AMINTINDU-NE DE DOMNUL

Mulţumesc, frate Neville. Sunt atât de bucuros că sunt aici şi avem harul de a sta împreună în locurile cereşti în Isus Hristos. Numărul oamenilor nu m-a deranjat niciodată, ci m-a provocat, şi întotdeauna m-am simţit mult mai bine când am stat cu un număr mic de oameni, deoarece cred că aşa este Biserica: o minoritate. Noi avem un text biblic care spune: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia.”

În ziua aceea, doresc să fiu numărat cu turma aceea mică despre care El a spus: „Nu te teme!”

Noi suntem fericiţi pentru că am avut privilegiul de a veni în seara aceasta aici. În timp ce eram în camera mea de studiu şi căutam un context pentru un text pe care doresc să-l folosesc curând, în adunările din Phoenix şi Tucson, a venit cineva şi a bătut la uşa mea. Am fost hrănit cu adevărat în Duhul, cu lucrurile bune ale lui Dumnezeu, despre un Ultimat şi un subiect despre Ultimat. Deci, soţia mea a venit, a bătut la uşă şi mi-a spus că a venit cineva să mă vadă, apoi m-a întrebat:

„Vei merge la adunare în seara aceasta?”

„Cred că da,” i-am răspuns eu, apoi am mers mai departe, încercând să rămân în Duhul a ceea ce făceam.

După puţin timp, ea a revenit şi mi-a spus că a venit un bolnav ca să mă rog pentru el. Atunci eu i-am zis: „Voi merge la biserică şi mă voi ruga acolo pentru bolnavi.” Voi ştiţi că în aceste situaţii trebuie să ajungem cât mai repede la oamenii bolnavi sau aflaţi în nevoi. Oricine a fost bolnav, ştie cum să aprecieze ce înseamnă să fii vindecat de marea putere de vindecare a lui Dumnezeu. Este un lucru minunat şi un mare privilegiu.

Pentru duminica viitoare, m-am gândit că dacă va fi cu voia Domnului şi fratele Neville sau alţi fraţi nu au nimic deosebit de adus, voi aduce mesajul meu de Crăciun, pentru că vor veni mulţi oameni de departe, din Georgia sau din alte locuri, iar aceasta le va permite să se întoarcă la timp pentru a face cumpărăturile de Crăciun şi alte lucruri. Billy mi-a spus că sora Dolores a pregătit pentru duminica viitoare nişte daruri pentru copii, şi un program scurt la care vor participa cu o piesă micuţă de Crăciun, pe care doresc s-o aducă înainte de începerea serviciului. Atunci am întrebat: „Aceasta va fi duminică seara, nu-i aşa?”

„Da,” au răspuns ei.

„Înseamnă că nu va interveni deloc în programul nostru.”

Marţea viitoare este ajunul Crăciunului, apoi va urma Crăciunul, și aceasta îi va presa pe oameni să se grăbească să se întoarcă acasă de Crăciun. Acesta este motivul pentru care i-am anunţat pe oameni încă din seara aceasta, desigur, dacă nu are ceva pregătit fratele Neville. Mie îmi place să le aduc oamenilor mesajul meu de Crăciun sau orice altceva îmi pune Domnul pe inimă să ofer. Motivul pentru care aduc mesajul dimineaţa şi nu seara, este pentru ca oamenii care vin de departe, să aibă după-amiaza liberă pentru a ajunge acasă. Eu aş prefera să ţin mesajul seara, deoarece cred că aşa ar fi mai bine. Mie îmi plac mai mult mesajele de seară, când apune soarele, fiindcă este ceva deosebit… Dumnezeu venea în răcoarea serii şi vorbea cu Adam în Eden. Vedeţi, mie îmi place serviciul de seară, dar având în vedere circumstanţele, ar fi mai bine să ţinem serviciile dimineaţa, pentru ca oamenii să se poată întoarce acasă.

Sunt recunoscător pentru faptul că a fost extins tabernacolul şi acum este mai mult spaţiu. După multă nelinişte şi agitaţie, am reuşit să-l facem aşa cum ne-am propus. Bătrânul frate Bosworth era un om cu simţul umorului şi spunea: „Copilul care plânge mai tare primeşte cea mai mare atenţie!” Aceasta înseamnă mult şi ne face să plângem din când în când, nu credeţi aceasta?

Aş dori să-l amintesc şi pe fratele Anthony şi asociaţii săi, pentru această muzică minunată. Când am intrat, am auzit cum cântau acele instrumente. Am dorit foarte mult ca măcar unul dintre copiii mei să cânte la trompetă sau la unul din instrumentele de suflat. Becky a început să înveţe să cânte la pian, dar fiind o adolescentă, doreşte să renunţe. Profesorul i-a spus că ar trebui să înceapă să cânte muzică populară. Voi ştiţi la ce mă refer când spun aceasta: la uverturi şi la muzică clasică, iar mai târziu va fi introdusă şi muzica religioasă. Şi iată că pe când a ajuns pe cele mai înalte trepte în acest domeniu, ea spus: „Vreau să renunţ!” Copiii sunt o problemă şi trebuie să aibă o chemare de la Dumnezeu pentru a face aceasta. Cred că sora ei, Sara, o va întrece, deşi nu a luat niciodată nici măcar o oră de muzică. Chemarea lui Dumnezeu este mai presus de toate tentativele noastre.

Mie îmi plac foarte mult trâmbiţele. Îmi amintesc că atunci când am închinat acest tabernacol Domnului, acolo într-un colţ, trâmbiţele au răsunat timp de o jumătate de zi:

Acolo jos la cruce, unde Salvatorul meu a murit,

Acolo jos, pentru iertarea de păcate am plâns eu,

Acolo a fost aplicat sângele peste inima mea.”

Aceasta s-a întâmplat în timp ce mă adânceam în contextul meu. Îmi amintesc că într-o seară am fost la biserica metodistă trinitară şi bătrânul doctor Morrison… Cred că mulţi dintre cei mai în vârstă vi-l amintiţi pe doctorul Morrison, un sfânt bătrân. Asbury a pierdut unul dintre cei mai mari oameni care au existat, când l-a pierdut pe doctorul Morrison. Mie mi-a plăcut întotdeauna să-l ascult.

În seara aceea când m-am dus să-l ascult la biserica metodistă trinitară,  în timp ce urcam cu soţia mea la balcon, au păşit în faţă doi băieţi care ţineau în mână două trâmbiţe şi au început să cânt: „Jos la cruce unde a murit Salvatorul meu!” Când am plecat, în timp ce mergeam pe stradă mi-am ridicat mâinile şi am început să-L laud pe Dumnezeu. Nu m-am putut abţine, pentru că este un fel de emoţie pe care o simte creştinul născut din nou, iar când pulsează, trebuie să se întâmple ceva. Nu este nimic mai plăcut decât un creştin de modă veche. Aşa este. Nu aş lua nimic şi nu aş schimba cu nici o bogăţie din lumea aceasta ceea ce m-a învăţat Isus despre Sine.

Este printre noi un bărbat şi de fiecare dată când privesc în spate şi îl văd, simt cum îmi tresare inima. Este un bărbat care l-am văzut aseară că a luat Cina şi merge cu o cârjă. Ţi-a spus vreodată cineva că semeni cu Oral Roberts?

(„Mi-ai spus tu, când am păşit înăuntru. Am aşteptat să văd dacă vei observa aceasta.”).

Cred că majoritatea dintre voi, l-aţi văzut pe Oral Roberts. Fratele seamănă cu el, dar cred că este mai înalt. Semeni foarte bine cu el cum îţi piepteni părul, ai fruntea şi trăsăturile lui, şi stai ca el. Astfel, de fiecare dată când te văd, mă întreb: „Este fratele Oral?” Cred că fratele Oral începe chiar acum o şcoală biblică undeva. Am auzit zilele trecute ceva discuţii. Ce este (Fratele Neville spune: „Universitate”). Universitatea. Da. Cred că îl ajută fratele Carl Williams, sau aşa ceva.

Să ţineţi minte că dacă va fi cu voia Domnului, duminică vom avea mesajul de Crăciun. Sunt mulţumitor pentru că am început să avem adunări în tabernacol şi nădăjduiesc că aceasta nu va însemna doar un număr mai mare de oameni care se vor aduna aici, ci va fi şi o înmulţire a harului lui Dumnezeu în această biserică sau pentru această biserică pe care am ridicat-o împreună. Noi o iubim.

Am să vă spun o mulţime de lucruri, dar nu vreau să vă iau mult timp. Aş fi vrut să vă spun ceva dar este ceva ce nu se poate spune în public. Sunt o mulţime de lucruri (înţelegeţi cu toţii) pe care le ştiţi şi sunt în Numele Domnului, dar cu toate acestea nu se pot spune. Vedeţi? Uneori trebuie să le păstrezi pentru tine. Este ceva care se mişcă de câtva timp şi este pe cale să se întâmple din nou, iar eu am fost tot timpul treaz şi atent ca să-L privesc pe Duhul Sfânt mişcându-Se printre oameni până în acel punct. Ştiu că nu este un lucru pământesc, ci Îl văd pe Duhul Sfânt mişcându-Se în acel lucru şi cred că ni-l va descoperi la timpul potrivit.

Amintiţi-vă că aceasta arată prezenţa lui Dumnezeu printre oameni. Este aşa cum a spus fratele Neville nu demult: „Dumnezeu nu ne socoteşte neînţelegerile dintre noi şi comportamentul nostru necuviincios.”

Profetul care s–a dus să privească Israelul de pe munte, a putut să vadă cu ochiul firesc cât erau de înafara ordinii, cât de greşit au procedat şi cum ar fi trebuit să fie pedepsiţi, dar ceea ce nu a văzut el, a fost Stânca lovită şi Şarpele de aramă care era în mijlocul lor şi făcea ispăşirea. Vedeţi, când Balaam a privit Israelul de sus, a văzut imediat un motiv ca să-i blesteme, dar când i-a privit Dumnezeu, El a văzut ispăşirea. El a spus despre Israel: „Tăria lui este ca a bivolului.” Amin. Şi: „Cine va putea sta împotriva voastră?

„Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove!
Locuinţele tale, Israele!”
Acesta este felul în care îl vedea Dumnezeu pe poporul Său. Înţelegeţi? El nu îl vedea în felul în care îl vedeau oamenii, nici cum îl vedeau demnitarii, ci în felul cum îl vedea El.

O, Doamne, îngăduie ca aceasta să fie şi partea mea! Lasă ca aceasta să fie şi partea mea pentru că nu am nimic cu care să mă pot lăuda.

Nu aduc nimic în mâinile mele,

Ci pur şi simplu mă alipesc de crucea Ta.

Vedeţi, aceasta este tot ce avem noi. Aici avem un grup evanghelic şi ne place să aducem Cuvântul. În seara aceasta, aş vrea să vă vorbesc puţin şi cred că mulţi dintre voi ar dori să deschidă Scriptura… Ceea ce este ciudat, este că Ea s-a deschis exact în locul de unde voiam să citesc. Da, domnilor, este ciudat că s-a deschis exact la 1Corinteni capitolul 11, în timp ce mă gândeam că pe aici pe undeva am câteva notiţe despre acest text din 1Corinteni 11. Da, sunt aici, dar înainte de a ne apropia să citim din Cuvânt, aş vrea să ne apropiem de Autor, ca să-L rugăm să ne ajute să vedem Cine este Cuvântul, ca să putem cere îndurare  şi binecuvântările Sale în timp ce-L studiem pe El, Cel ce este Cuvântul. Să ne rugăm.

Doamne Dumnezeule plin de har şi de îndurare, care ai fost atât de binevoitor de-a lungul epocilor, după ce omul a păcătuit şi a deschis acea prăpastie de netrecut între Tine şi el, o prăpastie pe care n-ar fi putut s-o treacă niciodată singur, dar Tu, Dumnezeul cel plin de har şi îndurare, Te-ai pus în locul omului căzut şi l-ai adus înapoi. Aceasta a umplut de bucurie inimile celor care Te-au cunoscut, Doamne, fiindcă în marea Ta milă şi dragoste, Te-ai pus în locul omului păcătos. Pe acest Mijlocitor ne bazăm în seara aceasta, pe Cel ce a murit în locul nostru, al păcătoşilor, pe Cel drept care a luat toată vina noastră asupra Sa. În El ne încredem noi.

Acum, venim la Cuvântul Tău, cu capetele şi cu inimile plecate, cu supunere şi respect, dar şi plini de recunoştinţă, şi Te rugăm să ne dai har, în seara aceasta, prin Duhul Sfânt, şi Pâinea Vieţii de care avem nevoie ca să trăim.

Doamne, Tu ştii exact de ce avem nevoie, iar noi ştim că ne-ai promis că dacă vom cere ceva, vom primi.

În seara aceasta, îi amintim şi pe cei care sunt bolnavi şi în nevoi, ca să-Ţi reverşi peste ei harul şi îndurarea Ta din belşug.

Tată, Te rugăm şi pentru cei care au căzut, ca această sărbătoare să le aducă aminte de locul în care au fost odată şi de unde au căzut pierzând părtăşia cu Tine. Doamne, Te rugăm să-i aduce înapoi, în adunare, în Adunarea celor întâi născuţi, acolo unde este har şi îndurare, dragoste şi bunătate, vindecarea sufletelor, a minţilor şi a trupurilor lor. Dă-ne aceasta, Doamne.

Binecuvântează Cuvântul Tău în seara aceasta, întăreşte-ne pe fiecare dintre noi şi dă-ne binecuvântările Tale, deoarece Îţi cerem aceasta în Numele Domnului Isus. Amin.

Acum aş vrea să citim cu atenţie din 1Corinteni 11.23-25:

„Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat; şi anume, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine.

Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.”

Tot astfel, după Cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”

 Dacă ar fi să aleg un titlu pentru tema despre care vreau să vorbesc în seara aceasta, ar fi: „Amintindu-ne de Domnul.” Sună ca un mesaj care ar fi trebuit predicat duminica trecută, la Cina Domnului, dar aş dori să-l privim pentru câteva minute, dintr-un unghi diferit, în timp ce ne adunăm gândurile împreună, spre slava Domnului.

Am putea începe cu masa Domnului, pentru că acesta este un loc bun despre care ne amintim cu toţii. Ni-L amintim pe Domnul la masa Sa, iar Pavel a spus că noi trebuie să mâncăm pâinea, apoi să luăm paharul şi să bem vinul în amintirea a ceea ce a făcut El pentru noi.

Desigur, voi nu vreţi să faceţi aceasta ca ceva obişnuit, ca şi ceva ce faceţi în fiecare zi, ci doriţi s-o faceţi din inimă, pentru a vă aminti de Domnul. Înţelegeţi? Să vă amintiţi că numai harul şi îndurarea Sa vă dă singura nădejde pe care o aveţi, pentru că indiferent ce veţi face voi vreodată, nu va fi nimic care să se poată compara cu ceea ce a făcut Hristos pentru voi.

În săptămâna aceasta am avut o experienţă tristă, dar pot spune că a fost totuşi una glorioasă, deoarece am înmormântat un frate care a stat cândva aici cu noi. Mă refer la fratele Busty Rogers sau Everett, cum îl numeam noi. Am mers la serviciul funerar împreună cu fratele Banks Wood şi cu fratele Sothmann. Am făcut o călătorie prin zăpadă, până în locul unde l-am îngropat pentru prima dată în urmă cu aproximativ douăzeci şi cinci de ani, doar că atunci l-am îngropat în apă în Numele Domnului Isus Hristos.

În timp ce treceam vechiul pod din Totten Ford, le-am zis fraţilor care mă însoţeau: „Într-o zi, când un predicator denominaţional a ridicat acolo un cort mare, a spus: „Fanaticul acela de acolo de jos, din biserica baptistă, botează în Numele Domnului Isus Hristos. Dacă cineva este botezat aşa, nu are ce căuta în cortul meu!”

Din întâmplare, acolo era cineva care fusese botezat în Numele Domnului Isus Hristos, iar acela era fratele George Wright şi familia sa. Astfel, singurul lucru pe care au putut să-l facă, a fost să nu se mai ducă acolo.

Apoi, într-o zi, bărbatul acela a renunţat să meargă la adunarea lui şi a venit să vadă ce se petrecea în adunarea noastră; a venit însoţit de adunarea lui. Plouase sus pe dealuri şi pământurile noroioase fuseseră spălate de ploaie, ceea ce făcuse ca apele râului Albastru să fie foarte tulburi. Totuşi, am păşit în apa aceea, iar unul dintre diaconi mi-a dat Biblia, și eu am citit ceea ce a spus Petru în ziua de Rusalii:

Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, apoi veţi primi darul Sfântului Duh.” (Fapte 2.38).

A fost ziua în care a venit acolo şi Georgie Carter, fata care cântărea aproximativ treizeci de kilograme, după ce zăcuse în pat timp de nouă ani şi opt luni, fără să se mişte. Cei din biserica de care aparţinea ea, au spus că dacă cineva va îndrăzni să participe la vreuna din adunările mele, va fi excomunicat din părtăşia lor. Ea fusese vindecată cu o seară înainte şi dorea să fie botezată. Eu avusesem o vedenie pentru ea şi a fost vindecată. Cred că vă amintiţi povestea ei, că avusese braţele şi picioarele deformate, dar în urma vedeniei pe care o avusesem, prin puterea Duhului Sfânt mi-am pus mâinile peste ea şi a fost vindecată pe loc. Ea aparţinea de aceeaşi biserică metodistă, dar iată că predicatorul metodist de care v-am spus, fratele Smith, a venit pe malul râului împreună cu biserica sa, iar eu am început să botez conform Bibliei, cu botezul creştin.

După ce am botezat cinci sau şase persoane, am văzut că rândurile grupului care venise să asiste la botez, s-au spart. Grupul acela de metodişti au venit şi au intrat în apă îmbrăcaţi cu hainele lor bune, pentru că voiau să fie botezaţi în Numele Domnului Isus Hristos. Unul câte unul, bărbaţi în costume şi doamne cu haine din mătase păşeau prin acel noroi ca să se mărturisească şi să fie botezaţi, ştergându-şi faţa plină de lacrimi şi spălându-şi rujul de pe buze. Împreună cu grupul acela, a venit şi un bărbat puternic, cu umeri laţi, cu părul tuns scurt şi cu faţa deschisă, un bărbat care părea foarte hotărât şi care a intrat în apă cu costumul lui frumos de culoare albastră. El a spus: „M-am decis şi eu!” Acela era Busty Rogers. A venit fără ca cineva să-i fi spus ceva şi l-am îngropat acolo, în Numele Domnului Isus Hristos, pe baza mărturiei lui, iar săptămâna trecută l-am pus sub gazonul din Milltown. În predica pe care am ţinut-o cu ocazia aceea, am vorbit despre desăvârşirea învierii.

Eu sunt misionar şi am văzut tot felul de zei şi filozofii, şi pot să vă spun că tot ce este în afara creştinismului este numai filozofie, fiecare crezând una sau alta. Dar creaţia a fost făcută de marele Creator. Vedeţi? Dacă există o creaţie trebuie să fie şi un Creator.

Lucrarea fiecărui om îl reflectă pe el însuşi. Astfel, dacă este un tâmplar bun, trebuie să facă o treabă bună; dacă este un mecanic bun, trebuie să repare bine. De ce? Pentru că munca voastră, ceea ce faceţi, vă reflectă pe voi. Tot aşa, creaţia lui Dumnezeu Îl reflectă pe Dumnezeu. Dumnezeu a făcut totul cu un scop, iar ceea ce serveşte scopului lui Dumnezeu, are parte de înviere atunci când moare.

Eu v-am dat de multe ori ca exemplu natura, fiindcă este la fel ca şi cu florile şi copacii. Când răsare dimineaţa, soarele este slab ca un nou născut, razele sale sunt slabe. În jurul orei zece este un adolescent, iar pe la ora doisprezece străluceşte în toată puterea sa, în splendoarea unei femei sau a unui bărbat tânăr. În jurul orei două după-amiaza, ajunge ca mine, iar pe la ora cinci după-amiaza apune încet, ca un bunic. Ce urmează? Încet, încet, razele lui se retrag de pe pământ şi moare. Dar acesta este sfârşitul lui? Soarele serveşte scopului lui Dumnezeu. Astfel în timp ce străbate Pământul, el ridică viaţa biologică. Toate plantele care fuseseră moarte pe timpul iernii, au fost ridicate de razele calde ale soarelui. Dar apusul soarelui care serveşte scopului lui Dumnezeu este sfârşitul lui? Nicidecum! În dimineaţa următoare, el se ridică din nou cu o nouă viaţă. Fiecare copac face la fel, totul face la fel: luna, stelele, sistemul solar, toţi şi toate arătând spre o făgăduinţă.

La fel este omul care serveşte scopului lui Dumnezeu: pentru el este o înviere la fel de sigură ca tot ceea ce vedem aici. Este singurul lucru pe care trebuie să-l facă, iar Dumnezeu îl aşteaptă la timp, aşa cum o face şi cu natura.

Acum este timpul când frunzele cad de pe copaci. Sunt roşii, verzi, galbene, albastre, maro, deci, au tot felul de culori pe marele piept al pământului, iar Dumnezeu ştie că după ce plantează buchetul Său toamna, există o înviere primăvara. Pământul se învârte în jurul orbitei sale până când ajunge la soare din nou şi ridică florile îngropate. Să nu spuneţi niciodată: „Acesta este sfârşitul!”, fiindcă nici frunzele maronii care cad de pe copaci, nu spun că acela este sfârşitul. Singurul lucru care trebuie să se întâmple este ca ciclul timpului lui Dumnezeu să plutească în jur până la sosirea timpului venirii Fiului lui Dumnezeu, și atunci, fiecare creatură care a murit în Hristos, se va ridica din nou în prezenţa Sa, amintindu-ne de El.

Oh, aş dori ca atunci când voi ajunge la sfârşitul drumului meu, să mor în prezenţa Sa, amintindu-mi că El este Învierea şi Viaţa. El este Aceasta, iar noi venim la masa Domnului şi credem că ceea ce numim „Cină” este luarea pâinii, dar punem un lucru corect într-un loc nepotrivit. Nu pâinea sau vinul contează, fiindcă acestea sunt doar pâine şi vin; ceea ce contează este Cina care înseamnă „a vorbi cu”, iar vorbind cu El, ne amintim de El. De aceea cred că este cel mai binecuvântat timp al serviciilor. Înţelegeţi? Fiecare ceas al vieţii noastre ar trebui să fie o Cină cu El. O cină cu Domnul este ca o oază în deşert; este ca un izvor care alimentează o fântână lângă care se opreşte călătorul şi bea până când îşi potoleşte setea. Aceasta înseamnă să ne amintim de Domnul. Să venim la masa Sa. Este un mare har să putem veni la masa Sa împreună cu călătorul care este în trecere, care călătoreşte pe acest pământ, şi să bem din binecuvântările Sale, din Cuvântul Său; să stăm în părtăşie în jurul Cuvântului Său până când sufletele noastre însetate sunt săturate. Astfel, când părăsim locul de închinare suntem reîmprospătaţi şi săturaţi şi mergem afară pentru a înfrunta din nou problemele deşertului, problemele vieţii din deşert.

Da, Cina este o oază în deşert care ne reîmprospătează şi ne potoleşte când suntem însetaţi. Fiecare închinător ar trebui să participe la ea, fiindcă este pentru fiecare închinător adevărat care tânjeşte să ne adunăm împreună. Este ceva divin în legătură cu părtăşia, fiindcă este sfântă şi rânduită de Dumnezeu, iar cei drepţi însetează după ea.

David a spus: „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă,
aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!”
 Micuţul cerb rănit şi hăituit de câini, a fost îndepărtat de ascunzişul său. El stă, gâfâie şi priveşte în jur fiindcă, cu simţul mirosului pe care i l-a dat Dumnezeu, poate mirosi apa de la câţiva kilometri depărtare. El ştie că dacă ajunge la acel izvor, va trăi, pentru că nu va mai putea fi prins. Dacă poate ajunge la apă, poate păcăli câinii care se află pe urmele lui, deoarece a găsit sursa vieţii.

Tot aşa, când biserica ajunge să înseteze să ajungă în prezenţa lui Hristos, la Sursa Vieţii ei, nici un diavol nu o mai poate doborî. Chiar şi moartea este învinsă acolo. Oh, ce nădejde! Ce loc! Reîmprospătaţi-vă, iar când faceţi aceasta, amintiţi-vă că Cel care a făcut posibil acest lucru pentru noi este Hristos. Noi trebuie să ne amintim că El a făcut toate aceste lucruri pentru noi. Amintiţi-vă că odinioară, noi, neamurile, eram străini şi fără Dumnezeu, purtaţi de idolii fără grai.

Ţineţi minte că Hristos nu a murit numai pentru evrei, ci pentru toată rasa căzută a lui Adam. Când venim să ne amintim de El la Izvorul Cinei Sale, aceasta trebuie să ne amintească şi de timpul în care Israelul era în călătoria sa. Ei au pornit în călătorie împlinind ceea ce li s-a spus, dar în drumul din Egipt spre ţara făgăduită, ei au rămas fără apă. Totul era uscat şi sub fiecare deal sub care ar fi trebuit să fie izvoare de apă, nu era nimic. Piereau în deşert! Dar atunci a apărut Stânca, iar Moise a lovit-o şi din ea a curs apă din belşug, aşa că fiecare bărbat însetat, fiecare femeie însetată, fiecare copil sau animal însetat, au putut să bea pe săturate.

Aşa cum scrie în Ioan 3.16, versetul de aur al Bibliei:

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El (crede, adică ia Cina şi îşi aminteşte de El) să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”

Să ni-L amintim pe Hristos, Stânca noastră care a fost lovită pentru a salva oamenii care mureau, pe neamurile aflate pe moarte, pe evreii care mureau, lumea care pierea. Hristos Şi-a dat Viaţa pentru ca fiecare om care flămânzea sau înseta, să primească din belşug, aşa cum spune profetul: „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte fără bani şi fără plată!” Veniţi pentru că este Cina, veniţi în amintirea Domnului.

Gândindu-mă la Domnul, îmi amintesc de un alt loc de reîmprospătare, la fântâna numită în ebraică „Beer Lahai Roi”, adică „Fântâna Celui care trăieşte şi mă vede” (În traducerea noastră scrie: „Fântâna Celui care mă vede”, adică „Lahai Roi”. Deşi era într-o lucrare îngăduită de Domnul, Agar a înţeles greşit, mai bine zis a judecat greşit ceea ce se petrecea şi ca urmare a fost alungată de Sara şi nu a mai avut nici un loc unde să meargă cu un copil care era pe moarte din cauză că puţina apă pe care o avusese la ea se terminase. Micuţul plângea… numai o mamă ştie ce înseamnă să auzi un copil plângând pentru că îi este sete şi să-l vezi cum i se usucă buzele de sete şi este tot mai slab şi mai aproape de moarte cu fiecare minut care trece. Era alungată şi nu avea unde să meargă. Avusese o ploscă cu apă, dar se terminase, și în timp ce micuţul ei plângea pentru că îi era sete, ea s-a gândit să se târască puţin mai încolo ca să nu-l vadă cum moare. Fără îndoială, inima ei nevinovată striga: „Doamne, ce am făcut? Oare ce am făcut?” Nu putea suporta să-şi vadă copilaşul murindu-i în braţe, de aceea l-a lăsat sub un tufiş. Apoi s-a dus cât o aruncătură de arc, probabil cam o sută de metri, a îngenuncheat lângă un copăcel şi a început să plângă şi să se întrebe: „De ce?” De ce a venit peste ea această nenorocire dacă a făcut ceea ce era bine?

De multe ori ne întrebăm de ce vin bolile şi neputinţele peste noi, dar este posibil să se întâmple aşa ca să vedem mila şi îndurarea Domnului.

În timp ce se gândea la aceasta, ea auzea ţipetele tot mai slabe ale micuţului care se stingea cerând apă. Apoi, deodată a auzit un Glas care o întreba: „De ce plângi?” Şi-a ridicat privirea şi când s-a uitat, a văzut fântâna a cărei apă sălta în sus. Ce izvor de reîmprospătare! „Beer Lahai Roi”, adică „Fântâna Celui care trăieşte şi mă vede!” El, Cel care nu poate muri! Melhisedec!  El Shaddai! „Cel care trăieşte, care mă vede şi îmi cunoaşte nevoile, şi-a amintit de mine. El şi-a amintit de mine, aşa cum îmi amintesc şi eu de El, şi ştiu că El trăieşte şi a făcut să izvorască această fântână în pustie.”

Oh, noi am putea aplica aceasta astăzi, în mesajul acestui timp, când bisericile, denominaţiunile şi predicatorii Evangheliei sociale, au lăsat moda lumii să pătrundă înăuntru, să separe şi să rupă! Apoi, ne gândim că fântâna Celui care trăieşte şi ne vede este din nou aici, în seara aceasta. Aceasta este ceea ce ar trebui să însemne în seara aceasta pentru închinător, „a ne aminti de Domnul.” Da. Oh, ea este neînţeleasă şi alungată! Când a fost aici pe pământ, Isus a spus: „Eu sunt apa vie; Eu sunt Apa Vieţii.”

Aş vrea să mai aduc un gând pe care îl am în minte. Când i s-a făcut lui Isus procesul acela, pentru nimic altceva decât de dragul batjocurii… a fost trimis de la Pilat la Irod. Pilat n-ar fi trebuit să facă aceasta, dar ceea ce încerca să facă era să-şi spele mâinile, să nu aibă nici o legătură cu ceea ce se petrecea sub ochii lui. Însă, odată ce problema este în mâinile tale, trebuie să iei o decizie. Nu o poţi plasa altcuiva, pentru că este vorba de tine şi El. Adevărul este că El a fost trimis la Irod ca să fie batjocorit, deoarece avea renumele de „făcător de minuni şi exilat al bisericii”. Pilat l-a trimis la Irod, gândindu-se că poate aceasta va înlătura vechea lor duşmănie. Aşadar, Isus a fost dus de-a lungul străzilor şi prin pieţe, până când a ajuns la înalta curte a lui Irod. Când L-a întâlnit pe Isus, el s-a întâlnit cu singura lui şansă la viaţă. Cât de ignorant poate fi un om!

O, dacă ar fi ştiut Irod că în faţa  lui stătea împlinirea a ceea ce vestise fiecare profet evreu, a dorinţei foamei şi setei lumii, împlinirea a ceea ce fiecare înţelept şi profet vestise vreodată! El avea oportunitatea să-şi umple inima păcătoasă cu mila şi harul Domnului. Cât de ignorant a putut fi acest om! Totuşi, cu toate acestea, Irod nu a fost mai ignorant decât un om din ziua de astăzi, căruia îi este prezentat acelaşi lucru, pentru că noi am avut două mii de ani în care ne-am bucurat de învăţăturile şi harul Său. Dar ce lucru prostesc a făcut Irod atunci când El stătea înaintea lui şi nu I-a cerut har şi îndurare şi nu L-a rugat să-i ierte păcatele! Eu cred că acest bărbat nu a realizat că înaintea lui stătea o asemenea Personalitate. Să pătrundem puţin mai adânc în aceasta. Problema era că Bărbatul care stătea înaintea lui, nu se bucura de un renume bun dat de poziţia socială sau de apartenenţa la una din diferitele organizaţii sau loje existente în vremea aceea. Isus nu avea un asemenea renume, dar era vestit printre oamenii care cunoşteau Biblia şi făgăduinţele scrise în ea. Dacă-mi permiteţi să merg puţin mai adânc, El a fost recunoscut şi primit de cei care erau hotărâţi mai dinainte pentru Viaţa veşnică, dar Irod nu a putut vedea aceasta, el nu a ştiut niciodată Cine era El. Ce lucru trist! Cel despre care profeţii vorbiseră timp de patru mii de ani, împlinirea plânsetului şi rugăciunilor lumii stătea chiar în faţa lui, dar nu L-a putut vedea.

Aşa cum am spus deja, cred că Irod a fost un ignorant pentru că a luat o decizie prostească în loc să Îi ceară milă și îndurare. Vedeţi? El a vrut să se amuze: „Oh, am auzit că eşti un făcător de minuni!” Astfel, I-a cerut să-l distreze, în loc să-I ceară îndurare.

Aceasta face şi lumea de astăzi, are exact atitudinea lui Irod când Îl vede pe Hristos, Făcătorul de minuni, făcând şi astăzi aceleaşi lucrări pe care le-a făcut atunci. Imediat spun: „Lasă-mă să Te văd făcând aceasta sau cealaltă!”

Spuneţi că Irod va primi un loc rău în care să stea? Oamenii din ziua de astăzi vor primi un loc şi mai rău în care vor sta! Irod a avut patru mii de ani de experienţe ale profeţilor şi înţelepţilor de care s-ar fi putut bucura, dar noi avem şase mii de ani, cu o învăţătură mult mai puternică decât ceea ce aveau ei atunci. Cu siguranţă. Care a fost problema cu Irod? El nu i-a dat niciodată importanţă şi nu s-a gândit niciodată cu seriozitate la aceasta. Nu s-a oprit nici măcar o clipă să se gândească la ceea ce auzise, și acum se întâmplă acelaşi lucru cu oamenii de astăzi. Ei văd acest Ceva mare care îi înfioară puţin, dar nu se opresc suficient de mult timp ca să se gândească la aceasta, ci preferă să asculte explicaţiile unui teolog sau rabin.

Când mă gândesc la Jeffersonville, cât de des v-am adunat aşa cum îşi adună cloşca puii, dar voi n-aţi vrut să luaţi aminte! Cât de des v-am adunat? Cât de des am vrut să fac din locul acesta o grădină în care să se adune toate naţiunile, dar voi nu aţi vrut? Înţelegeţi? Vedeţi ce va trebui să-şi amintească Irod în ziua aceea? Marea şansă pe care a avut-o, dar a refuzat-o. Acolo, undeva pe tărâmurile celor pierduţi, în seara aceasta îşi aminteşte ce a făcut în ziua aceea în legătură cu aceasta, dar este prea târziu.

 Nu lăsaţi să fie prea târziu şi pentru noi, fiindcă acesta este timpul când suntem vizitaţi de El. Să ne amintim de Hristos, de faptul că El este Acelaşi ieri, azi şi în veci, aşa cum scrie în Evrei 13.8. Nu aşteptaţi până când ajungeţi pe tărâmul celor condamnaţi, în dimensiunea din care nu mai puteţi merge în prezenţa lui Dumnezeu, când timpul vostru pe pământ este gata şi când, cu groaza coşmarului, vă veţi aminti că aţi avut această şansă, dar aţi respins-o.

Tinerii să ia bine aminte la ceea ce spun. Fiecare dintre voi să ia aminte la aceasta. Ţineţi minte că Irod nu s-a gândit serios la lucrul acesta. În ziua când a fost singura lui şansă de a vorbi cu Isus, el a căutat doar amuzament şi distracţie, a vrut să-L vadă pe Isus făcând un şiretlic, să scoată un iepure din pălărie sau ceva de felul acesta. De ce? Fiindcă se gândea că Isus era un fel de magician.

„Am auzit că poţi face glume. Să vedem ce şiretlicuri ştii să faci!”

Daţi-mi voie să vă spun aceasta cu respect. De câte ori unii aşa-zişi predicatori din ziua de astăzi, au spus: „Dacă este Duhul Sfânt, dacă credeţi că El lucrează şi astăzi la fel ca la început, vreau să văd că-l luaţi pe bărbatul de aici sau pe femeia aceea şi faceţi ceva cu el!”

Realizează ei că sunt purtaţi de acelaşi duh care I-a spus odinioară lui Isus: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, fă pâini din pietrele acestea?” Sau: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune-ne cine Te-a lovit peste cap!”? Vedeţi? I-au învelit ochii ca să nu vadă, după care au trecut băţul de la unul la altul, L-au lovit peste cap şi I-au zis: „Dacă eşti profet, spune-ne cine Te-a lovit şi atunci vom crede! Spune-ne, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu. Noi suntem sinceri în inimile noastre deci, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, dă-te jos de pe cruce şi vom crede.”

Mă întreb dacă mulţi dintre bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrânii din aceste zile nu sunt în aceeaşi poziţie ca aceia? Într-o zi, vă veţi aminti că aţi fost în prezenţa Lui, la Fântâna Sa, dar aţi dorit să vedeţi un şiretlic, ceva care să vă amuze: „Aceasta m-ar face să cred. Vreau să simt un fior pe spate şi să fac cutare şi cutare lucru, și atunci voi crede.”  Ce este aceasta? O senzaţie; este idolatrie curată!

Odată, Isus a pus o întrebare pe care aş vrea s-o pun şi eu bisericii în seara aceasta. El le-a zis: „De ce Mă numiţi Domnul vostru dacă nu faceţi lucrurile pe care v-am poruncit să le faceţi? De ce Mă numiţi Domnul vostru dacă nu ţineţi Cuvântul Meu? De ce Mă numiţi Domnul vostru dacă negaţi lucrurile pe care v-am poruncit să le predicaţi şi să le învăţaţi?” De ce fac ei aceasta? De ce se poartă aşa? Pentru că între ei şi Cuvânt este o tradiţie denominaţională, şi orice stă între voi şi Dumnezeu este un idol, din cauză că ia locul Lui.

De ce Îl numiţi „Domn” dacă nu-L ascultaţi? „Domn” înseamnă „Stăpân, Cel ce deţine proprietatea şi stăpâneşte.”

Dacă eu sunt proprietatea Domnului, dacă sunt al Lui, fiindcă El m-a întors de pe calea greşită pe care mă aflam şi m-a chemat cu un scop, ce altceva pot să fac decât să împlinesc voia Sa, aşa cum a făcut şi Pavel? Ce altceva pot face decât să ţin Cuvântul Său? „De ce Mă numiţi Domnul?”

Vreau să vă mai amintesc un bărbat, ca să vedem ceva în legătură cu el. De ce trebuie să-şi amintească Iuda de Isus?  Întreb aceasta pentru că tema noastră este „Să ne amintim de Domnul”. În seara aceasta şi până când nu va mai fi, Iuda trebuie să-şi amintească faptul să şi-a vândut dreptul de întâi născut, că L-a vândut pe Isus pentru un câştig personal. Noi îl ridiculizăm pe Iuda şi spunem că a fost un individ rău şi murdar care nu poate fi acceptat nicăieri şi care a pierdut dreptul la Rai. De ce? Pentru că L-a vândut pe Domnul Său după ce a avut şansa să fie un ucenic al Său, un apostol, de cea mai înaltă chemare din Biblie, mai mare decât însărcinarea unui profet. A avut oportunitatea să fie un apostol al Domnului, dar şi-a vândut dreptul acesta pentru un câştig personal, iar acum trebuie să-şi amintească tot timpul acest lucru. Aceasta trebuie să-şi amintească în legătură cu Isus: că L-a vândut pentru un câştig personal.

Mă întreb cât de mulţi sunt cei care stau în seara aceasta la amvon, poartă o robă de corist sau ocupă funcţia de diacon, de casier, sau este privit ca un om de încredere, predică de la amvon sau are o altă slujbă în biserică, şi cu toate acestea îşi vinde şansa pentru un câştig personal sau pentru renume: „Sunt doctorul Cutare, episcopul Cutare sau Cutare.”

Un bărbat mi-a spus odată: „Cred că acesta este Adevărul, dar dacă L-aş predica, aş ajunge cerşetor pe stradă.”

Vă amintiţi de tânărul bogat şi de cerşetorul Lazăr? Unde au ajuns fiecare dintre ei când au trecut în veşnicie? Deşi în viaţa aceasta, unul era cerşetor, iar celălalt era un om bogat, când au trecut dincolo, cadrul s-a schimbat şi amândoi şi-au putut aminti de El.

În seara aceasta, mulţi oameni spun că Iuda L-a vândut pe Domnul Isus pentru un câştig personal, dar câţi sunt aceia care fac acelaşi lucru astăzi? Câţi Îl vând din acelaşi motiv?

Preoţii din ziua aceea, îşi vor aminti că şi-au pierdut şansa de a fi cu El, că au pierdut şansa de a fi slujitorii Lui, apostolii Lui, de a fi un mântuit al Lui. Ei şi-au vândut şansa din pricina otrăvii invidiei, fiindcă L-au urât din pricina învăţăturii Sale. Când a avut doar doisprezece ani, El i-a uimit pe toţi cu cunoştinţa şi înţelepciunea Sa, dar cu toate acestea nu au putut recunoaşte că El era Mesia. Ei nu puteau face lucrările pe care le făcea El şi se temeau că îşi vor pierde prestigiul şi credibilitatea în faţa oamenilor, aşa că au preferat să vândă şansa pe care o aveau. Acesta este motivul pentru care sunt la fel de vinovaţi ca şi Irod.

De acelaşi lucru se fac vinovaţi membrii bisericii de astăzi. Ce a însemnat faptul că au avut mai multă încredere în denominaţiunile lor şi s-au temut pentru prestigiul lor şi că vor fi daţi afară din sinagogi? Idolatrie! Ei au adorat crezul sau religia unei biserici ca pe un idol, în loc să accepte Cuvântul viu care era manifestat înaintea lor. Ei au văzut chiar Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Biblia spune: „…ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre…” Deci, fiinţele umane au pipăit Cuvântul literal viu şi manifestat al Dumnezeului celui viu, dar au lăsat ca tradiţiile şi crezurile, ca spălarea ulcioarelor şi a paharelor,  să stea între ei şi El. Da. Ce era aceasta? Vătămare. Ei se simţeau răniţi, vătămaţi, de Evanghelia curată, clară şi sfântă pe care o învăţa El şi care era Cuvântul Tatălui. Erau invidioşi pe El şi se simţeau răniţi de ceea ce spunea El. Acesta este motivul pentru care, cât timp vor avea o amintire referitoare la El, chiar fiind în iad, aceea va fi cu privire la felul cum L-au respins.

Voi spuneţi: „Oh, aceia erau fariseii!”

Aici în biserică obişnuia să vină o doamnă micuţă care a căzut din credinţă. Cred că mulţi dintre voi o cunoaşteţi pentru că locuieşte în josul străzii. De fiecare dată când ne întâlnim, ea vine la mine şi îmi spune: „Frate Bill, roagă-te pentru mine fiindcă am căzut din nou.” Eu am văzut-o bucurându-se şi dansând în Duhul, am văzut că Duhul lui Dumnezeu era peste ea, apoi a căzut. De curând, a fost internată în spital şi toţi credeau că este pe moarte. Atunci a trimis după mine ca să merg să mă rog pentru ea. Femeia aceasta şi soţul ei au fost foarte buni cu soţia mea în vremea când era o fetiţă săracă şi zdrenţuroasă. Îi cumpărau câte o rochiţă şi alte lucruri ca s-o ajute să meargă la şcoală. Indiferent cât de mic este ajutorul pe care-l daţi cuiva, este imposibil să faceţi ceva pentru Dumnezeu fără ca El să nu-Şi amintească, deoarece este scris că: „…ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.” Binele pe care-l faceţi se va întoarce ca pâinea aruncată pe ape.

Deci, această sărmană femeie căzută, zăcea acolo plângând şi ţinându-mă de mână, iar eu i-am zis: „Mă voi ruga pentru tine, soră.”

În patul de lângă ea era o femeie care stătea cu braţele încrucişate şi se uita la mine. Alături de ea stătea fiul ei, un băiat de vreo douăzeci de ani care arăta modern ca un ricky. Nu spun aceasta ca o batjocură la adresa celor care se numesc Ricky, dar să ştiţi că în trecut nu aţi fi putut auzi niciodată un asemenea nume. Numele acestui timp sunt „Elvis” şi „Ricky”. Dacă aveţi un copil care se numeşte aşa, schimbaţi-i numele, numiţi-l altfel.

Femeia aceea stătea şi se uita la noi, și când mi-am plecat capul ca să mă rog pentru sora bolnavă, a spus:

„O clipă! Trage perdeaua…”

„Voiam doar să mă rog pentru doamna,” am răspuns eu. „Nu eşti credincioasă?”

„Sunt metodistă şi vreau să tragi perdeaua.”

„Bine, doamnă”, am răspuns şi am tras perdeaua. Vedeţi, este acelaşi lucru ca în trecut. Ei se simt prejudiciaţi.  De unde a ştiut femeia aceea ce fel de predicator eram eu? Nu am văzut-o niciodată până atunci, dar probabil cineva i-a spus că eu cred în vindecarea bolnavilor şi a fost învăţată împotriva acesteia. Astfel, nu a vrut să aibă nici o legătură cu aceasta, şi-a spălat mâinile; i-a fost teamă că ar putea cădea şi peste ea, dar nu vă faceţi griji, căci nu o va atinge şi nu-şi va putea spăla mâinile aşa cum nu a putut să şi le spele nici Pilat.

Aceasta nu spune nimic ruşinos despre metodişti, fiindcă este vorba de o singură femeie. Vedeţi? S-ar putea să fi fost doar atitudinea ei. Eu nu cred că toţi metodiştii sunt aşa deoarece m-am rugat pentru mulţi dintre ei. Am fost chemat de multe ori să mă rog pentru ei şi au fost făcute multe semne şi minuni în mijlocul lor. Deci, nu sunt de vină oamenii din acele biserici, ci sistemul în care sunt prinşi. Dar femeia aceea era una ca cei de care v-am spus. Adică cum? Plină de otrava invidiei şi posedată de diavolul. Aş putea să vă mai spun ceva.

Odată, s-a ţinut o adunare aici, în oraş, şi cineva m-a întrebat de ce nu am fost chemat şi eu. Voi trece peste aceasta pentru că sunt acasă, dar vreau să spun că nu a fost nici un alt motiv decât invidia şi crezurile, care sunt idolatrie.

Cum am vrea să-i îmbrăţişăm pe toţi, dar trebuie să te abţii! Şi Isus a vrut să facă aceasta. Ţineţi minte că într-o zi va trebui să vă amintiţi de aceasta. Cu siguranţă. Îmi amintesc de o mărturie care a fost adusă de curând.

Un predicator era în lift şi mergea în sus, aici în  clădirea Heyburn. Împreună cu el, în lift, erau încă trei bărbaţi dar nu ştiau că el era predicator. Toţi au coborât din lift la etajul opt, iar unul dintre bărbaţi s-a uitat la predicator şi i-a zis:

„Ştii ceva? Cred că acesta este cel mai apropiat loc de ceruri în care vom putea ajunge vreodată.”

„Probabil ai dreptate”, i-a răspuns predicatorul. „Cât timp ne încredem în valorile noastre, acesta este cel mai apropiat loc de ceruri, în care vom ajunge vreodată.” Aşa este.

Cât timp te încrezi în ceea ce faci, îţi vei aminti doar ceea ce ai făcut tu, dar eu vă spun că majoritatea dintre noi ştim că nu am făcut nimic şi că nu merităm nimic. Astfel, predicatorul acela a spus: „Dacă ne încredem în puterile noastre, acesta este cel mai înalt loc în care vom putea ajunge vreodată.” Dacă ne încredem în noi şi în puterile noastre, vom ajunge doar până aici. Dar vreau să vă spun ceva: dacă uit ce am fost eu şi Îmi amintesc Ce este El, dacă îmi pot aminti de Isus, dacă mi-L amintesc pe El la Calvar, dacă îmi pot aminti ce a făcut El pentru mine, dacă îmi pot aminti ceasul în care mi-a spălat păcatele şi mi-a dat Duhul Sfânt să mă călăuzească, atunci sunt ridicat deasupra oricărui lucru care ţine de pământul acesta. Sunt ridicat deasupra oricărui lucru pământesc şi dus în locurile cereşti în Hristos Isus, unde pot avea părtăşie cu El. Acolo, în prezenţa Lui, uit ceea ce am fost odată şi toate păcatele mele pentru că au fost aruncate în Marea Uitării; uit tot trecutul meu şi îmi amintesc că El m-a făcut al Său prin propria Sa moarte. El a luat locul meu, iar eu care nu aveam nici un drept de a merge în altă parte decât în iad, am fost salvat. El a mers în iad în locul meu şi m-a ridicat de acolo. Şi ce a făcut? Prin harul Său măreţ, ne-a ridicat şi a făcut din noi fii şi fiice de Dumnezeu, aşa că acum stăm şi ne bucurăm în locurile cereşti în Isus Hristos şi ne amintim de Cel care ne-a adus în siguranţă până acum. Prin faptul că în sufletele noastre pulsează credinţa, ne adunăm împreună prin har şi ştim că El ne va lua. Mai mult, prin ochii credinţei vedem împlinirea cuvintelor Sale: „…pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.”

Cu aceasta în minte, stau în adunarea în care este prezent Duhul Sfânt şi unde suntem ridicaţi pentru a sta în locurile cereşti în Hristos Isus. Aştept cu nerăbdare clipa când viaţa aceasta umană trecătoare care depinde de bătaia unei inimi muritoare, se va opri, va fi schimbată şi va primi o inimă care va bate veşnic, prin Duhul Sfânt, fără boală, fără necazuri, fără să mai îmbătrânească sau ceva de felul acesta.

Amintiţi-vă de Isus! Când vasul cu făină vi se goleşte şi făina se termină, amintiţi-vă de Isus! Când medicul vă spune că nu mai este nici o şansă, amintiţi-vă de Isus! Când diavolul vă ispiteşte, aşa cum cântăm în cântarea de încheiere:

 „Când Ispitele se adună în jurul nostru,

Pronunţă acel Nume în rugăciune!”

Aminteşte-ţi de Isus, aminteşte-ţi că El va veni din nou. Acelaşi Isus care S-a înălţat de lângă noi, Se va întoarce înapoi în acelaşi fel în care a plecat. Amintiţi-vă că El Se va întoarce pentru ai Săi.

Să ne rugăm cu capetele plecate.

Vreţi să vă amintiţi de El, după ce aţi auzit acest Mesaj micuţ care tocmai a ajuns în inimile voastre? Vreţi ca El să-Şi amintească de voi? Dacă doriţi aceasta, ridicaţi mâinile şi spuneţi: „Doamne, aminteşte-Ţi de mine.” Spuneţi la fel ca poetul care a zis: „Adu-Ţi aminte de mine când lacrimile curg.”

Tatăl nostru ceresc şi sfânt, ne-am bucurat atât de mult de prezenţa Duhului Sfânt, în timp ce ne-ai arătat Cuvântul Vieţii, şi ne-am amintit de groapa în care eram afundaţi şi din care am fost scoşi acum şi modelaţi, schimbaţi în copii ai lui Dumnezeu, prin harul lui Isus Hristos.

Eu mi-am amintit de El când medicul s-a uitat la mine şi a spus: „Mai are doar câteva minute!” Mi-am amintit de Isus şi am alergat la altar implorând milă, fiindcă sufletul îmi era împovărat, și când am făcut aceasta, toată apăsarea aceea m-a părăsit. Isus mi-a luat toată povara.

Cu câteva luni în urmă, am vrut să probez ţeava unei arme şi am tras la ţintă, iar Satan a zis: „Aceasta este şansa mea!” Astfel, când am tras, arma a explodat în mâna mea, iar schijele şi resturile armei au zburat pretutindeni în jurul meu. Nu am mai văzut nimic, iar sângele ţâşnea din faţa şi din mâinile mele, dar îmi amintesc că Isus a fost acolo. M-au dus la medic, și după ce m-a examinat, acesta a spus: „Singurul lucru pe care pot să-l spun este că Domnul a fost acolo ocrotindu-şi slujitorul pentru că, în mod normal, într-o asemenea explozie, ar fi trebuit să fie făcut bucăţele.”

Oh, Doamne, ne amintim de aceste lucruri şi  venim la Fântâna plină cu sângele ce curge din venele lui Emanuel! Binecuvântează-ne, Doamne, în timp ce stăm împreună în seara aceasta, fiindcă Tu cunoşti scopul şi ţelul fiecărui suflet care a ridicat mâna.  Tu cunoşti dorinţele şi nevoile noastre, şi ca slujitor al Tău, vin şi eu cu ei, Doamne, şi din acest tabernacol ne ridicăm, prin credinţă, dincolo de nori, de lună, de stele şi de Calea Lactee şi stăm în prezenţa lui Dumnezeu. În faţa mea se află un altar de aur, iar pe el zace Jertfa de care ne amintim, Isus, care a spus: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da.”

Doamne, nu îngădui să ne pierdem credinţa, ci aminteşte-ne că dacă credem vom primi tot ce cerem, aşa cum ne amintim că Isus a murit pentru a ne asigura aceasta, pentru a ne da siguranţa biruinţei.

Doamne, vedem că prezenţa Ta este tot mai puternică în clădire. Tu eşti Cel care ai făcut aceasta pentru noi, eşti Cel care ne-ai ajutat să ne extindem. Noi ştim că Tu eşti Cel care ne-a dat biserica la început şi Te rugăm să binecuvântezi toate aceste eforturi.

Te rugăm pentru păstorul nostru, fratele Neville, slujitorul Tău umil, binevoitor şi credincios. El este gata să predice oricând, indiferent dacă stă pe scaunul din spate sau dacă trebuie să cureţe biserica. El doreşte să Te slujească şi să facă voia Ta, oriunde îl vei chema, de aceea Te rugăm să-l binecuvântezi.

Doamne, eu am trecut prin această încercare mare şi grea, dar oamenii aceştia de încredere au stat alături de mine şi biserica m-a purtat în rugăciune, și în cele din urmă a venit biruinţa. O, Doamne, acum mă rog eu pentru ei! Îmi amintesc de ei şi sunt sigur că Îţi aminteşti şi Tu. Ne amintim de binecuvântările pe care ni le-ai dat şi purtăm în inimă Cuvântul Tău, ca să nu ne părăseşti şi să nu ne uiţi.

Faptul că înaintăm în vârstă nu are nimic a face cu aceasta, fiindcă Tu vei continua să-Ţi aminteşti de noi chiar şi atunci când nu va mai exista lumea şi timpul se va vărsa în veşnicie.

Îmi amintesc Cuvântul care spune: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu niciun chip. Iată că te-am săpat în mâinile Mele…”  Cuiele au săpat numele noastre în mâinile Lui.

Doamne, noi ştim că Tu Îţi aminteşti de noi şi Te rugăm să ne ajuţi ca cele mai frumoase amintiri ale noastre să fii Tu ca şi Salvatorul nostru, Vindecătorul nostru, Împăratul nostru, Iubitul nostru, Viaţa noastră, Soarele nostru, Tatăl nostru, Fântâna inepuizabilă de dragoste şi de har a lui Dumnezeu pentru noi, fiinţele căzute ale familiei lui Adam. Tată, Te rugăm să ne dai aceasta în timp ce ne predăm Ţie şi plecăm din tabernacol amintindu-ne de Tine. Amin.

Vă amintiţi de El? Îl iubiţi? (Adunarea spune: „Amin!”). Cred că după Mesajul pe care tocmai l-am adus, am putea spune la fel ca Pavel: „…noi… trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” În toate lucrurile ar trebui să ne amintim de El. Să nu luăm o decizie până când nu ne amintim de El; să nu facem nimic pentru că va fi o nesăbuinţă. Dacă vrăjmaşul ne loveşte pe-o parte a feţei, înainte ca să lovim înapoi, să ne amintim cum a procedat Domnul nostru. Să ne amintim cum a procedat El în orice situaţie. Dacă trebuie să luăm o decizie, să aşteptăm şi să ne gândim cum ar proceda El, şi aşa să procedăm şi noi. Dacă ne pripim, să ne gândim că El nu S-a grăbit niciodată. Înţelegeţi? Dacă devenim nerăbdători, să ne amintim că El locuieşte în veşnicie şi că timpul nu înseamnă nimic pentru El. Cauza şi ţelul inimii noastre este să ne amintim de El.

Să ne amintim de El, acum, în timp ce cântăm această cântare în Duhul, în prezenţa Sa: „Eu Îl iubesc!”

Dacă trăiţi în dragoste, trăiţi în Dumnezeu pentru că Dumnezeu este dragoste şi cei care trăiesc în Dumnezeu, trăiesc în dragoste. Înţelegeţi? Şi dragostea nu este răutăcioasă; dragostea nu este invidioasă şi nici îngâmfată. Dragostea nu se poartă necuviincios, ci este întotdeauna blândă, dulce, iertătoare şi bună. Indiferent cât de amare sunt celelalte, dragostea rămâne ea însăşi.  Dragostea este esenţa harului; dragostea este cea mai înaltă poruncă a lui Dumnezeu pentru noi. Când toate celelalte daruri sau lucruri vor dispărea: prorociile, limbile, tălmăcirea limbilor sau orice altceva, dragostea va continua să dăinuiască şi să fie esenţa tuturor lucrurilor; dragostea nu va dispărea niciodată. Ea este deasupra tuturor pentru că toate celelalte vor cădea. Este decizia Curţii Supreme, este liantul care leagă toate lucrurile; este Steaua Polară care îi călăuzeşte pe navigatori; este Busola care ne ghidează. Dragostea este mai presus de toate. Să ne amintim aceasta în timp ce cântăm: „Îl iubesc!”

Îl iubesc, Îl iubesc,

Pentru că El m-a iubit întâi

Şi a cumpărat salvarea mea la Calvar

Îl iubesc, Îl iubesc!  Amintiţi-vă că El ne-a iubit atât de mult, încât L-a dat pe Fiul Său pentru noi. El a plătit salvarea mea, la Calvar. Să ne gândim la aceasta, în timp ce sora noastră intonează „Îl iubesc!”, şi în dulceaţa părtăşiei, în timp ce stăm împreună în locurile cereşti în Hristos, să scoatem totul din inimile noastre. Amintiţi-vă că Cuvântul lui Dumnezeu spune aceasta. Eu sunt slujitorul Său şi El este aici.

Să dăm deci mâna unii cu alţii şi să spunem: „Dumnezeu să te binecuvânteze, frate!” Dacă ştiţi că cineva vă duşmăneşte, mergeţi la el şi spuneţi-i: „Dumnezeu să te binecuvânteze, frate!” Faceţi aceasta, în timp ce continuăm să cântăm şi să dăm mâna unii cu alţii.

Vreţi să faceţi aceasta acum, dulce, în Duhul?

Îl iubesc (Fratele Branham spune: „Dumnezeu să te binecuvânteze, frate Roy”).

Îl iubesc, pentru că El m-a iubit întâi.

Şi a plătit salvarea mea. (Fratele Branham dă mâna cu alţi fraţi).

Să cântăm cu capetele plecate:

Îl iubesc, Îl iubesc,

Pentru că… (Amintiţi-vă  de Isus!)

A plătit salvarea mea, la Calvar.

Să ne plecăm capetele şi să fredonăm:

Îl iubesc… Să ne amintim de Isus!

…El m-a iubit întâi,

…La Calvar.

În timp ce sora continuă să cânte dulce şi încet, îl voi ruga pe bunul nostru păstor, fratele Neville, să vină şi să ne spună ceva. Nu? În ordine.

Atunci, îl voi ruga pe fratele Collins, fratele nostru loial de aici, unul dintre asociaţi, să vină şi să încheie serviciul cu o rugăciune.

Să ne plecăm capetele. Frate Collins…

Amin –