-şi dau seama de poziţia pe care o au. Asta-i tot.”

„Ei bine, atunci ce crezi că posedăm noi, luteranii?”

„Duhul Sfânt”, am răspuns eu.

Atunci el s-a oprit şi a spus: „Nu mai ştiu ce să întreb.”

„Ei bine,” am continuat eu, „am observat că aveţi aici o mie de acri de teren pe care aţi pus porumb, aşa că am să vă povestesc ceva.

Odată, un om şi-a însămânţat ogorul cu porumb, iar după o vreme, într-o dimineaţă când s-a dus afară şi s-a uitat peste câmp, a văzut o mulţime de frunzuliţe verzi. Atunci s-a oprit şi a zis: „Lăudat să fie Domnul pentru lanul meu de porumb.”

Întrebarea mea este: Avea el un lan cu porumb?

„Păi, avea un început”, a răspuns decanul.

„Ei bine, potenţial el avea porumbul; îl avea într-o formă de început, da? Aceştia sunteţi voi, luteranii. Dar porumbul a continuat să crească până a ajuns la spic. Ştiţi ce a făcut spicul? A privit jos, la frunze şi a zis: „Nu mai am nevoie de voi pentru că sunt un spic.”

Dar el avea nevoie de frunză ca să se poată reproduce. Vedeţi? Întâi aţi fost voi, luteranii; apoi a urmat mişcarea metodistă a lui Dumnezeu, pentru ca la urmă să apară spicul, mişcarea penticostală, care a adus restituirea darurilor bisericii; dar bobul este originalul, cel care a mers în pământ. De fapt totul este restituirea a ceea ce a spus Ioel.”

Eu ştiu că avem o mulţime de ciuperci pe acel ştiulete, dar avem şi boabe. Şi acela este bobul original.

Biserica Penticostală este o treaptă mai avansată a Bisericii Luterane. De ce spun aceasta? Dacă nu ar fi fost frunzele (luteranii), nu ar fi fost nici spicul (penticostalii), pentru că viaţa din frunze a făcut spicul; iar viaţa din spic a făcut bobul. Deci, este o Biserică avansată a Dumnezeului celui viu.

Când a auzit aceste cuvinte, acel bărbat s-a oprit, a împins farfuria din faţa lui şi a zis:

„Frate Branham, odată am auzit că cineva a scris o carte despre toate darurile duhovniceşti, aşa că am mers şi  l-am căutat pe omul acela, dar când l-am găsit mi-a zis: „Oh, eu am scris despre acele daruri, dar nu le posed!”

Apoi m-am dus peste tot, chiar şi printre grupările penticostale şi i-am văzut strigând.”

Vedeţi? S-a întâmplat ca el să fie acolo chiar atunci. Diavolul l-a făcut să ajungă într-un moment nepotrivit, când oamenii se bucurau cu adevărat, dar aceasta l-a făcut să-şi facă o părere greşită despre acele lucruri şi să plece.

El mi-a mai spus: „Îmi cer scuze pentru scrisoarea pe care ţi-am trimis-o şi în care te-am numit ghicitor. Te rog să mă ierţi.”

„Bineînţeles că te iert, domnule. Eu nu am luat nimic din acea scrisoare”, i-am răspuns, la care el a continuat:

„Am dorit să aud aceasta din gura ta căci, frate Branham, eu şi studenţii mei flămânzim cu toţii după Duhul Sfânt. Ce trebuie să facem ca să-l primim?”

Ştiţi ce i-am răspuns, nu-i aşa?

Am spus: „Întoarceţi-vă toţi cu faţa la perete şi aveţi în inimă un singur gând, şi anume, că nu vă veţi ridica de pe genunchi până când Dumnezeu nu vă va da Duhul Sfânt. Nu vă gândiţi la nimic altceva, ci spuneţi: „Dumnezeule, eu vreau Duhul Sfânt.”

Apoi, m-am dus şi mi-am pus mâinile peste ei, iar peste patruzeci au primit Duhul Sfânt chiar atunci. Acum, sunt vreo 500 de bărbaţi puternici şi însoţiţi de semne şi minuni.

Fraţilor, eu cred că noi avem lucrul pe care trebuie să-L aibă lumea, dar trebuie să ne apropiem de El într-un anumit fel…

Ce s-ar întâmpla dacă ai fi tâmplar? Am să-l iau ca exemplu pe fratele Borders care este tâmplar. Să zicem că el bate cuie cu ciocanul obişnuit, dar eu am un ciocan automat cu care bat o grămadă de cuie deodată şi o fac mult mai bine decât o face el cu ciocanul obişnuit.

Dacă m-aş duce la el şi i-aş spune: „Hei, băiete! Tu nu ştii nimic despre aceasta, ci îţi zdrobeşti doar degetele. Tu încă de la început nu ai un produs bun.”

Cu aceasta eu îl jignesc şi ca urmare nu-i voi putea vinde niciodată ciocanul meu mai bun. Vedeţi? Cu toate că ştiu că produsul meu este mai bun decât al lui, trebuie să-mi amintesc că este nevoie să mă apropii de el în mod corect. Astfel, mă duc la el şi-i spun:

„Ce mai faci, domnule? Numele meu este Branham.”

„Văd că eşti tâmplar.”

„Da, domnule.”

„Cred că eşti chiar unul bun.”

„Da…”

„Spun aceasta pentru că văd cum manevrezi ciocanul.”

„O, da, bătrânul Betsy este cu mine de multă vreme.”

„Cred că este un meseriaş bun.” Şi discut cu el în continuare, până ajung să-l întreb:

„Ai auzit de produsul Cutare şi Cutare?”

„Nu, nu cred.”

„Ei bine, iată-l aici. Pui cuiele aici şi doar apeşi plăcuţele jos; uite, cât de repede le bate pe toate. Ba uite şi ce calitate are produsul”. I-l arăt şi-i spun:

„Ia-l şi încearcă-l câteva zile ca să vezi ce părere o să ai despre el, iar când mă voi întoarce îmi vei spune.”

Vedeţi? Dacă este un produs bun, se va vinde singur. Înţelegeţi ce vreau să spun, nu-i aşa, fraţilor?

Noi avem produsul potrivit, însă trebuie să ne apropiem de oameni în mod corect.

Vedeţi? Aici este problema.

Noi avem „Produsul” autentic, iar Aceasta este Duhul Sfânt. Eu cred aceasta din toată inima. Nu pot să cred că fraţii sunt nişte renegaţi, ci cred că sunt fraţi.

Apoi, nu cred că Duhul Sfânt care face deosebirea este vreun ghicitor, ci cred că este Duhul Sfânt care Se descoperă pe Sine în Biserica Sa, făcând-o să vină la locul ei.

Dacă am putea lua întreaga mişcare penticostală şi am lăsa micile noastre bariere, dacă am veni împreună şi am sta în locurile cereşti în Hristos Isus, în care suntem botezaţi cu toţii printr-un singur Duh, oh, cred că am avea o asemenea experienţă cum n-a mai fost niciodată.

Şi dacă ne-am apropia de metodişti, de baptişti, de penticostali, am putea merge peste tot, în orice loc. Da, fraţilor, eu cred că s-ar putea aceasta.

Acum aş vrea să citesc ceva din Biblie şi să vorbesc puţin despre El.

Ştiu că atât voi cât şi eu, trebuie să plecăm, dar vreau să ştiţi un lucru, şi anume: că mă aflu aici ca să vă ajut, iar pentru aceasta nu trebuie decât să stăm împreună câteva minute.

Am ascultat tot ce au spus fraţii şi am apreciat vorbirea lor, dar acum vreau să ştiţi că voi face tot ce pot ca să vă ajut, ca fraţi ai mei. Aş vrea să punem împreună micuţa slujbă pe care mi-a dat-o Domnul mie şi slujba voastră, apoi să vedem ce putem face pentru Împărăţia Lui.

Înainte ca să ne apropiem de Cuvântul Lui, haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment de rugăciune.

Preaiubitule Dumnezeu, noi venim la Tine în Numele lui Isus Hristos, cu duhuri smerite şi zdrobite, Doamne, pentru că suntem gata să ne lăsăm modelaţi, asemenea prorocului care s-a dus în casa olarului.

Tată, dorinţa noastră este ca în dimineaţa aceasta să iei inimile noastre şi să le sfărâmi în aşa fel încât să putem fi modelaţi după caracterul lui Isus Hristos, ca să-L putem reprezenta.

Priveşte în inima mea neînţeleaptă, Doamne, apoi ia cuvintele mele bâlbâitoare şi sfarmă-le în bucăţi. Sfarmă şi voinţa mea proprie şi fă-mă o făptură nouă în Hristos.

Dă-ne aceasta, Doamne, pentru că aceasta este dorinţa noastră şi de aceea venim aici.

Doamne, Te rog să îl binecuvântezi pe acest frate evreu, pe fratele Michaelson care crede în Tine.

Îţi suntem recunoscători pentru ocazia pe care ne-ai dat-o de a fi în această sinagogă evreiască şi Te rog să ne binecuvântezi pe toţi în timp ce voi sta câteva momente la citirea Cuvântului.

Binecuvântează gândurile noastre şi serviciul acesta, Doamne, căci Tu ne cunoşti inimile, Dumnezeule.

Dorinţa mea este să fiu unit într-o singură inimă, cu un singur gând şi cu un singur scop, cu toţi fraţii mei de aici, astfel ca în secolul XX, în care trăim pe acest pământ întunecat şi trist, să fim gata să trecem în secolul viitor. Noi suntem pe Coasta de Vest şi ne dăm seama că civilizaţia a mers de la est la vest şi mai departe nu poate merge; ştim că atunci când vom părăsi această coastă, vom merge înapoi în est.

Civilizaţia a mers o dată cu soarele: de la est la vest; şi a fost un timp când Fiul (Soarele) a venit la oamenii din est, unde a arătat o mare Lumină şi semnul că El era Mesia.

Apoi prorocul a spus că va veni o zi care nu va putea fi numită nici zi, nici noapte, iar noi o avem de aproape 2000 de ani. Noi avem această zi ceţoasă de multă vreme, dar am avut destulă Lumină ca să vedem că El a fost Fiul lui Dumnezeu; că El şi-a ridicat o biserică, a încercat să-i ţină pe fraţi şi pe surori împreună şi să-i înveţe cum să trăiască corect. Dar, Doamne, iată că ceaţa se risipeşte şi în vest se vede o Lumină care dovedeşte că acelaşi Soare (Fiu), aceleaşi semne şi aceeaşi Evanghelie a fost restituită.

Tu ai făgăduit că în zilele din urmă va veni Mesajul care va întoarce inima copiilor spre părinţi. O, Dumnezeule, lasă-ne să ne întoarcem la acea zi originală a cincizecimii; să ne întoarcem la acea credinţă care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna; şi fie ca marele Pom al Miresei lui Dumnezeu, care a fost mâncat de lăcustă, să rodească în vârful lui roadele pe care Lumina de seară le va coace pentru venirea Fiului lui Dumnezeu.

Îndură-te, Doamne şi ajută-ne să stăm împreună pentru acest ţel, căci ne încredinţăm pe braţul Tău şi suntem ai Tăi.

Fă cu noi ceea ce vezi că ni se potriveşte, Doamne, căci în dimineaţa aceasta, în timp ce ne aflăm în această sinagogă, ne încredinţăm în mâinile Tale pentru ca marele Tău scop să poată fi înfăptuit în vieţile noastre.

Noi ne predăm pe deplin Ţie, dar nu aşa cum a făcut Samson, care şi-a dat doar puterea, dar nu şi inima. Dumnezeule, fie ca inima, puterea şi tot ce avem, să-Ţi aparţină pe deplin Ţie. Dă-ne putere, Doamne şi înmulţeşte-ne, pentru Împărăţia Ta, căci Te rugăm aceasta în Numele lui Isus. Amin.

Vom citi din Psalmul 16, ultimul verset:

Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice în dreapta Ta.”  (v. 11).

Nu voi încerca să predic, ci vă voi vorbi vreo 30 de minute.

Vorbind despre viaţă, David ne spune aici: „Îmi vei arăta cărarea vieţii”. Vedeţi? El nu zice: „Vrei să-mi arăţi…” nici: „poţi să-mi arăţi…”, ci: „Îmi vei arăta cărarea vieţii.”

Sunt sigur că toţi cei care au fost chemaţi de Dumnezeu, vor auzi şi vor veni; şi mai cred că aceasta este problema cu care ne confruntăm acum în bisericile noastre.

Adevărul este că tot ce putem face noi este să semănăm sămânţa, iar Cuvântul spune că o parte va cădea lângă drum, pe când o altă parte va cădea într-un pământ bun. Aceasta este: „Îmi vei arăta cărarea vieţii.”

Viaţa este cel mai mare lucru pe care-l putem avea. Nu există nimic mai important ca viaţa, de aceea, dacă aş putea pleca în dimineaţa aceasta în slavă şi l-aş întâlni pe Avraam, l-aş întreba:

„Avraame, care este cel mai important lucru care există?” el mi-ar răspunde: „Viaţa.”

Indiferent ce mai există, cel mai mare lucru este viaţa, de aceea vă întreb: „Ce aţi da pentru viaţă?”

Eu am acasă o carte care dacă nu mă înşel, a fost scrisă de fratele Nugent, un capelan al închisorii. În această carte el dă diferite mărturii referitoare la oamenii mari care au trăit pe pământ, încă din zilele lui Hristos. Într-un capitol dă exemplu despre cei răi, iar în celălalt se referă la cei mai duhovniceşti bărbaţi.

În prima parte a cărţii am citit despre „Maria cea sângeroasă”, care dacă nu greşesc a fost regina Angliei şi care a spus: „Dacă aş putea, mi-aş da regatul pentru încă cinci minute de viaţă.”

Oh, îmi amintesc încă mărturia lui Paul Rader, chiar înainte de a muri. Când era pe moarte, l-a chemat pe fratele Luke, căci erau prieteni foarte buni. Ei erau la fel de apropiaţi cum sunt eu cu Billy Paul, fiul meu.

Paul era un bărbat cu simţul umorului, aşa că atunci când quartetul din jurul patului său a început să cânte: „Mai aproape Dumnezeule de Tine”, le-a strigat:

„Ia ascultaţi, cine moare aici, eu sau voi? Ridicaţi draperiile acelea şi cântaţi nişte cântări voioase ale Evangheliei!” Şi ei au început să cânte: „Jos la cruce”, sau cam aşa ceva.

Apoi fratele  a întrebat: „Unde este Luke?” El era în camera alăturată, iar când a venit lângă pat, l-a prins de mână şi  i-a zis: „Luke, gândeşte-te că peste doar cinci minute, voi sta în prezenţa lui Isus Hristos, îmbrăcat în neprihănirea Lui.”

O, daţi-mi voie să merg şi eu aşa!

Voi ştiţi care a fost şi mărturia lui Dwight Moody când era pe patul morţii. El s-a ridicat şi a spus: „Aceasta este ziua morţii? Este ziua încoronării!”

Da, aşa aş vrea să merg şi eu.

De curând, am ţinut mâna scumpei mele mame, care a plecat dincolo; am ţinut şi mâna soţiei mele, în timp ce pleca. Le-am văzut pe amândouă când au ajuns la capătul drumului şi pot spune că viaţa este cel mai important lucru care există. În ce-i priveşte însă pe cei care nu au nici o nădejde după această viaţă, este ceva îngrozitor.

Astăzi, poţi să-i auzi pe mulţi oameni spunând: „Ce este viaţa? Unde pot s-o găsesc?” Păi, ea este pretutindeni în jurul nostru; Dumnezeu a făcut-o atât de multă…

Chiar şi Iov a întrebat despre ea. Da, mulţi întreabă de ea.

Când spun aceasta, îmi amintesc de un băieţel care a trăit în Jeffersonville, unde am locuit şi eu. Se spune că într-o zi s-a dus la mama lui şi a întrebat-o:

„Mamă, Dumnezeul despre care vorbeşti tu şi spui că este atât de mare, a putut fi văzut de cineva?”

„Întreabă-l pe învăţătorul de la şcoala duminicală”, a răspuns ea.

Când l-a întrebat pe învăţător, acesta i-a zis: „Mai bine întreabă-l pe păstor.”

Astfel, copilul s-a dus la păstor şi l-a întrebat acelaşi lucru, iar el i-a spus:

„Nu, fiule, nici un om nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască. Nu este posibil să-L vezi pe El.”

Auzind aceasta, micuţul copil a rămas cam dezamăgit, dar acolo era un pescar bătrân care locuia sus pe râu. Într-o zi, copilul s-a dus la pescuit cu bătrânul şi chiar atunci s-a iscat o furtună. După ce furtuna s-a oprit, ei au pornit pe râu la vale. Băiatul stătea în spate şi privea curcubeul care s-a arătat peste râu în timp ce soarele cobora spre asfinţit. Apa se liniştise, şi totul era proaspăt şi mirosea a flori.

Bătrânul privea în zare şi în timp ce vâslea pe barba lui mare şi argintie au început să curgă lacrimi. Micuţul băiat s-a uitat în jur să vadă la ce se uită, după care s-a ridicat de la locul lui, s-a dus şi s-a aşezat pe genunchii bătrânului pescar, apoi l-a întrebat;

„Aş vrea să te întreb ceva. Am întrebat-o pe mama, pe învăţătorul de la şcoala duminicală şi pe păstor, dar nici unul nu a ştiut să îmi răspundă. Spune-mi, dacă Dumnezeu este atât de mare, poate fi văzut de cineva?”

Atunci, bătrânul pescar a tras vâslele în barcă, şi-a pus mâinile pe umărul lui şi i-a zis: „Dumnezeu să binecuvânteze inima ta micuţă, scumpule. Tot ce am văzut de 40 de ani încoace a fost numai Dumnezeu.”

Vedeţi, voi trebuie să-L aveţi pe Dumnezeu aici înăuntru, căci atunci El va privi prin ochii voştri.

Când am venit prin deşertul Mohave, totul părea mort, dar când am ajuns aproape de râul Colorado, am văzut un tufiş verde, aşa că m-am gândit: „Oare de unde-şi ia viaţa?” Vedeţi, el trăia, avea viaţă.

Dumnezeu este Viaţa, aşa că tot ce este viu îl are pe Dumnezeu în el.

Iov spunea odată: „Un copac, şi tot are nădejde: căci când este tăiat, odrăsleşte din noi, şi dă lăstari.

Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ, când îi piere trunchiul în ţărână, înverzeşte iarăşi de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

Dar omul când moare, rămâne întins; omul, când îşi dă sufletul, unde este?

… De ajung fiii lui în cinste, el nu ştie nimic; de sunt înjosiţi, habar n-are.

Ah! De m-ai ascunde în locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi trece mânia.” (Iov 14.7-10, 21, 13).

Iov a observat că Dumnezeu este în natură, în viaţă.

Cum ies micuţele flori şi stau acolo? Ele sunt frumoase chiar dacă unele sunt la începutul vieţii, altele la mijlocul ei, iar altele sunt bătrâne. Dar când vine gerul şi le atinge, mor şi le cad toate petalele. Aţi ştiut că Dumnezeu are o procesiune funerară pentru fiecare floare? Ploaia începe să picure stropi mari de lacrimi şi El îngroapă sămânţa aceea mică în pământ. Apoi vine gerul iernii şi o îngheaţă, făcând-o să crape, aşa că miezul iese afară din ea. Orice urmă materială la care te-ai putea uita, s-a dus. Astfel, un om de ştiinţă ar putea lua o mână plină cu acea murdărie şi s-o examineze cât doreşte, căci nu va putea găsi acel germene mic de viaţă; nu este acolo.

De ce? Pentru că potasiul, calciul şi toate celelalte elemente care au fost în acea sămânţă, s-au întors înapoi în pământ. Dar acolo undeva este ascuns germenul de viaţă. Şi pe cât este de sigur că primăvara soarele încălzeşte din nou pământul, pe atât este de sigur că acea floare va trăi din nou pentru că Dumnezeu a făcut o cale pentru ea.

Să zicem că în timpul iernii aşezaţi în curtea voastră o mulţime de dale de ciment. Unde va fi cel mai gros covor de iarbă? Pe marginea dalelor pe care păşiţi. De ce aceasta? Pentru că voi aţi acoperit cu ele acele seminţe căzute în curte, dar primăvara când soarele începe să strălucească, viaţa botanică se trezeşte şi astfel germenul acela mic de viaţă îşi va croi cale pe sub acele dale de ciment şi va ieşi afară pe marginea sau prin crăpăturile lor, scoţându-şi capul şi lăudându-L pe Dumnezeul vieţii.

Vedeţi? Voi nu puteţi ascunde viaţa. Şi eu cred că noi tocmai de aceea suntem aici: ca să dăm viaţă, fraţilor.

Nu cu mult timp în urmă, am luat masa cu un bătrân predicator metodist, un sfânt al lui Dumnezeu, care avea Duhul Sfânt în viaţa lui.

În timp ce mâncam, ascultam: „Ora agriculturii”, transmisă de postul din Louisville, unde se spunea că oamenii de ştiinţă au inventat o maşină cu care pot îmbunătăţi un bob de porumb astfel încât să producă o recoltă tot atât de bună ca şi bobul original. Ei mai spuneau că dacă le-ai tăia, cele două boabe ar arăta la fel: au mijlocul în acelaşi loc, sunt formate din aceleaşi elemente şi au aceeaşi cantitate de umezeală. Mai mult, dacă le-ai amesteca, nu ai putea să le deosebeşti, atât de mult seamănă. Şi cel ce vorbea, mai zicea: „Singurul mod de a le deosebi este să le îngropi. Cel făcut de maşină va putrezi şi atâta tot, dar bobul creat de Dumnezeu, posedă în el germenul de viaţă, aşa că va răsări şi va creşte din nou.”

Acum priviţi. Un om poate arăta ca un creştin, poate imita un creştin sau poate umbla ca un creştin, dar dacă nu posedă în el germenul de viaţă, nu se va ridica din nou.

Isus a spus: „….Eu am venit ca oile să aibă viaţă...” (Ioan 10.10), ca să aibă viaţa lui Dumnezeu, „Zoe”, în ei.

Tot ce a avut început are şi un sfârşit, de aceea singurul care nu are sfârşit este Dumnezeu, pentru că El nu a avut început.

Şi noi devenim copiii Lui, o parte din El, când „Zoe”, propria viaţă a lui Dumnezeu, Viaţa veşnică, ne este împărtăşită.

Acesta este singurul mod în care putem trăi; şi acesta este singurul mod prin care prietenii noştri pierduţi, ba chiar membrii bisericii, pot să trăiască din nou. Cum? Prin faptul că „Zoe” le-a fost dată şi lor, şi astfel, noi devenim o parte din El.

Noi ştim cu toţii că Stâlpul de Foc era Îngerul Legământului, adică Isus Hristos, pentru că Moise a considerat ocara lui Hristos mai mare decât toate bogăţiile Egiptului. Astfel, el a părăsit Egiptul şi a urmat Acel mare Mesager, acea Lumină.

Şi în ziua de rusalii, când a venit acea mare Lumină în odaia de sus, Dumnezeu S-a împărţit pe Sine. Atunci, nişte limbi de foc au venit şi s-au aşezat peste fiecare din ei, umplându-i cu Duhul Sfânt, aşa că au început să vorbească în alte limbi, cum le dădea Duhul să vorbească.

Dumnezeu Se împărţea pe Sine dintr-o Fiinţă, peste mai multe fiinţe, în Biserica Sa; Îşi împărţea Viaţa poporului Său.

Acesta este mesajul pe care trebuie să-l ducem oamenilor, căci vor pieri fără El.

Mama mea a plecat de curând, iar noi, copiii ei care mai suntem în viaţă, am stat lângă ea. Doi dintre ei s-au dus deja. Şi cum stăteam lângă ea, a privit-o pe Dolores, apoi pe mine şi a zis: „Primul şi ultimul…”

Mama era o creştină scumpă, iar eu am condus-o la Hristos şi am botezat-o cu mulţi ani în urmă.

Privind-o pe Dolores a spus: „Dolores tu ai fost bună cu mine şi m-ai ajutat, căci după ce am îmbătrânit şi nu am mai putut, ai spălat de foarte multe ori în locul meu; ai venit şi ai făcut curăţenie în casă şi multe alte lucruri. Eu te iubesc mult, scumpa mea.”

Iar Dolores, o creştină tânără, a privit spre ea şi a spus:

„Şi totuşi, a fost atât de puţin, mamă!”

Apoi a privit spre mine şi a zis:

„Billy, tu ai văzut că nu mi-a fost niciodată foame.”

„Mamă, de câte ori te-ai ridicat de la masă ca să am ce mânca eu, atunci când nu aveam suficientă mâncare? Aceasta este doar o datorie, mamă…”

„Apoi, mi-ai fost o călăuză duhovnicească, Billy, căci tu m-ai botezat şi mi-ai arătat cărările Vieţii.”

„Mamă, tu ştii că noi ne tragem din catolici; şi ştii că  m-am dus la biserică, dar am văzut că ceea ce spuneau ei acolo, era contrar Cuvântului. Apoi m-am dus de la o biserică la alta, dar de fiecare dată am constatat acelaşi lucru, de aceea am stat doar cu Cuvântul. Eu am încercat să-ţi spun ce era bine şi să te conduc la Hristos.”

Şi scumpa mea mamă s-a dus să-l întâlnească pe Domnul, aşa că i-am încredinţat sufletul Celui de la care venise.

Dolores m-a chemat şi mi-a zis:

„Billy, nu pot trece peste asta”, dar eu i-am răspuns:

„Dolores, priveşte peste drum de casa ta; nu este acolo un stejar mare?”

„Ba da,” a răspuns ea.

Aceasta s-a întâmplat cu câteva zile înainte de moartea mamei.

Şi am continuat: „Acum vine iarna, dar cu vreo lună în urmă, frunzele lui erau frumoase şi verzi. Ce le-a făcut să devină galbene şi maro şi să se răsucească?”

„Păi, mor!” a răspuns ea.

„Când a fost copacul cel mai frumos?”

„Acum.”

„Vezi, Biblia spune că moartea celor sfinţi este scumpă înaintea Domnului.”

Aceasta se întâmplă atunci când vine timpul.

Şi am continuat: „Viaţa se întoarce înapoi pentru că este un Pom, iar noi toţi atârnăm de acel pom al Vieţii.” Aşa este.

Domnul Wood, care vinde cărţi în adunare, a fost martor al lui Iehova, iar fiul lui îşi târa un picior după el din cauza poliomelitei.

Odată a fost la una din adunările ţinute de mine în Louisville şi a văzut acea deosebire a duhurilor, aşa că mi-a zis:

„Lucrul acesta mi se pare corect.”

Apoi a fost şi la Houston, atunci când a fost făcută fotografia cu Îngerul Domnului. El a fost fotografiat de câteva ori, chiar şi de curând în Germania şi în multe alte locuri.

Deci fratele Wood a venit cu băiatul lui la una din adunări şi s-au aşezat în spate. Cred că era prezent jumătate oraşul. Şi în timp ce stăteam pe platformă, deşi nu-l văzusem niciodată am avut o vedenie şi am spus: „În spate, stă un bărbat şi soţia lui. Ei sunt din statul Kentucky, dintr-un loc minunat numit Grange. Numele lui este Wood, şi are un băiat care are nişte urmări din cauza poliomelitei, aşa că-şi târăşte un picior. „Aşa vorbeşte Domnul: băiatul este vindecat!” Aşa a început.

Soţia lui era baptistă sau din Biserica lui Dumnezeu, iar când a auzit ce am spus, i-a zis: „Rubi, ai auzit ce s-a spus?” şi el i-a spus fiului său: „David, ridică-te în picioare.” Oh, şi când a făcut aceasta, piciorul lui era la fel de sănătos ca şi celălalt.

Când a văzut acest lucru, fratele, care era un martor al lui Jehovah, s-a predat imediat lui Hristos. Când a auzit fratele lui, a venit la el şi i-a zis:

„Cum poţi să asculţi aceste lucruri? Acele falsuri care umblă în jur?” Spunea aceasta cu scopul de a-l duce înapoi.

(Tatăl lui este cititor al broşurilor martorilor lui Jehovah). El a zis:

„Tu poţi mai mult de atât. Dacă l-aş vedea pe omul acela, i-aş da o bucată din mintea mea, pentru că ştiu ce învăţătură mi-a dat tatăl meu.”

„Iată-L acolo. Este cel care coseşte iarba.”

Chiar atunci am mers înăuntru. Aveam o pălărie veche, cu borurile căzute în jos, m-am aşezat şi am început să vorbesc cu el.

„Frate Branham”, spunea el, „noi am fost crescuţi ca martori ai lui Jehova.”

„Asta este foarte bine”, am răspuns eu, „Mai bine să fiu un urmaş al lui Russell, decât să nu am lumină deloc.” Şi am continuat să vorbim tot aşa, fără să-l contrazic cu nimic, şi încercând să vorbesc cât mai bine cu putinţă. Apoi i-am spus:

„Văd că eşti căsătorit şi aveţi doi copii, dar te-ai despărţit de soţie.”

Auzind aceasta, el a privit spre Banks, care era tatăl lui David, căci s-a gândit că mi-a spus probabil el despre aceasta, dar eu i-am prins imediat gândul, aşa că i-am spus: „Ai crezut că ştiu aceasta de la fratele Banks, dar el nu mi-a spus nimic; nu mi-a povestit nimic despre familia lui.”

Aseară ai fost cu o femeie cu părul roşcat. Erai cu ea în cameră când a venit iubitul ei şi a bătut la uşă. Tu ai vrut să deschizi, dar ea nu te-a lăsat şi atunci te-ai uitat la fereastră. Acesta a fost un lucru bun, căci dacă i-ai fi deschis, ţi-ar fi zburat creierii. Bărbatul stă acolo cu un costum de culoare închisă şi o cravată roşie.

Când a auzit acele cuvinte, a simţit că se prăbuşeşte la podea, apoi a spus: „Acesta este adevărul. Acesta este adevărul.” Şi eu l-am botezat chiar acolo, iar câteva zile după aceea, a venit tatăl lui, apoi soră-sa, iar eu am botezat-o în aceeaşi zi.

În final a venit tăticul lor, care voia să ne „îndrepte ” pe toţi. El era pescar, aşa că i-am zis fratelui Banks:

„Haide să-l ducem la pescuit.”

Plouase toată noaptea (voi ştiţi cum este în est), iar noi ne-am dus jos, în Wolf Creek Dam. El era un bărbat sever şi isteţ şi nu vorbea niciodată despre religie, dar în timp ce treceam râul, am avut o vedenie aşa că le-am spus:

„Orice curent de care vom trece azi, va fi noroios, dar când vom ajunge la Wolf Creek Dam, ploaia va fi spălat totul, aşa că apa nu va mai fi noroioasă şi vom putea pescui, dar nu vom prinde nimic toată ziua până spre seară. Atunci domnul Wood va prinde un peşte micuţ. Eu voi prinde cam 20 de pound de peşte, unul dintre ei cântărind vreo 10 pound.

Tu vei pescui cu aceeaşi momeală şi în acelaşi loc, dar nu vei prinde nimic. Vom sta şi vom pescui până la 11.00 seara, iar când peştii vor înceta să mai muşte, vom merge să cinăm.

În dimineaţa următoare, vom merge din nou la pescuit, iar eu voi prinde un peşte mare cu solzi, aceea fiind ultima captură. Vom pescui tot restul zilei, dar nu vom prinde nimic.

Bătrânul m-a privit lung şi nu a spus nimic, dar când ne-am dus pe râu, totul a fost întocmai, aşa că seara când am revenit la mal, a zis: „Apa este aici, ce mă împiedică să fiu botezat?”

Astfel, în seara aceasta avem aici întreaga familie. O, este un lucru minunat să ştim că atârnăm de acel Pom.

Domnul Wood şi cu mine am fost la vânătoare de veveriţe, căci după cum ştiţi îmi place să vânez. Am vânat în Africa, în India şi aproape peste tot în lume, dar în ziua aceea de august era o vreme ceţoasă.

Eram jos în Kentucky, într-o vacanţă de două săptămâni şi era de-a dreptul cald.

Cei din California, ştiţi ce înseamnă când frunzele şi toate se încălzesc.

          Noi voiam să vânăm veveriţe gri. Împuşcam animalul în ochi de la 50 de yarzi, iar dacă îl ţinteam sub ochi sau deasupra lor însemna că trebuie să-mi schimb arma, căci ceva nu era în ordine cu ea. Eu am încercat să mă antrenez pentru aceasta şi să trag exact în punct.

Cred că îl cunoaşteţi cu toţii pe fratele G. H. Brown. Întrebaţi-l cum a fost când am vânat împreună. Eu l-am necăjit puţin cu privire la puşca automată pe care i-o cumpărase soţia cu vreo 20 de ani în urmă.

Deci eu şi fratele Wood eram împreună la vânătoare, iar el mi-a spus:

 „Frate Branham, nu departe de aici este o vale cu scobituri.”

 Nu cred că aici, în California, sunt asemenea văi cu scobituri.

 Este jos, jos, unde pâraiele curg la vale şi formează scobituri. Sus pe teren întins, veveriţele fug foarte tare, aşa că nu ai cum să le ţinteşti, căci imediat sunt la o distanţă de vreo 200-300 de yarzi de tine. Astfel, i-am zis fratelui:

„Vom merge acolo ca să vedem dacă ne lasă să vânăm.” Omul acela avea cam 500 de acri.

Ne-am dus pe nişte drumuri nu aşa de frumoase ca cele de aici, ci pe cărări pe unde umblau porcii şi prin tot felul de tufişuri, până am ajuns acolo.

Atunci fratele Wood mi-a zis:

„Ar fi o singură problemă cu omul acela. Este un necredincios foarte dur.”

„Atunci te voi lăsa pe tine să vorbeşti cu el”, am răspuns eu.

Am urcat în micuţa noastră camionetă şi am condus până am ajuns lângă o căsuţă albă, situată la poalele dealului. Într-o parte era un câmp cultivat cu grâu şi cu porumb.

În faţa casei stăteau doi bătrâni. Voi ştiţi că cei din Kentucky au un fel aparte de a trăi.

Fratele David care stă acolo în spate, este grec şi într-o zi mi-a zis:

„Frate Branham, eu am ascultat benzile tale şi într-una ai spus ceva despre un fir de păr într-un biscuite, aşa că am căutat în dicţionar, dar nu am putut găsi ce înseamnă aceasta.”

„Acesta este limbajul din Kentucky, aşa că nu încerca să găseşti în dicţionar ce înseamnă aceste expresii căci nu vei găsi.”

Fratele Wood s-a dus la cei doi bătrâni şi le-a zis:

„Bună ziua.”                                

„Bună ziua.”

„Mă numesc Banks Wood şi aş vrea să ştiu dacă am putea vâna pe terenul acesta, căci până acum am vânat la Dotton.”

„Care Wood eşti tu?” a întrebat bătrânul.

„Sunt băiatul lui Jim Wood.”

Ei erau o familie de martori adevăraţi.

„Oricare dintre ai lui Jim Wood este binevenit în locul acesta, dar bătrânul Jim mai trăieşte?” a întrebat bătrânul.

„O, da, acum locuieşte în Indiana, unde locuiesc şi eu. Dar în fiecare toamnă vin aici la vânătoare.”

„Ei bine, eu am 500 de acri de pământ şi o mulţime de văi, aşa că puteţi merge.”

„Îţi mulţumim, foarte mult, dar l-am adus şi pe păstorul meu cu mine. Nu te vei supăra dacă va vâna şi el, nu-i aşa?”

„Wood, vrei să spui că ai decăzut aşa de mult încât trebuie să-l cari peste tot pe predicatorul tău cu tine?”

Atunci m-am gândit că ar fi momentul să cobor şi eu din maşină, aşa că m-am îndreptat spre ei şi am zis:

„Ce mai faceţi?”

„Bine”, a răspuns bătrânul, dar înainte să apuce fratele Wood să mă prezinte, bătrânul a zis:

„Voi aceştia, nu sunteţi de prea mare ajutor!”

„Îţi apreciez sinceritatea”, am răspuns eu.

Eram murdar cu sânge de veveriţă şi nu mai făcusem baie de vreo două săptămâni, aşa că i-am zis:

„Păi, cred că aveţi dreptate.”

„Ceea ce am eu împotriva voastră este că lătraţi la pomul greşit şi acolo nu este nimic.” a continuat el.

Nu ştiu dacă ştiţi ce înseamnă aceasta.

David, să ştii că aceasta este o altă expresie din Kentucky, aşa că nu încerca s-o găseşti în dicţionar.

Când este urmărit de câini, ratonul urcă repede într-un copac, apoi sare în altul şi în altul, iar dacă câinele de vânătoare nu este dresat bine, va sta sub copacul sub care  l-a văzut pe raton urcându-se şi va lătra acolo deşi animalul a sărit deja în alt copac. Deci, în copacul sub care latră el nu mai este nimeni. Când se întâmplă aceasta, vânătorii îşi împuşcă de obicei câinele.

Şi bătrânul a continuat: „Ştiţi ce vă trebuie vouă? O încărcătură bună de alice, pentru că lătraţi sub un copac în care nu este nimeni.” Apoi a adăugat: „Eu sunt considerat un necredincios.”

„Ei bine, fiecare cu părerea lui, dar în ce mă priveşte, nu este un lucru cu care să mă laud.” am răspuns eu.

„Ştii care este problema cu voi? Vorbiţi despre un lucru care nu există.”

„Desigur, domnule, şi aceasta este o părere.”

„Voi vorbiţi despre un Dumnezeu care nici nu există, căci dacă ar exista, L-aş fi văzut şi eu. Am trăit deja mulţi ani, căci am şaptezeci şi ceva de ani, dar nu am văzut încă nimic din El. Nu există aşa ceva, deci voi lătraţi la pomul greşit. Luaţi banii oamenilor ca să trăiţi bine, ceea ce înseamnă că nu sunteţi decât o grămadă de înşelători.”

„Da, este şi aceasta o părere”, am răspuns eu.   

Mama mea, care era din sud, mi-a dat întotdeauna un sfat bun: „Dă-i vacii destulă funie şi se va spânzura singură.” Şi m-am gândit că aceasta se potrivea foarte bine în cazul bătrânului. Să-l las să latre un timp, până va vedea în faţa cărui pom se află.

L-am lăsat deci să-i dea înainte şi să vorbească, iar în timpul acela mi-a venit o idee, pentru că cei doi stăteau sub un pom. Era cam pe vremea când să cadă merele, iar „jachetele galbene” le mâncau. Ştiţi ce sunt „jachetele galbene”? În ordine. Ei bine, aceasta este o expresie întâlnită tot în Kentucky.

Deci i-am zis bătrânului:

„Aş putea lua un măr?”

„Sigur că da, că le mănâncă deja „jachetele galbene”.

Am luat un măr, l-am frecat de pantaloni şi i-am zis: „Vai, ce măr bun!”

„Da, este un măr grozav”, a răspuns el.

„Pare foarte rodnic.”

„Da, domnule, scot foarte multe baniţe în fiecare an.”

„Dar cât de bătrân este?” Schimbam subiectul încercând să ajung la el.

„Vezi căminul acela vechi de acolo de sus? Acolo m-am născut şi acolo au trăita mama şi tata, dar ni l-a ars focul. Atunci am construit casa aceasta, iar când au murit părinţii mei, casa mi-a rămas mie. Aceasta s-a întâmplat acum 45 de ani şi atunci am plantat şi copacul acesta.”

„Măi, păi aceasta este minunat”

„Da, domnule, dar vreau să te întreb ceva.”

„Spune.”

„Ar fi un lucru bun dacă aţi putea face ceva. Eu am auzit vorbindu-se despre un predicator care a fost aici. Acolo sus pe deal stă o femeie care era pe moarte din cauza cancerului. Dar a venit un predicator, aici la Acton, pe terenul metodist. Cred că era din Indiana.

Se spune că în seara aceea erau adunaţi cam 2500 de oameni, dar adunările au ţinut trei seri la rând. În seara a doua s-a dus acolo şi sora femeii de care-ţi spun şi care locuieşte sus, în locul în care se chemă „Campbelsville”. Şi în timp ce predica, predicatorul a venit în spate, la sora bolnavei şi i-a zis: „Aseară, înainte ca să pleci de acasă ai luat o batistă care are un desen albastru pe colţ şi ai pus-o într-o carte de buzunar.

Tu ai o soră care se numeşte Cutare şi care este pe moarte din cauza unui cancer la stomac. Ia batista pe care o ai, pune-o peste ea şi se va face bine.”

Ei bine, în noaptea aceea am crezut că pe deal a venit Armata Salvării, pentru că n-am auzit în viaţa mea asemenea strigăte.”

Poate că unii dintre voi ştiu că în acea noapte, sus pe deal a fost fratele Ben şi încă câţiva fraţi, care au pus batista peste femeia bolnavă.

El a continuat: „Ne-am gândit că poate a murit bătrâna, de aceea în dimineaţa următoare ne-am dus acolo să vedem ce trebuie să facem pentru înmormântare. Când am intrat în casă, am găsit-o stând la masă împreună cu soţul ei şi mâncând plăcintă cu mere şi bând cafea.”

Voi ştiţi cum arată o plăcintă cu mere fripte: este cât o jumătate de lună. Mie îmi plac foarte mult plăcintele, dar nu îmi plac stropite ci pur şi simplu le botez în melasă.

Şi bătrânul a continuat: „Doctorul îi mai dăduse de trăit doar vreo şase săptămâni şi i-a dat şi destul fenobarbital ca să-i ajungă până moare. Ei au operat-o dar nu i-au putut face nimic, aşa că au închis-o la loc şi au trimis-o acasă.

Deci, ea stătea acolo şi mânca împreună cu soţul ei, iar când ne-a văzut, a sărit în sus şi a dat mâna cu noi.”

„Nu mai spune”, am zis eu.

„Îţi spun adevărul”, a întărit el. „Dacă nu mă crezi,   du-te chiar acolo şi vezi; îţi va povesti chiar ea cum a fost.”

Vedeţi, acum îmi predica el mie, aşa că l-am lăsat să predice mai departe.

„Dar desigur, tu nu crezi aceasta, nu-i aşa?” l-am întrebat.

„O, ba cred, iar dacă tu te îndoieşti că îţi spun adevărul, du-te pe deal şi convinge-te. Dacă vrei, te duc chiar eu la ea.”

„Nu, nu este nevoie. Te cred pe cuvânt”, i-am răspuns eu. Şi am adăugat: „Şi cine spui că era bărbatul acela?”

„Nu ştiu cum îl cheamă, dar ziceau că e din Indiana şi că va veni din nou aici. Când o va face, voi merge şi eu să-l văd pentru că vreau să-l întreb: „Predicatorule, spune-mi cum ai ştiut acele lucruri când tu nu ai fost aici?”

„Cred că îţi va spune”, i-am zis eu, apoi am privit spre copac şi i-am spus:

„A fost până acuma vreo noapte mai rece sau a îngheţat cumva? Atunci de ce cad frunzele din copac? Ce provoacă aceasta?”

„Păi, le părăseşte viaţa care este în ele”, a răspuns bătrânul.

„Ce le părăseşte?”

„Viaţa din ele. De aceea cad.”

„Bine, dar ce se întâmplă cu viaţa?”

„Coboară jos, în rădăcină.”

„Cum adică?” am întrebat eu.

„Păi, dacă nu s-ar întâmpla aşa, îngheţul iernii ar ucide germenul de viaţă din acel copac.”

„Şi dacă se coboară în rădăcina copacului, până când stă acolo?”

„Până la primăvară.”

„Atunci vine sus şi rodeşte alte frunze şi alte mere?”

„Da, domnule.”

„Păi, este foarte ciudat, de aceea vreau să te întreb ceva: Ce inteligenţă îi spune acelei vieţi din copac, că trebuie să vină iarna şi ce anume face ca viaţa aceea să asculte de inteligenţa ce-i vorbeşte şi să coboare în rădăcină, unde stă până trece iarna, după care urcă din nou sus în frunze? Ce inteligenţă face aceasta, domnule?”

„Oh, dar aceasta este natura!” a răspuns bătrânul.

„Dar ce este natura?”

„Păi, ea face de fapt aceasta.”

Vedeţi? El a înţeles unde ţinteam eu, de aceea încerca să se ascundă.

„Am să-ţi spun şi eu ceva”, am continuat eu. „Haide să luăm o găleată cu apă şi s-o turnăm, la stâlpul acela de lemn. Ea va coborî jos şi va sta acolo până la primăvară, când va urca din nou sus şi va umple acea găleată, este adevărat?”

„Nu, nu.”

„Atunci cum este cu inteligenţa din copac?”

„Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva”, a răspuns el.

„Atunci să te gândeşti bine, iar când vei afla ce inteligenţă îi spune sevei din copac să meargă în rădăcină şi să se ascundă acolo de gerul iernii, ca să nu moară, atunci îţi voi spune şi eu ce Inteligenţă mi-a spus mie cine era acea femeie şi ce trebuia să facă pentru a fi vindecată.”

„Nu cumva eşti predicatorul acela?”    

„Ba da.”

Oh, şi iată-l acolo pe genunchi, cu pălăria în mână şi cu lacrimile şiroind pe obraji, iar eu l-am condus chiar atunci la Hristos.

„Îmi vei arăta cărarea vieţii…” Cui? Unui ţăran neştiutor, care nu putea să-şi scrie nici numele, probabil. Dar Dumnezeu are un fel de a arăta cărarea Vieţii şi de a-l conduce pe ea.

Fraţilor, şi noi atârnăm de acel Pom al Vieţii. Într-o zi, această frunză bătrână va cădea jos, dar într-o altă zi va fi o înviere, iar atunci înaintea noastră va sta marele mileniu. Da, într-o zi noi vom veni înapoi pentru că avem Viaţa Veşnică.

Dacă am avea timp, v-aş putea arăta cum ne putem apropia de cineva, căci există mai multe feluri de-a o face.

Anul trecut m-am dus din nou acolo, gândindu-mă că voi putea vâna pe terenul bătrânului. Când am ajuns însă aproape de casă, am văzut că peste tot crescuseră buruienile. Şi pe verandă stătea o femeie care curăţa mere adunate din acelaşi măr. M-am apropiat de ea şi i-am zis:

„Ce mai faceţi?”

„Bine, dar dumneavoastră?”

„Aş putea să-l văd pe soţul dumneavoastră?”

„O, chiar aşa?” a întrebat ea.

„Mi-a spus că pot veni oricând să vânez pe terenul lui.”

„Da? Dar cine eşti tu?” a întrebat ea.

„Sunt fratele Branham.”

„Când a auzit aceasta, femeia m-a prins de mână şi a zis:

„Frate Branham, el este în slavă acum, pentru că a dus o viaţă de creştin.”

„Văd că aduni mere din acelaşi măr. Au venit înapoi, nu-i aşa? Tot aşa şi el va veni înapoi în ziua învierii.”

O, fraţilor, nu este posibil să-i lăsăm pe oamenii pe care-i iubim şi pentru care a murit Hristos, să se îndepărteze de El şi să moară fără Viaţa veşnică!

Haideţi să facem tot ce este posibil ca să-i ducem în acel loc de unde se vor putea ridica din nou la înviere.

„Tu îmi vei arăta cărarea vieţii.”

Voi fraţilor, sunteţi în stare s-o faceţi şi în adunările voastre, deoarece mulţi sunteţi predicatori cu studii şi teologi. Eu nu am această abilitate, ci am doar acest dar micuţ care mi-a fost dat de El şi prin care pot să ştiu ce gândesc oamenii ce fac şi ce ar trebui să facă. Este un fel de slujbă. Este doar una dintre micile cărări pe care Dumnezeu mă lasă s-o folosesc ca să-i aduc copiii pe partea aceasta. Deci, eu pun slujba mea alături de slujba voastră. Haideţi să le arătăm oamenilor cărarea vieţii ca să poată găsi calea către Domnul.

David spune aici: „În prezenţa lui Dumnezeu este bucurie.” Este bucurie în timp ce mergem pe cărarea aceasta.

Învierea acestor copaci şi a acestor frunze, totul, ne vorbeşte despre Dumnezeu, aşa că haideţi să fim ca şi toată creatura lui Dumnezeu; şi astfel să vorbim despre El în tot ceea ce facem şi în tot ceea ce spunem.

Lăsaţi să strălucească slava Lui,

Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Haideţi să ne plecăm capetele pentru un moment.

Doamne Isuse, Tu, care eşti Marele Păstor al turmei, sunt atât de bucuros pentru că mi-ai arătat cărarea vieţii; pentru că pot merge şi eu pe această cale veche.

Îţi sunt recunoscător pentru că pot avea braţele puse în jurul acestor fraţi acum, când stăm pe partea aceasta a cărării şi că pot striga şi lucra cu tot ceea ce mi-ai dat Tu ca să-i pot ajuta, fiindcă Tu ai murit pentru toţi, Doamne.

Îngăduie ca viaţa fiecăruia dintre noi să fie un copac sau ceva care să-i aducă pe păcătoşi la o asemenea convingere, încât să poată vedea calea Domnului şi să intre în bucuria Stăpânului. Te rugăm să ne dăruieşti aceasta, Doamne.

Binecuvântează eforturile noastre modeste şi primeşte mulţumirile noastre pentru acest timp de părtăşie şi pentru acest mic dejun, căci simţim că sufletele şi trupurile noastre sunt hrănite de bunătatea lui Dumnezeu.

Fii cu noi acum, în timp ce vom avea şi celelalte întâlniri; fii cu noi şi deseară şi îngăduie să se întâmple ceva care să-i facă pe păcătoşi să vină repede la altar ca să fie salvaţi.

Îngăduie ca bolnavii să fie vindecaţi iar cei care nu au Duhul Sfânt să fie botezaţi în trupul lui Isus Hristos.

Îndură-te, Doamne, căci ne încredinţăm Ţie. Aducem rugăciunea şi credinţa noastră pe altarul Tău, în Numele lui Isus Hristos. Amin.

Dumnezeu să vă binecuvânteze, fraţilor. Bănuiesc că acuma va veni unul dintre fraţi şi va lăsa adunarea liberă. În timp ce ei fac aceasta, vreau să vă mulţumesc pentru participarea la această adunare şi îmi pare rău că v-am ţinut până aproape de amiază, pentru că după ceasul meu este trecut de ora 11.00.

Mi-ar place să pot sta cu voi şi să vă vorbesc despre lucrurile mari pe care le-am văzut întâmplându-se şi pe care le-a făcut Domnul pe câmpurile misionare.

Să nu vă temeţi niciodată, pentru că Dumnezeu a făgăduit ceva şi El îşi va ţine promisiunea făcută.

Dumnezeu să vă binecuvânteze. Amin.

EN

2 Comments

  1. Zsolt

    Am ascultat aceasta predica cu sufletul la gura si cu ochii inlacrimati. M- am intrebat: Doamne, unde sant predicatorii de moda veche? Oamenii care rostind Cuvantul transforma inimi? Eu am fost profund atins de aceasta predica atat de minunata. Simpla si plina de marturii. Intalnirile personale au rodit cele mai sincere convertiri. Acest mesaj astazi m-a adus mai aproape de inima Lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.