CHAD LAMB – TRAMBITA JUBILEULUI

Să deschidem împreună Bibliile la 1Petru 1.3-5:

 

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie

şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.

Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!

 

Câţi dintre noi credem că suntem în vremurile din urmă? Atunci ne va fi descoperită această moştenire nestricăcioasă.

Să mergem în Exod 19, pentru că aş vrea să continuăm puţin de unde am rămas duminica trecută. Duminica trecută am avut un timp minunat în Domnul, pentru că El a început să ne deschidă Cuvântul şi să ne arate poziţia noastră, cine suntem şi de ce ne aflăm aici, iar noi Îi suntem foarte mulţumitori pentru aceasta.

Aşadar, astăzi aş vrea să continuăm de acolo, pentru că sunt lucruri la care nu am ajuns, iar mai întâi vom face o scurtă recapitulare, după care vom merge mai departe.

Vom citi din Exod 19.10-19:

Şi Domnul a zis lui Moise: „Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine şi pune-i să-şi spele hainele.

Să fie gata pentru a treia zi, căci a treia zi Domnul Se va coborî în faţa întregului popor, pe muntele Sinai.

Să hotărăşti poporului anumite margini de jur împrejur şi să spui: „Să nu cumva să vă suiţi pe munte sau să vă atingeţi de poalele lui.” Oricine se va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea.

Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om nu va trăi. Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.” (În limba engleză scrie: „Când trâmbiţa va suna prelung, ei vor înainta spre munte.”).”

Aceasta este fraza cheie: „Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.”

Lor le-a fost interzis s-o facă până în a treia zi, dar în a treia zi, au trebuit să urce sus pe munte.

Moise s-a coborât de pe munte la popor, a sfinţit poporul şi ei şi-au spălat hainele.

Şi a zis poporului: „Fiţi gata în trei zile; să nu vă apropiaţi de vreo femeie.”

A treia zi dimineaţa, au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte; trâmbiţa răsuna cu putere şi tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.

Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, şi s-au aşezat la poalele muntelui.

Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se coborâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor, şi tot muntele se cutremura cu putere.

Trâmbiţa răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, şi Dumnezeu îi răspundea cu glas tare.”

Acum vom merge şi vom citi din Exod 20.18-20:

Tot poporul auzea tunetele şi sunetul trâmbiţei şi vedea flăcările muntelui care fumega. La priveliştea aceasta, poporul tremura şi stătea în depărtare.

Ei au zis lui Moise: „Vorbeşte-ne tu însuţi, şi te vom asculta, dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.”

Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântaţi, căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.”

Vedeţi, toată scena aceasta a avut loc pentru că Dumnezeu a vrut să pună poporul la încercare ca să vadă dacă va ţine porunca Sa sau o va încălca. Dumnezeu le vorbea direct, iar Moise le spunea: „Nu vă temeţi!”, dar ei se temeau din pricina a ceea ce vedeau şi auzeau.

Într-un alt pasaj din Scripturi, în Deuteronom, ni se spune că Dumnezeu le-a vorbit faţă în faţă de pe munte, şi ei I-au auzit Glasul; El le-a dat cele zece Porunci direct, dar ei s-au temut şi au fugit spunând: „Vorbeşte-ne tu, Moise!”, deşi Moise le-a spus: „Nu vă temeţi, Dumnezeu vă pune la încercare!” Totuşi, ei s-au temut şi au fugit.

Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântaţi, căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi.”

Poporul stătea în depărtare, iar Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu.” (v. 20-21).

În mesajul „În prezenţa Sa” din anul 1962, fratele Branham a spus:

În Exod 19.19, vedem că poporul ales al lui Dumnezeu care a ieşit din Avraam, din Avraam a ieşit Isaac, din Isaac a ieşit Iacov şi din Iacov au ieşit patriarhii, ani după ani au devenit oameni sfinţi, oameni mari, un popor ales, o rasă aleasă, un popor sfinţit, care L-au slujit în timpul vieţii lor pe Dumnezeu, iar într-o zi, Dumnezeu a spus: „Adună-l pe Israel aici şi îi voi vorbi.”

Dar când Dumnezeu a venit jos pe vârful Muntelui Sinai şi tot muntele era în flăcări, iar fumul ieşea din el ca dintr-un cuptor, când Glasul lui Dumnezeu răcnea, Israelul a căzut cu faţa la pământ şi a spus: „Să ne vorbească Moise, nu Dumnezeu, ca să nu murim!” În prezenţa lui Dumnezeu, omul înţelege că este un păcătos! Cu toate acestea, potrivit Legii fiecare dintre ei erau tăiaţi împrejur. Ei ţinuseră toate poruncile, dar când a vorbit Dumnezeu şi au ajuns în prezenţa Sa, au înţeles că erau înafară, că nu erau în ordine, că exista ceva ce lipsea. Da. Şi atunci au spus: „Să nu ne mai vorbească Dumnezeu pentru că vom muri! Să ne vorbească Moise.”

Când au fost duşi de Moise la poalele muntelui, ei au înţeles că nu erau în ordine; când Moise i-a dus acolo sus pentru a-i prezenta Domnului şi Moise vorbea, iar Dumnezeu răspundea, ei au fugit pentru că atunci când au stat în prezenţa lui Dumnezeu, au înţeles că le lipsea ceva, iar în Evrei 12 ni se spune că ei nu au putut suporta ceea ce le era poruncit. Ce nu au putut suporta ei? Ei n-au putut suporta să meargă în prezenţa Sa, nu au suportat să meargă sus pe munte, nu au putut suporta poruncile Lui.

Cuvânt „a suporta” înseamnă „a purta o povară” sau „a merge înainte sub greutatea unei poveri.”

Aşadar, ei nu au putut împlini Cuvântul şi au fugit pentru că s-au temut; când au ajuns în prezenţa lui Dumnezeu, au ştiut că le lipsea ceva. Pentru ei nu era făcută încă ispăşirea prin Sânge şi nu murise încă Mielul lui Dumnezeu, dar astăzi noi ştim că nu prin meritele noastre suntem invitaţi să venim cu îndrăzneală la Tronul lui Dumnezeu, la Tronul harului. De ce? Pentru că El este Cel care a cumpărat intrarea noastră înăuntru şi ne-a dat o haină albă, prin Sângele lui Isus Hristos.

Ei se temeau, tremurau şi au fugit pentru că şi-au dat seama că le lipsea ceva, dar Moise a putut merge sus. Dar Moise nu a mers sus pentru că era vrednic, fiindcă în Evrei ni se spune că şi el s-a temut şi a tremurat. Şi el a tremurat, dar a putut duce la bun sfârşit porunca lui Dumnezeu.

Noi am ajuns într-o zi care este diferită de ziua lor, pentru că acum există o haină pentru murdăria noastră, o haină care ni s-a dat, un Sânge care a fost dat ca să ne spele, să ne sfinţească şi să ne facă curaţi ca să putem urca cu îndrăzneală sus, în prezenţa lui Dumnezeu, dar nu din pricina meritului nostru, a faptelor sau a comportamentului nostru, ci prin Sângele lui Isus Hristos. Prin credinţa noastră în Aceasta, El ne-a învelit într-o haină albă, cu care putem intra cu îndrăzneală în Prezenţa Sa. Nu să fugim departe, ci să venim în Prezenţa Sa cu îndrăzneală.

Moise a mers sus pe Munte şi a primit poruncile. Să mergem în Exod 24.

Când s-a întors de pe munte, Moise a venit jos cu mai mult decât intenţionase Dumnezeu să dea poporului Său, pentru că în Deuteronom am citit că Dumnezeu le-a dat cele zece Porunci şi nu a mai adăugat nimic. Nu a fost nimic mai mult. El a dorit să fie Dumnezeu lor, să le dea un Cod de conduită care să-i călăuzească, a dorit să-i ducă în ţară, să le trimită profeţi şi tot ce aveau nevoie, dar ei au refuzat. Atunci, Dumnezeu l-a pus pe Moise să scrie o Carte de legi şi rânduieli, o Carte de legi şi judecăţi.

Aşadar, Moise a urcat sus pe munte şi a primit Legea, iar apoi a coborât jos în Exod 24, de unde vom citi începând cu versetul 1:

Dumnezeu a zis lui Moise: „Suie-te la Domnul, tu şi Aaron, Nadab şi Abihu şi şaptezeci de bătrâni ai lui Israel şi să vă închinaţi de departe, aruncându-vă cu faţa la pământ.

Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalţi să nu se apropie şi poporul să nu se suie cu el.”

Moise a venit şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul.”

Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineaţă, a zidit un altar la poalele muntelui şi a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

A trimis pe nişte tineri dintre copiii lui Israel, să aducă Domnului arderi-de-tot şi să junghie tauri ca jertfe de mulţumire.

Moise a luat jumătate din sânge şi l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar.

A luat cartea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul.”

Moise a luat sângele şi a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.” (v. 1-8).

Aici vedem că Moise a primit şi a scris o Carte de porunci. Dumnezeu voise să le vorbească direct, dar pentru că ei au refuzat, a scris o Carte de Legi, iar când au primit-o, ei au spus: „Vom face şi vom asculta tot ce a spus Domnul acolo!” Problema este că ei nu au putut să facă niciodată ceea ce le-a fost poruncit, pentru că omul nu este capabil în el însuşi să-şi ţină partea de legământ cu Dumnezeu.

Adam şi soţia sa au fost sub un legământ condiţionat cu Dumnezeu, dar au eşuat. Apoi, Dumnezeu a făcut cu Avraam un legământ, o înţelegere necondiţionată care nu se baza pe ceva ce avea să facă Avraam, ci Dumnezeu a jurat pe Sine Însuşi, pentru că nu a putut jura pe ceva mai mare, că El Se va îndura de Avraam şi de sămânţa Lui după el. Astfel, noi suntem sămânţa împărătească a lui Avraam, printr-o făgăduinţă necondiţionată, prin Legământul necondiţionat al harului, dar dacă nu putem să ne identificăm cu Avraam, ne întoarcem înapoi sub Lege. Însă nici noi nu vom putea ţine Legea, este imposibil, de aceea trebuie să venim sub Legământul necondiţionat al harului. Şi care este dovada, semnul harului? Credinţa, faptul că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu. Totul este prin credinţă; acesta a fost semnul că Avraam era neprihănit. El a fost considerat neprihănit prin credinţă, iar ca dovadă că Dumnezeu i-a primit credinţa, i-a dat semnul tăierii împrejur, care pentru noi este botezul Duhului Sfânt. Tăierea împrejur a confirmat credinţa lui Avraam, a confirmat că el era sămânţa împărătească.

Noi am venit la fel ca el: prin Legământul necondiţionat al harului. Şi ce trebuie să facem ca să dovedim că facem parte din acest Legământ? Să credem în Cel pe care L-a trimis Dumnezeu. Să credem Cuvântul, fiindcă atunci Dumnezeu va primi credinţa noastră şi o va confirma printr-o Pecete, printr-un Semn, prin botezul Duhului Sfânt care va dovedi că suntem sămânţa împărătească a lui Avraam şi parte din Legământul necondiţionat.

Ţineţi minte că tăierea împrejur a fost înaintea Legii, nu după!

Să mergem mai departe şi să citim din Exod 24.9-11:

Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab şi Abihu şi cu şaptezeci de bătrâni ai lui Israel.

Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăţia lui.

El nu Şi-a întins mâna împotriva aleşilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, şi totuşi au mâncat şi au băut.”

Aceasta înseamnă că ei L-au văzut pe Dumnezeu, dar nu au murit.

„Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte şi rămâi acolo. Eu îţi voi da nişte table de piatră cu Legea şi poruncile pe care le-am scris pentru învăţătura lor.” (v. 12).

Aici, Dumnezeu i-a adus poporului o înţelegere, un contract, iar poporul a fost de acord. O, dacă s-ar fi pocăit şi ar fi spus: „Doamne, nu putem face aceasta!” Dacă ar fi spus: „Doamne, nu putem ţine aceste Legi, nu le putem împlini, ci vom da greş! Vrei să Te înduri de noi?” O, dacă   s-ar fi aruncat cu faţa la pământ şi ar fi spus: „Vrem să ne întoarcem la har pentru că nu putem ţine Legea!” Dar nu au făcut acesta. Ei au crezut că era în ordine să ţină acele Legi, cât timp nu erau nevoiţi să meargă sus în prezenţa Sa.

Astfel, Dumnezeu l-a chemat pe munte pe Moise şi preoţia: pe Aaron şi fiii săi şi pe cei şaptezeci de bătrâni. Ei s-au dus sus pe munte şi Dumnezeu le-a arătat un chip al Său, iar ei L-au văzut pe Dumnezeu, au văzut sub picioarele Sale un fel de lucrare de safir şi nu au murit. Ce făcea Dumnezeu? Confirma Legământul Său cu ei. Dar nu au putut merge la El, ci doar L-au văzut.

Prieteni, noi trăim într-o zi diferită, într-o zi în care nu numai că-L putem vedea, ci putem merge la El, putem fi uniţi cu El, putem fi una cu El în unirea invizibilă a căsătoriei. Amin!

Atunci, relaţia dintre Dumnezeu şi poporul Său urma să se schimbe. El i-a scos din Egipt, i-a răscumpărat din mâna lui Faraon şi i-a adus pe aripi de vulturi la El Însuşi, iar acolo le-a făcut o cerere în căsătorie şi urma să Se căsătorească cu ei, dar ei au refuzat. Au făcut la fel ca împărăteasa Vasti, din cartea Esterei, care l-a refuzat pe împărat şi astfel a fost pusă deoparte, iar împăratul şi-a luat o altă mireasă.

Fratele Branham ne-a explicat aceasta şi ne-a arătat că acesta este dreptul pe care-L are Hristos atunci când este refuzat de soţia Sa. El are dreptul s-o pună deoparte şi să-şi aleagă o altă Mireasă.

Atunci, Israel nu a intrat în relaţia de căsătorie cu El, iar din cauza aceasta au devenit robii lui Dumnezeu. Robi legaţi.

Să mergem în Levitic 25.55, fiindcă doresc să continui să aşez această Temelie ca să fie sigură:

Căci copiii lui Israel sunt robii Mei; ei sunt robii Mei, pe care i-am scos din ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.”

Este uimitor că atunci când a fost pe pământ, Isus a avut o conversaţie cu apostolii Săi şi le-a spus: „Nu vă mai numesc robi.” De ce? Pentru că El aducea înapoi Legământul, relaţia cu ei, voia să-i aducă înapoi de la a fi robi, la căsătorie, dar trebuia să treacă prin fazele corespunzătoare.

Astfel, El a trecut de la relaţia de robi când le-a spus: „Nu vă mai numesc robi, ci prieteni.” (Ioan 15.15). De ce? Ce făcea El? Încerca să-i aducă înapoi la cererea în căsătorie, înapoi la căsătorie, aşa că le spunea: „Aţi fost robi, dar acum este timpul schimbării, de aceea nu vă voi mai numi robi, ci prieteni.”

După ce Isus Hristos a plătit preţul zestrei, preţul răscumpărării Miresei Sale, El a plecat şi a venit în scenă apostolul Pavel care a spus: „V-am logodit cu un Bărbat”, cu Hristos. Vedeţi? Hristos i-a trecut de la robi la prieteni şi de la prietenie la logodnă, dar înainte ca ei să intre în unirea de căsătorie cu El, prima biserică a cedat Cuvântul. Ei au refuzat să ţină tot Cuvântul şi au rămas în starea aceea până acum, când Dumnezeu S-a întors să aducă Cuvântul, ca să aibă pe acest pământ un popor care să nu fie rob, prieten sau logodnică, ci să intre la unirea invizibilă cu El. Un popor care să urce sus pe acest Munte, care să meargă sus, în prezenţa Sa sfântă, într-o unire sfântă cu El.

Prieteni, despre aceasta este mesajul orei, despre aceasta este totul.

În Ieremia 31.31-33 scrie:

Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.

Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.

Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor, şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.”

Nu o Lege în urechile lor, într-o Carte sau pe Table de piatră, ci „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor.”

Dumnezeu nu a fost mulţumit cu Legământul care a fost încălcat, nu a fost fericit cu relaţia aceea, ci a aşteptat un timp despre care a spus: „Eu voi stabili un Legământ nou, nu ca Legământul pe care l-au încălcat ei, deşi Eu aveam drepturi de Soţ asupra lor.”, şi a jucat tot timpul rolul de Soţ. Ei nu au mers în punctul în care trebuia consumată căsătoria, dar El tot a avut grijă de ei în pustie: S-a îngrijit să aibă mâncare, haine şi un acoperământ. El a continuat să fie un Soţ pentru ei, dar ei nu au putut deveni niciodată una cu El. Totuşi, El a spus: „Voi stabili un Legământ nou!”

Să mergem în Osea 2.14-15:

De aceea iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustie şi-i voi vorbi pe placul inimii ei.

Acolo, îi voi da iarăşi viile şi valea Acor i-o voi preface într-o uşă de nădejde şi acolo va cânta ca în vremea tinereţii ei şi ca în ziua când s-a suit din ţara Egiptului.”

Aşadar, Dumnezeu dorea să-i aducă înapoi, într-o stare anterioară, în vremurile tinereţii, în timpul când au ieşit din Egipt, înainte să fi avut loc toate acele lucruri.

În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice: „Bărbatul meu!” şi nu-Mi vei mai zice: „Stăpânul meu!

(În limba engleză scrie: „În ziua aceea, zice Domnul, Îmi vei zice: „Ishi!” şi nu-Mi vei mai zice: „Bali!”

Ei se vor întoarce într-un loc, iar în ziua aceea Îi vor zice: „Ishi” (Işi), adică „Bărbatul meu” şi nu „Bali”, adică „Stăpânul meu”, pentru că Dumnezeu voia să aducă din nou Legământul înapoi.

Acum ne vom întoarce la Exod 19. Dorinţa mea a fost să aşezăm această Temelie, iar după aceea să mergem mai departe de unde am rămas data trecută, pentru că este ceva ce a deschis Dumnezeu pentru noi.

Duminica trecută am avut o mulţime de lucruri pe masă şi inimile noastre au fost atât de pline! Eu m-am aplecat asupra acestor lucruri duminică dimineaţa, iar soţia a venit şi mi-a zis: „Eşti gata? Ai fost la duş? Ce faci?” Eu nu eram gata, iar timpul plecării la biserică se apropia, aşa că   i-am spus: „Scumpo, am intrat în găleata cu miere, iar această miere curge pretutindeni pe mine.”

Data trecută nu am avut ocazia să intrăm în aceste lucruri, dar doresc să intrăm astăzi.

Să mergem în Exod 19.13:

Nicio mână să nu se atingă de el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeţi: dobitoc sau om nu va trăi. Când va suna trâmbiţa, ei vor înainta spre munte.”

Aici am găsit ceva ce cred că este minunat şi aş vrea să vorbim despre „Când va suna trâmbiţa.” (În limba engleză scrie: „Când trâmbiţa va suna prelung.”

Aceasta este o propoziţie foarte importantă în Scripturi. Aş vrea să observaţi că există un sunet al trâmbiţei şi un sunet prelung al trâmbiţei. Pentru trâmbiţă există un singur cuvânt. În mod normal, în Vechiul Testament, cuvântul trâmbiţă în ebraică este şofar, iar şofarul este un corn sau o trâmbiţă făcută din corn de berbec. Aceasta este o trâmbiţă obişnuită. Astfel, în majoritatea timpului, când se vorbeşte despre trâmbiţă în Vechiul Testament, evreii se referă la şofar. Acesta este cuvântul caracteristic pentru trâmbiţă. Dar cuvântul folosit aici în Exod, este diferit ce cuvântul folosit în mod obişnuit pentru trâmbiţă. Aici este folosit cuvântul Iobel, un cuvânt folosit în anumite situaţii, iar eu aş vrea să privim la aceasta.

Mai întâi, vreau să spun că în Scripturi există doar trei locuri în care este folosit cuvântul Iobel. Prima dată este folosit în textul pe care l-am citit din Exod 19.13, iar a doua  oară este folosit în Levitic capitolul 25 . De fiecare dată când a fost folosit acolo, pentru noi a fost tradus ca Jubileu, adică Trâmbiţa Jubileului.

Aşadar, aceasta nu era doar sunetul unei trâmbiţe sau sunetul şofarului, ci este Trâmbiţa Jubileului şi înseamnă „Jubileu”.

Să mergem în Levitic 25. Aici, noi putem vedea că ei nu au auzit o trâmbiţă obişnuită, ci au auzit o trâmbiţă specifică, din corn de berbec, o trâmbiţă specială folosită pentru un scop deosebit, iar în Vechiul Testament scopul acela a fost Jubileul. Dumnezeu i-a adus la acel Munte şi a sunat prelung din trâmbiţă pentru a-i aduce la o eliberare totală. El nu a coborât acolo ca să-i pună sub robia unei Legi, nici ca să pună într-o Carte Legi pe care trebuiau să le ţină, ci a venit să-i elibereze, dar nu numai din Egipt, ci din poziţia lor căzută în care au ajuns din pricina căderii din grădina Eden.

Aşadar, acela nu a fost numai un Jubileu al ieşirii din Egipt, ci a fost un Jubileu al întoarcerii înapoi la părtăşia şi unitatea cu Dumnezeu, care fuseseră rupte din pricina despărţirii din grădină. Cum avea să restituie Dumnezeu aceasta? Printr-o slujbă profetică. El i-a adus la munte, li S-a arătat şi le-a vorbit Cuvântul Său, a existat un sunet puternic al trâmbiţei, iar ei trebuiau să urce sus şi să devină una cu El. Care era scopul? Jubileul.

Dacă am traduce Exod 19.13 aşa cum a fost tradus Levitic 25, am citi:

Când va suna Jubileul, ei vor înainta spre munte.” Aleluia!

În Levitic 25.8 scrie:

Să numeri şapte săptămâni de ani, de şapte ori şapte ani, şi zilele acestor şapte săptămâni de ani vor face patruzeci şi nouă de ani.

În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare… (în limba engleză scrie Trâmbiţa Jubileului”).

În original, cuvântul „trâmbiţă” este „şofar”, iar cuvântul „Jubileu” este „Iobel” (în limba română scrie „răsunătoare”). Deci, este acelaşi cuvânt care este folosit în Exod 19, la Muntele Sinai, când Iobelul a sunt lung, când Jubileul a sunat lung, când trâmbiţa a sunat lung. Aici, în aceste versete, putem vedea cele două cuvinte diferite folosite pentru trâmbiţă.

În luna a zecea a lunii a şaptea, să pui să sune cu Şofarul Iobelului; în ziua Ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră.”

Aş vrea să ne oprim puţin la versetul acesta, pentru că este absolut minunat pentru noi. El a spus: „Să număraţi şapte ori şapte ani.” În Exod 21, vedem că în Israel era stabilit un ciclu al eliberării. Astfel pentru orice om din Israel care era vândut sau care mergea în robie, adică se făcea el însuşi rob din cauza unei datorii pe care nu o putea plăti, exista un an al eliberării, în care robul putea fi liber, putea fi eliberat de sub jugul robiei, acest lucru petrecându-se la fiecare şapte ani. Fratele Branham a spus că dacă eşuăm să înţelegem numerologia Bibliei, nu vom înţelege nimic.

Astfel, la sfârşitul unui ciclu de şapte ori şapte ani, urma să se întâmple ceva diferit. Atunci avea loc o altfel de eliberare; nu era doar o eliberare prin care slujitorul rob putea fi liber, ci atunci totul se întorcea la starea sa originală.

Aşadar, după ciclul de şapte ori şapte ani, nu numai că slujitorul rob era eliberat, ci el se întorcea la moştenirea sa originală, la moştenirea stabilită de Moise, la bucăţica de pământ care i-a fost dată lui; deci, se întorcea la poziţia sa originală. Când? La sfârşitul ciclului de şapte ori şapte ani.

Exista un ciclu de şapte ani, dar la sfârşitul ciclului de şapte ori şapte ani, suna Trâmbiţa Jubileului, iar al cincizecilea an era un An Jubiliar.

De fiecare dată când apare cuvântul Jubileu, în Levitic 25, în traducerea noastră este scris simplu: trâmbiţă, la fel ca în Exod, unde scrie: „când va suna trâmbiţa.”

Acest lucru se întâmpla la sfârşitul ciclului de şapte ani şi este uimitor cum putem vedea epocile bisericilor aici, pentru că fiecare epocă a bisericii care a venit, a fost un ciclu al eliberării, un şapte al eliberării, pentru că oamenii intrau sub robia părerilor omeneşti, al dogmelor şi al sistemelor omeneşti, dar apoi păşea în faţă un mesager şi suna din trâmbiţă. Fratele Branham a spus că mesagerul „rupea o Pecete sau aducea o descoperire de la Dumnezeu”. El suna din trâmbiţă, iar atunci izbucnea un război spiritual şi poporul era liber.

Aşadar, fiecare epocă a Bisericii a fost un ciclu al eliberării, al eliberării de sub robia epocii anterioare, a eliberării de nicolaism, de balaamism sau de orice venea. În cele şapte epoci ale Bisericii a existat un ciclu de şapte în care fiecare mesager a sunat din trâmbiţă şi a adus eliberarea pentru popor. Dar la sfârşitul celor şapte eliberări, urma să vină ceva diferit, ceva mai mult decât trâmbiţa unui mesager, urma să vină un răsunet puternic, iar acel răsunet puternic avea să fie un An Jubiliar. Nu o simplă eliberare, ci o eliberare absolută pentru a ne întoarce la starea originală. Aleluia! Aceasta a sunat pe Muntele Sinai: o Trâmbiţă a Jubileului.

Aceasta este Trâmbiţa care suna la sfârşitul unui ciclu de şapte ori şapte ani: Trâmbiţa Jubileului: „Întoarceţi-vă la poziţia voastră originală, la locul vostru original!”

Prieteni, la sfârşitul celor şapte epoci ale Bisericii, noi am avut şapte cicluri de eliberare, iar atunci urma să sune o altfel de Trâmbiţă, Trâmbiţa răsunătoare a Jubileului, ca să ne întoarcem înapoi la starea noastră originală, înapoi la poziţia noastră originală. Biserica este chemată înapoi la Rusalii. Nu la trezirea penticostală, la denominaţiunea penticostală, ci la Rusaliile originale din Cartea Faptelor. Biserica este eliberată, este Jubileul! „Mergeţi înapoi şi luaţi în stăpânire moştenirea voastră!” Când? La sfârşitul ciclului de şapte ori şapte.

În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare.”

Am citit Apocalipsa 10.7? Aleluia! Prieteni, Biblia este desăvârşită, este absolut desăvârşită: „În a zecea zi a lunii a şaptea”, iar Apocalipsa 10.7 spune: „Când îngerul al şaptelea va începe să sune din trâmbiţa lui, toată taina lui Dumnezeu se va încheia.”

Vedeţi, trebuia să fie un alt răsunet puternic, o altă Trâmbiţă, iar aceea trebuia să facă chemarea la Jubileu. Când avea să sune ea? În 10.7. Înţelegeţi? În 10.7 există o Trâmbiţă răsunătoare.

Aşa cum am citit în Exod: „În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu Trâmbiţa răsunătoare; în ziua Ispăşirii…”

Ziua Ispăşirii era ziua în care marele preot mergea dincolo de perdea. El intra în Locul Preasfânt şi stropea cu sânge pentru păcatele din neştiinţă ale poporului, iar acolo avea loc o împăcare cu Dumnezeu pentru totul. O dată pe an, avea loc această împăcare, aşa că totul era rezolvat pentru toţi oamenii din popor. În ziua aceea, după şapte cicluri de şapte, se suna din Trâmbiţă pentru că era Ziua Ispăşirii.

Este important să ştim că Sărbătoarea Ispăşirii era a şasea din ciclul sărbătorilor. Şase este un număr important în răscumpărare. Astfel, fratele Branham numeşte Pecetea a şasea, Pecetea Răscumpărării pentru că sărbătoarea a şasea este Sărbătoarea Ispăşirii. Unde spune el că îi vor duce cei doi proroci din Apocalipsa 11 pe evrei? La Sărbătoarea Ispăşirii. Ce este Sărbătoarea Ispăşirii? Cuvântul, adevărata Ispăşire. Nu sângele mieilor şi al caprelor, ci Ispăşirea adevărată care este Cuvântul.

Neamurile au fost aduse deja la Ispăşirea adevărată. Care este această Ispăşire? Cuvântul. Cuvântul este Ispăşirea adevărată. Cuvântul este Cel care a sângerat pentru noi, Cuvântul este Cel care a murit pentru noi, Cuvântul S-a făcut trup şi S-a jertfit pentru noi; Cuvântul este Ispăşirea, plinătatea Cuvântului. Când vine El? În Trâmbiţa a şasea din Pecetea a şasea, pentru că fratele Branham a spus că Pecetea a şasea şi Trâmbiţa a şasea sună în acelaşi timp. Ce este aceasta? Descoperirea Ispăşirii noastre. Dar pentru evrei? Descoperirea ispăşirii lor.

Ce este Ziua Ispăşirii? A şasea sărbătoare cu Trâmbiţa a şasea şi Pecetea a şasea. Şi ce se va întâmpla? Va răsuna o Trâmbiţă a Jubileului. Cum adică va suna în ziua a şasea? În a şasea mie de ani de la căderea omului.

Acum, noi putem vedea că Trâmbiţa care a răsunat pe Muntele Sinai a fost o Trâmbiţă a Jubileului.

Aşadar, această Trâmbiţă este folosită pentru prima dată în Exod, apoi o găsim de-a lungul capitolelor 25 şi 27 din Levitic şi o singură dată în Numeri, dar mai există un loc din Scriptură în care este menţionată. Vreţi să ştiţi unde? Să mergem în cartea lui Iosua capitolul 6.

Acesta este singurul loc în care acest cuvânt a fost folosit şi tradus ca trâmbiţă.

Acest cuvânt este folosit în Exod, în cadrul sintagmei „Trâmbiţa suna cu putere,” apoi este folosit la chemarea la Jubileu după ciclul de şapte ori şapte ani, când orice om putea să se întoarcă la moştenirea lui, la poziţia lui originală, şi este folosit din nou în Iosua 6. Acesta este ultimul loc în care este folosit cuvântul „Iobel”.

Să citim deci, Iosua 6.1-4:

Ierihonul era închis şi întărit de teama copiilor lui Israel. Nimeni nu ieşea din el şi nimeni nu intra în el.

Domnul a zis lui Iosua: „Iată, dau în mâinile tale Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi.

Înconjuraţi cetatea voi, toţi bărbaţii de război, dând ocol cetăţii o dată. Aşa să faci şase zile.

Şapte preoţi să poarte înaintea chivotului şapte trâmbiţe Iobel…”

Aici nu a fost folosit cuvânt şofar, ci Iobel, adică „Trâmbiţele Jubileului”. Ce se întâmpla? Ei intrau în ţară şi urma să fie o chemare la Jubileu. Acesta este singurul loc din Scripturi în care este folosit cuvântul Jobel, înafară de Exod, la Muntele Sinai şi Levitic 25 şi 27.

Şapte preoţi să poarte înaintea chivotului şapte trâmbiţe de corn de berbec (Iobel , adică Jubileu); în ziua a şaptea, să înconjuraţi cetatea de şapte ori, şi preoţii să sune din trâmbiţe.”

Putem vedea aici din nou ciclul de şapte ori şapte? Aleluia! Totul ne arată aceeaşi poveste iar şi iar. La ce se întorceau ei? La libertate, ajungeau la libertate, la poziţia lor, intrau în Jubileul absolut, iar în a şaptea zi, după ce au înconjurat cetatea de şapte ori, avem din nou un şapte ori şapte, iar atunci a sunat Trâmbiţa Jubileului.

„Când vor suna lung din cornul de berbec şi când veţi auzi sunetul trâmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte. Atunci, zidul cetăţii se va prăbuşi şi poporul să se suie fiecare drept înainte.” (v. 5).

Biblia este scrisă în mod desăvârşit, fiecare Cuvânt fiind pus exact acolo unde trebuie să fie. Astfel, când au ajuns în ţara lor, copiii lui Israel au auzit Iobelul, nu şofarul, deci au auzit Trâmbiţa Jubileului. După ce au înconjurat cetatea în şapte zile, iar în a şaptea zi, de şapte ori, trebuiau să sune din Trâmbiţa Jubileului.

„…când veţi auzi sunetul trâmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte.”

Înainte de a vedea zidurile prăbuşindu-se, înainte de a avea loc cutremurul de pământ, când au auzit sunetul prelung al Trâmbiţei Jubileului, poporul a trebuit să strige ca să anunţe biruinţa, ei au trebuit să strige ca să-L slăvească pe Dumnezeu şi să spună: „Este a noastră! Este a noastră!” De unde ştiau aceasta? „Pentru că am auzit sunetul prelung al Trâmbiţei. Nu pentru că am văzut ceva, ci pentru că am auzit chemarea la Jubileu. Astfel, ştim că Cuvântul este adevărat şi strigăm de bucurie, vestim biruinţa!”

De ce? Pentru că porţile iadului nu vor birui niciodată sămânţa lui Avraam, ci ele vor fi biruite de sămânţa împărătească.

Fratele Branham a spus: „Aici intră în Ţară o sămânţă împărătească.” Şi a adăugat: „Când va suna Trâmbiţa, strigaţi, iar porţile trebuie să cadă pentru că noi nu vom mai fi biruiţi de porţile vrăjmaşului!” Aleluia! Nu strigaţi după ce cad porţile vrăjmaşului, ci înainte de căderea lor! Dacă aţi auzit Trâmbiţa chemării la Jubileu, începeţi să strigaţi pentru că aţi obţinut biruinţa! De ce? Unde ne-a adus Jubileul? La moştenirea noastră.

Ce a făcut chemarea la Jubileu în Iosua 6? I-a adus pe copiii lui Israel la moştenirea lor. Ce îi ţinea pe loc? Zidurile cetăţii. Erau ziduri imposibil de cucerit, dar Dumnezeu avea să le arate chiar în prima zi a intrării lor în ţară, că El urma să Se îngrijească de toate, că El va suna din Trâmbiţă, ei vor striga şi zidurile se vor prăbuşi. Aleluia!

Să citim mai departe. Putem vedea în ce zi suntem noi? Noi am văzut cele şapte epoci ale Bisericii, am văzut şapte de şapte, am văzut descoperirea celor şapte Tunete în ziua a şaptea, am ajuns la şapte ori şapte şi a sunat Trâmbiţa Jubileului, ceea ce înseamnă că este timpul ca poporul să strige.

„Când vor suna lung din cornul de berbec şi când veţi auzi sunetul trâmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte.”

Ei trebuiau să creadă Cuvântul şi să acţioneze conform Lui; trebuiau să dea tot ceea ce aveau, pentru că acolo nu mai era un profet care lovea stânca sau care le vorbea de pe munte, ci era chemat poporul să acţioneze. Când poporul a intrat în Cuvânt, când poporul însuşi a ajuns să asculte Cuvântul, a existat o putere care urma să se manifeste, iar când gura lor a început să facă ceva, din ea a ieşit biruinţa.

Profetul ieşise din scenă, Dumnezeu îl luase acasă, iar atunci tot poporul, poporul făgăduit, sămânţa împărătească a lui Avraam, au trecut Iordanul, au trecut prin a doua tăiere împrejur şi au ajuns la moştenire, dar aveau ceva de făcut, trebuiau să facă ceea ce le-a poruncit Duhul Sfânt să facă. Iar El a spus: „Când veţi auzi Iobelul, Trâmbiţa Jubileului, să strigaţi şi zidurile se vor prăbuşi!” Dar mai era o poruncă: „Când Trâmbiţa va suna prelung!” Îmi place aceasta, prieteni!

„Când vor suna lung din cornul de berbec şi când veţi auzi sunetul trâmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte. Atunci, zidul cetăţii se va prăbuşi şi poporul să se suie fiecare drept înainte.” (v. 5).

Vreţi să ştiţi ce cuvânt a fost folosit aici? „Alla”. Este acelaşi cuvânt care a fost folosit şi în Exod, când poporul a primit poruncă să nu urce sus pe munte decât atunci când vor auzi sunetul prelung al Trâmbiţei: „Când Trâmbiţa va suna prelung (alla), să urcaţi sus pe munte!”, iar aici în Iosua 6 scrie: „Când veţi auzi sunetul prelung al Trâmbiţei, să strigaţi şi zidurile se vor prăbuşi. Atunci urcaţi, veniţi drept înainte!”

Atunci, zidul cetăţii se va prăbuşi şi poporul alla, adică va urca, se va căţăra, va merge sus.

Când veţi auzi Trâmbiţa sunând, scoateţi strigăte de biruinţă şi zidurile se vor prăbuşi. Atunci, noi trebuie să mergem sus, să mergem drept înainte! Nu trebuie să mergem să-l luăm pe vecinul nostru, pe prietenul nostru sau să găsim o altă biserică, ci fiecare dintre noi trebuie să mergem drept înainte: „Îl văd, este Dumnezeu, este Duhul Sfânt care Se mişcă în viaţa mea! Mesajul acesta este Adevărul, aşa că strig biruinţa şi merg drept înainte!”

Nu contează ce se petrece în stânga sau în dreapta, eu urc! Dacă alţii vor să fugă, este problema lor, dar noi am auzit sunetul Trâmbiţei, am scos strigăte de biruinţă, am intrat în posesia pământului nostru şi urcăm drept înainte! Este minunat! Cuvântul „alla” nu înseamnă „a merge mai departe”, ci înseamnă „a merge sus”.

Poate zici: „Cum voi merge mai departe?” Mergi în sus! „Cum să urc sus?” Mergi drept înainte. Dacă există un zid care îţi stă în cale, strigă de bucurie pentru că ai auzit Trâmbiţa, iar apoi du-te drept în sus!

Ei nu au trebuit să meargă în jurul Ierihonului, iar noi nu trebuie să mergem în jurul complexelor, a temerilor, a obiceiurilor noastre, etc., ci am fost chemaţi să strigăm de bucurie pentru că ştim că Trâmbiţa Jubileului este pentru noi. Deci, am fost chemaţi să strigăm astfel încât să cadă toate zidurile jos, iar apoi să mergem drept în sus. Apoi, dacă ajungem la o altă cetate înconjurată de ziduri, să strigăm din nou şi să mergem drept în sus.

Prieteni, am stat destul în jurul problemelor, dar acum este timpul să le punem deoparte. Nu mai zăboviţi în jurul cetăţii, ci strigaţi astfel încât să cadă jos! Dacă vă ţin departe de Ţara făgăduită, strigaţi astfel încât să cadă jos pentru că noi am auzit Trâmbiţa Jubileului.

În mila Sa cea mare, Dumnezeu i-a dus pe copiii lui Israel în Exod 19, dar ei nu au vrut să meargă sus, ci au fugit. Apoi, El a ridicat o altă generaţie, iar aici, în Iosua, El Se ocupa de a doua generaţie. Dumnezeu voia ca a doua generaţie să ia în posesie ţara şi s-o stăpânească. Profetul plecase. Când a venit a doua generaţie ca să intre în stăpânirea ţării făgăduite, profetul nu mai era cu ei, dar îl aveau pe Iosua, pe Duhul Sfânt. El era Generalul armatei, El era Cel care dădea poruncile, iar astăzi este încă aici.

Unde a fost Iosua când a mers Moise la Domnul? Iosua a fost cu el. Iosua a mers sus, a fost cu Moise. Atunci, Moise plecase, dar Iosua era încă acolo.

Astăzi, profetul lui Dumnezeu a plecat, dar Duhul Sfânt este încă aici. Ce face El? Ne conduce, ne dă instrucţiuni şi ne ajută să intrăm în stăpânirea deplină a Ţării făgăduite.

Fratele Branham a predicat în 30 decembrie 1962, mesajul „Domnilor, acesta este semnul sfârşitului?”, în care a vorbit despre acela şase vise şi despre vedenia care l-au chemat în Vest unde a auzit tunetul puternic şi unde a primit descoperirea celor şapte Peceţi. El a spus:

Niciodată nu a existat un alt tunet. Când a fost deschisă ultima Pecete, în cer s-a făcut o tăcere de o jumătate de ceas, dar când a fost deschisă prima Pecete, s-a auzit un tunet.

O, biserică, s-ar putea să fie acesta? Suntem atât de departe? Gândiţi-vă, prieteni! Eu nădăjduiesc că nu este. Dar dacă este? Ce a fost acea bubuitură?”

Aici se referă la vedenia pe care a avut-o, pentru că în vedenie a fost o bubuitură care l-a speriat. S-a temut pentru că s-a gândit că s-ar putea să moară, că acea bubuitură putea însemna moartea lui. El s-a temut pentru că şi Moise s-a temut şi a tremurat când a auzit Glasul lui Dumnezeu. Nu aşa scrie în cartea Evreilor?

Fratele Branham a urmat exact acelaşi tipar, prieteni. Acolo s-a auzit o bubuitură şi el s-a temut, iar apoi ne-a spus: „Când s-au deschis Peceţile, a fost o bubuitură, un tunet.”

Să citim aceasta din Apocalipsa 6.1. El s-a referit de multe ori la aceasta şi ar fi bine să vedem aceasta:

Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!

(În limba engleză scrie: „M-am uitat şi când Mielul a deschis cea dintâi din cele şapte peceţi, am auzit ca şi cum ar fi fost zgomotul unui tunet, una din cele patru făpturi vii zicând: „Vino şi vezi!”).

Aşadar, când Mielul a deschis prima din cele şapte Peceţi, s-a auzit zgomotul unui tunet, iar fratele Branham a spus următoarele în legătură cu aceasta:

Ultima Pecete a fost deschisă, iar în cer s-a făcut o tăcere de o jumătate de ceas, dar când s-a deschis prima Pecete, s-a auzit un tunet.

O, biserică, s-ar putea să fie aceasta? Suntem atât de departe? Gândiţi-vă, prieteni! Eu nădăjduiesc că nu este, dar dacă este? Ce a fost bubuitura aceea?

Înaintea lui Dumnezeu şi a acestei Biblii deschise, vă spun că nu mint. S-a auzit o bubuitură care a zguduit pământul.”

Fratele Branham a spus: „Stau înaintea lui Dumnezeu, nu mint. S-a auzit o bubuitură.”

În vedenie, s-a auzit o bubuitură care a zguduit pământul. Unde ne duce el? Exact la Evrei 12, pentru că atunci când a vorbit din ceruri, El a scuturat toate lucrurile.

Când a ieşit la lumină prima Pecete, din cele şapte care au fost deschise în Biblie, numai Una, s-a auzit o bubuitură, un tunet care a zguduit totul. Iar dacă s-ar deschide Peceţile care se află pe partea din spate, nu ar trebui să fie, de asemenea, un tunet? Eu nu ştiu, nu pot spune.

A existat un tunet, prima Pecete, şi Pecetea a fost un tunet. Trâmbiţa a fost deschisă în timpul acela, şi trâmbiţa a răsunat bineînţeles, la Rusalii, dar nu voi intra în aceasta.”

O, el intră aici în nişte lucruri minunate şi ne spune că Trâmbiţa aceea s-a deschis chiar acolo, iar apoi a fost descoperirea a şapte Peceţi, în capitolul 6, şi avem un cal alb, un cal roşu, etc. Ce erau toate acestea? Descoperirea sub formă de simbol până când s-a ajuns la cea de-a şaptea Pecete, iar simbolul celei de-a şaptea Peceţi a fost tăcerea, deci nu a fost nimic. Aşadar, ele au fost deschise de Ioan, dar sub formă de simbol, iar când s-a deschis cea de-a şaptea, a fost o bubuitură care a zguduit pământul. În vedenie, fratele Branham a fost chemat în Vest, iar acolo au venit acei îngeri şi a existat o bubuitură care a scuturat tot pământul. Apoi, în acelaşi mesaj, el a spus:

Dacă aceasta este continuarea pentru răsunetul acestor ultime Trâmbiţe sau a acestor ultime şapte Tunete care ies la lumină, tainele, ultimele Peceţi vor trebui să fie la fel ca restul Scripturii. Şi dacă primele de acolo s-au deschis cu zgomotul unui tunet, şi celelalte, cele care se află pe spate, o vor face la fel.”

El a spus că arunci când Peceţile s-au deschis sub formă de simbol, în Apocalipsa 6, a existat un tunet, după care a adăugat: „Acum, când ajungem la aceste şapte Tunete, la Peceţile care se află pe partea din spate a Cărţii…” El nu vorbeşte despre un al doilea set de Peceţi, ci despre ceea ce va descoperi ce sunt simbolurile. Ele au fost descoperite sub formă de simbol, dar cine poate tălmăci simbolurile? La sfârşitul timpului, trebuia să vină un profet care să ne poată spune ce înseamnă simbolurile, acestea fiind Peceţile de pe spatele Cărţii. Apoi, fratele Branham a spus: Dacă cele din interior s-au deschis cu un tunet, nu vor trebui să se deschidă la fel şi cele de pe partea din spate?” Ce întrebare bună!

În Pecetea a şaptea citim:

Observaţi! Dar când au fost anunţate Peceţile, toate au fost ceva măreţ, divin, pentru a chema afară un grup de oameni; a existat un singur răsunet de trâmbiţă şi au fost rupte şapte Peceţi.”

În mesajul „Este viaţa ta vrednică de Evanghelie?” din anul 1963, scrie:

Am mers peste deal în direcţia aceea şi apoi am început să fug în sus. Am alergat puţin, încet, şi dintr-o dată, întreaga ţară a răsunat pur şi simplu. Niciodată nu am auzit o bubuitură atât de înspăimântătoare.”

Poate o bubuitură ca aceasta s-a auzit şi la Muntele Sinai. Poate s-a auzit şi atunci când evreii au trecut în ţara făgăduită, în ziua aceea, la Ierihon, dar fratele Branham nu a auzit niciodată una ca şi aceasta:

A scuturat totul, pur şi simplu, şi pietrele au început să se prăvălească la vale, iar eu mă simţeam ca şi cum aş fi sărit la cinic picioare de pe pământ. Aşa se părea. Pur şi simplu m-a speriat. M-am gândit: „O, vai!” Am crezut că am fost împuşcat. Purtam o pălărie neagră şi m-am gândit că cineva a crezut că sunt un porc mistreţ care fugea în susul muntelui şi m-a împuşcat. S-a auzit foarte tare, chiar deasupra mea. Apoi, Cineva a spus dintr-o dată: „Priveşte în sus!” şi acolo era! Şi El mi-a spus: „Întoarce-te acasă, pentru că este deschiderea celor şapte Peceţi!” Aşadar, iată că vin!”

Deci, la deschiderea celor şapte Peceţi a existat un Tunet, o bubuitură înspăimântătoare, o bubuitură care a zguduit pământul. Amin!

În Pecetea a doua citim:

În Vechiul Testament, când un om era vândut în robie, la fiecare cincizeci de ani exista un An Jubiliar. Erau patruzeci şi nouă de ani, iar după aceea urma Anul Jubiliar. Astfel, când un sclav auzea aceasta şi voia să fie liber, nu exista nimic care ar fi putut să-l oprească să fie liber.”

Fratele Branham a vorbit despre aceasta în Peceţi şi a spus că venea un an în care suna Trâmbiţa Jubileului care anunţa Jubileul, iar dacă robul voia să fie liber, trebuia să audă Trâmbiţa. Dacă o auzea, nu mai putea să-l oprească nimic să fie liber.

El îşi putea arunca sapa jos şi să spună: „La revedere, mă întorc acasă!”

El lucra ca şi rob, era în robie, poate şi-a vândut pământul, dar când auzea acel sunet prelung al Trâmbiţei Jubileului, putea să-şi arunca sapa jos şi să spună: „La revedere!”

„La revedere, diavole, nu mă mai tem de tine! Nu mai sunt în robie, nu mai sunt robul robiei tale, nu mai sunt robul materialului genetic din care sunt făcut, al pomului genetic din care sunt făcut! La revedere, sunt liber!” Aleluia!

…mă întorc acasă pentru că a răsunat Trâmbiţa!”

Îmi vine în minte Samson. El a fost un războinic puternic şi a fost chemat să izbăvească Israelul din mâna filistenilor. El avea şapte şuviţe, iar noi vom vedea din nou de două ori şapte, şapte ori şapte.

Acest tipar apare în toată Biblia. El era acolo şi avea şapte şuviţe şi ştim că exista un Legământ cu privire la acele şapte şuviţe, acest legământ fiind de fapt Legământul său de nazireu, iar cele şapte şuviţe erau semnul Legământului său. Şi ştim că el a îngăduit ca biserica să i le taie. El a lăsat ca biserica să taie Legământul celor şapte Peceţi, a îngăduit să-i fie îndepărtate, nerealizând că puterea sa se afla în alegerea mai dinainte a lui Dumnezeu, în descoperirea Cuvântului. Samson credea că puterea sa era în braţele sale, credea că puterea sa era în muşchii săi, dar de fapt, puterea sa era în Legământul său cu Dumnezeu, în cele şapte şuviţe, iar şuviţele reprezentau Legământul şi Legământul era o descoperire. Astfel, el i-a îngăduit bisericii să-i taie şuviţele, iar atunci a devenit un slujitor legat, un rob al sistemului şi s-a trezit într-un subsol unde măcina porumb, unde împingea roata sistemului, unde lucra pentru sistem. De ce? Pentru că a îngăduit ca o biserică să-i taie Legământul, a lăsat ca o biserică să-l jefuiască de descoperirea Cuvântului, de adevărul Scripturii.

Atunci, el era acolo jos, fără Legământul celor şapte Peceţi. Ochii îi fuseseră scoşi şi nu mai putea vedea nimic, aşa că se învârtea iar şi iar în jur. Dar noi vom vedea că cele şapte şuviţe se întorc înapoi. Şapte au fost îndepărtate şi tot şapte s-au întors înapoi. Dintr-o dată, Samson a simţit că şuviţele sale creşteau din nou.

Prieteni, şuviţele au crescut înapoi, Legământul este la locul lui şi este intact, descoperirea Peceţilor a fost dată, Legământul este la locul lui. Astfel, Samson a început să simtă Legământul celor şapte Peceţi întorcându-se înapoi, iar când s-a întâmplat aceasta, a ajuns într-un loc în care avea să fie o confruntare.

Filistenii voiau să-l batjocorească, să râdă de slăbiciunea sa, de faptul că el nu mai avea nici o putere, că nu mai avea nimic altceva decât un băiat care să-l conducă. Dar ei nu au înţeles niciodată că puterea lui Samson nu se afla în braţele sale, ci în Legământ, iar Legământul se întorsese înapoi. Semnul, Peceţile, se întorsese.

Prieteni, Peceţile s-au întors, şuviţele sunt pe capul nostru.

Atunci, el a început să înţeleagă: „Niciodată nu am fost eu. Niciodată nu au fost braţele mele ceea ce am putut vedea cu ochii mei sau am auzit cu urechile mele, ci întotdeauna a fost Dumnezeu.” Amin!

Peceţile, Planul lui Dumnezeu de Răscumpărare, au fost descoperite, iar noi vedem că tot timpul a fost numai Dumnezeu; tot timpul a fost numai Planul şi dorinţa Sa.

Samson a început să înţeleagă: „Nu am fost eu, ci Dumnezeu!”, iar atunci Legământul a început să se aşeze la locul Lui şi el a primit o descoperire: „Este Dumnezeu!” Atunci, a spus: „Încă o dată, Doamne! Răzbună-mă împotriva vrăjmaşilor mei! Doar încă o dată, Doamne!” Acum, Samson se afla sub un Legământ proaspăt a şapte Peceţi şi avea să câştige confruntarea finală! El a împins stâlpii care susţineau casa, iar casa aceea s-a prăbuşit şi este scris că atunci a ucis mai mulţi vrăjmaşi decât în tot timpul vieţii sale.

Dacă vă veţi întoarce la Legământul celor şapte Peceţi, la o descoperire proaspătă şi veţi fi dispuşi să sacrificaţi viaţa voastră, la moartea voastră vor muri mai mulţi diavoli decât au murit în timpul vieţii voastre. Dar trebuie să fiţi dispuşi să muriţi, să vă daţi viaţa. Când? Atunci când se va întoarce înapoi Legământul celor şapte Peceţi. Atunci veţi înţelege: „Nu sunt eu! Doamne, îmi voi da viaţa, o voi sacrifica!”, iar la moartea voastră vor fi biruiţi mai mulţi demoni, decât au fost biruiţi în tot timpul vieţii voastre. Aleluia!

Puteţi vedea cele şapte Peceţi în fiecare loc, în toată Scriptura? Prieteni, ele apar pretutindeni. Aleluia!

Primele s-au deschis cu sunetul unui Tunet, iar celelalte se vor deschide la fel. Amin!

În mesajul „Astăzi s-a împlinit această Scriptură”, din anul 1965, scrie:

Îl vedeţi pe Mesia stând pe platformă, pentru a Se identifica pe Sine Însuşi cu Cuvântul făgăduit pentru epoca aceea. Cât de ciudat, Mesia stând înaintea bisericii! Şi priviţi aceste cuvinte scumpe spune de El aici: „Să vestească anul de îndurare.”

În calitate de cititori ai Bibliei, noi ştim cu toţii că „Anul de îndurare” era Anul Jubiliar.”

Aşadar, Isus Se afla acolo pentru a predica Jubileul.

Când toţi robii şi prizonierii care fuseseră luaţi robi; sau dacă cineva trebuise să dea un fiu sau o fiică pentru a plăti o datorie… şi ei erau în robie, indiferent de cât timp stăteau în robie sau cât de mult timp mai trebuiau să stea acolo, când venea Anul Jubiliar sau Jubileul, când suna Trâmbiţa, fiecare om putea să fie liber dacă voia să fie liber…”

Aici este cheia, prieteni! Prin răsunetul acestei Trâmbiţe, noi ne-am întors aici, şi oricine vrea să fie liber, poate fi liber. Dar trebuie să ne dorim să fim liberi. Aleluia!

Voi sunteţi liberi! Nu mai sunteţi robi! Dar dacă cineva dorea să rămână rob, trebuia să fie dus în Templu, unde era luată o sulă şi i se făcea o gaură în ureche. Apoi, trebuia să slujească toată viaţa acelui stăpân.”

De ce? Pentru că găurirea urechii era un semn că ai auzit, dar ai refuzat. De aceea se făcea acel semn la ureche. Ai auzit, dar ai refuzat.

Ce exemplu desăvârşit despre Evanghelia lui Isus Hristos! Când este predicată, este timpul îndurării şi al Jubileului; oricine sunteţi, nu contează ce culoare aveţi, de ce denominaţiune aparţineţi, cât de adânc aţi intrat în păcat sau ce este în neregulă cu voi, când auziţi sunetul Trâmbiţei Evangheliei puteţi fi liberi. Sunteţi liberi!”

Nu contează ce s-a întâmplat în trecut, nu contează toată acuzaţia pe care o are diavolul împotriva voastră, nu mai contează nimic pentru că voi sunteţi liberi, nu mai sunteţi robii lui.

Dar dacă întoarceţi spatele la Mesaj şi refuzaţi să-L ascultaţi, observaţi că urechea lor era găurită cu o sulă. Aceasta înseamnă că aţi trecut linia dintre har şi judecată şi nu veţi mai auzi niciodată Evanghelia; dacă refuzaţi să ascultaţi Anul de îndurare, nu veţi merge niciodată mai departe, ci veţi fi pentru tot restul vieţii un rob al sistemului în care vă aflaţi.

Aşa cum am spus, cealaltă parte a versetului nu avea nevoie de răspuns, pentru că atunci când vine în acest timp, Mesia va aduce judecata.”

El a făcut aceasta. După deschiderea Peceţilor, după ce Trâmbiţa Jubileului a sunat şi după ce bisericile la-u refuzat, el a predicat mesajul: „Astăzi s-a împlinit această Scriptură.”

În predica „Mesagerul de seară” din anul 1963, care a fost vorbită înainte de deschiderea Peceţilor, el a spus:

Fiecare epocă a avut mesajul şi mesagerul ei. Dumnezeu a vegheat la aceasta. Noi vedem că fiecare dintre epocile bisericilor a avut un mesager şi fiecare a trăit în epoca sa; unul păşea în scenă, iar celălalt ieşea; apoi păşea altul în scenă şi totul s-a derulat aşa până în cea de-a şaptea epocă a Bisericii; fiecare stea, fiecare înger al Bisericii, fiecare mesager.

Şi noi vedem că în ultima epocă a Bisericii, în Apocalipsa 10, trebuie să fie un sunet al Trâmbiţei.”

Aleluia! În Apocalipsa 10 există un sunet al Trâmbiţei, o bubuitură, iar fratele Branham a auzit-o în vedenie. Apoi, când a fost pe Muntele Sunset, a auzit-o din nou şi noi ştim că a fost o bubuitură care a zguduit totul. Ce era aceasta? Era bubuitura din Evrei 12, Glasul care vorbea din ceruri şi spunea: „Vino mai sus! Vino mai sus, suie-te aici!” L-am auzit noi? Da, iar dacă L-am auzit, putem fi liberi. Liberi faţă de ce?

Prieteni, putem fi liberi, cu fiecare zi care trece putem să fim tot mai liberi. Astăzi putem fi mai liberi decât ieri; mai liberi cu fiecare săptămână care trece. Putem fi din ce în ce mai liberi, până când hibridarea care se află în trupul nostru va cădea şi vom fi liberi să primim un trup proslăvit. Atât de liberi putem fi când auzim această Trâmbiţă a Jubileului!

Noi nu mai suntem robi, aşa că haideţi să continuăm să mergem mai departe strigând ca să cadă porţile şi zidurile, apoi să mergem mai departe până când cade jos poarta acestui trup şi primim un trup nou, proslăvit. Aleluia! Noi nu mai trebuie să fim robii trupului hibrid, al gândirii putrede, nu trebuia să mai fim robii niciunui viciu, fiindcă Trâmbiţa Jubileului ne-a făcut liberi şi suntem liberi!

…acolo au vorbit şapte glasuri… Nu s-a îngăduit să fie scrise, ci au fost pecetluite pe spatele Cărţii, cele şapte Peceţi de pe spatele Cărţii. După ce a fost scrisă, Cartea a fost pecetluită pe spate cu aceste şapte Peceţi. Nimeni nu ştie ce sunt acestea, dar este scris că „În zilele în care îngerul al şaptelea va suna Mesajul său…”, acesta fiind îngerul pământesc.

Îngerul acesta puternic a venit jos din ceruri, iar acesta era pe pământ. Îngerul este un „mesager”, un mesager al epocii.

Apoi, observăm că El avea un curcubeu deasupra capului, a ridicat mâna şi a jurat pe Cel ce trăieşte în veci de veci că nu va mai fi timp (Când au vorbit aceste glasuri, când cele şapte Tunete au făcut să se audă glasurile lor). Atunci El a spus: „Nu scrie, ci pecetluieşte ce au spus!”, iar noi am înţeles că ele se află pe spatele Cărţii.

„Dar când îngerul al şaptelea a încheiat Mesajul Său, prorocia pentru ziua sa, taina lui Dumnezeu este încheiată”. Noi ştim cu toţii că aşa spune Biblia: „Taina lui Dumnezeu: ce este Dumnezeu, Cine este Dumnezeu, totul despre calea spre botez şi alte lucruri, toate acestea ar trebui să fie încheiate în ziua aceea.”

Prieteni, toate au fost aşezate astăzi, pentru că a existat un profet puternic, un înger pământesc, iar el ne-a adus înapoi toate adevărurile care au fost pierdute, aducându-l pe Samson înapoi, în locul în care putea primi din nou Legământul celor şapte Peceţi. Şi când avea să restituie tot Adevărul, din ceruri a venit jos un Înger cu un răcnet puternic, iar când El a venit jos ca Împărat şi a răcnit, s-a auzit acea bubuitură puternică, iar cele şapte Tunete au făcut să se audă glasurile lor. Ce a fost aceasta? Descoperirea Tainelor Peceţilor. Aleluia!

Eu prefer să trăiesc astăzi mai mult decât în orice altă zi în care au pus oamenii piciorul pe această planetă, pentru că am auzit Trâmbiţa Jubileului sunând şi nu stau doar în jurul Muntelui aşteptând să sune din nou. Trâmbiţa a sunat, iar noi urcăm sus pe Munte, am ajuns în Ţara făgăduită. Iosua ne-a trecut Iordanul, a tăiat din nou biserica împrejur şi ne-a adus înapoi la Legământul original, la Legământul seminţei împărăteşti, la confirmarea credinţei, prin botezul Duhului Sfânt. El a sunat din Trâmbiţă şi ne-a adus la Ierihon şi în Ţară.

Dacă privim la trecerea în ţară, este uimitor că acolo nu a mai existat nici un profet, ci a fost doar Iosua, generalul armatei care i-a condus înainte, poporul şi o preoţie stabilită. Acolo, în ţară, nu s-a mai auzit nici o bubuitură din ceruri, ci chemarea la Jubileu a fost făcută de preoţime, de slujbă, iar poporul a strigat. Ei au trebuit să meargă mai departe, dincolo de profet; nu au putut să mai stea să jelească la Pisga, ci Domnul le-a spus: „Robul Meu Moise a murit; acum, scoală-te, treci Iordanul acesta!” Amin!

Domnul a aranjat lucrurile în aşa fel încât l-a scos pe profet din scenă, iar noi am jelit moartea sa, dar acum El spune: „Scoală-te şi treci Iordanul acesta!”, iar Iosua este aici ca să ne conducă. Apoi, Iosua a poruncit preoţiei să sune din Trâmbiţa Jubileului. Astfel, preoţia a sunat din Trâmbiţă, poporul a strigat biruinţa şi zidurile s-au prăbuşit. Aleluia! Ei trebuiau să stăpânească pământul ţării; nu un pământ nelocuit, ci moştenirea lor. Dar în timp ce ei erau departe, vrăjmaşii au pătruns înăuntru şi pentru a fi siguri că pământul rămâne al lor, au ridicat ziduri groase, turnuri, garduri de apărare şi orice au putut, pentru ca poporul să nu poată lua ţara.

De aceea, diavolul a venit cu păreri omeneşti, cu biserici şi seminarii, şi a ridicat fortăreţe încercând să ne ţină departe de Ţară, departe de moştenirea noastră. Dar fiecare zid trebuie să se prăbuşească! Dacă diavolul a pătruns în viaţa voastră şi a zidit ceva pe baza complexelor voastre, dărâmaţi zidul acela, piatră cu piatră. De ce? Pentru că dacă aţi auzit Jubileul, puteţi fi liberi.

Cu o lună înainte de predica „Domnilor, acesta este semnul sfârşitului?”, fratele Branham a vorbit mesajul „Întoarcere şi Jubileu”. El era în Louisiana şi a predicat cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de la revărsarea Duhului Sfânt în Louisiana. Astfel, a vorbit predica „Întoarcere şi Jubileu”, dar ceea ce spunea de fapt, era că se întoarce Jubileul, prieteni. Ei se întorceau la Jubileu şi urma să fie o bubuitură puternică.

Noi ne-am zidit atât de departe de Aceasta încât ascultăm ceea ce are de spus altcineva, în loc să-L ascultăm pe „Aşa vorbeşte Domnul” şi să auzim ceea ce are de spus Cuvântul lui Dumnezeu despre… Acum este ceasul Jubileului. Întoarceţi-vă la moştenirea voastră originală, întoarceţi-vă din nou la Adevăratul Duh Sfânt!”

El predica „Întoarcere şi Jubileu” şi se întreba dacă am ajuns atât de departe în spatele zidurilor încât nu mai putem auzi sunetul Trâmbiţei?

Sunteţi atât de departe în spatele unui zid tradiţional, denominaţional, a unui zid familial, încât nu mai puteţi auzi?” Luaţi ceea ce spune un om în loc să-L luaţi pe „Aşa vorbeşte Domnul?

Ţineţi minte că el putea să fie liber şi nu trebuia să plătească nimic.”

Aceasta este Legea Jubileului şi are loc la sfârşitul a şapte cicluri de şapte. Dacă înţelegem că suntem la sfârşitul a şapte cicluri de şapte, ar trebui să fim foarte bucuroşi.

„…nu trebuia să facă nimic altceva decât să se ridice şi să plece.”

Robul nu trebuia să fie băiat bun, nu trebuia să plătească nimic, nici o datorie, ci tot ce trebuia să facă atunci când recunoştea sunetul Trâmbiţei, era să se ridice şi să plece. Voi nu trebuie să aşteptaţi până când înţelegeţi totul sau până când citiţi tot Mesajul, dacă auziţi sunetul Trâmbiţei, ridicaţi-vă şi plecaţi! Sunteţi liberi! Sunteţi un popor liber! Vreţi să ştiţi cât sunteţi de liberi? Hibridarea nu vă mai poate ţine! Aleluia!

Aceasta este tot ce trebuia să facă: dacă cunoştea sunetul Trâmbiţei, trebuia să se întoarcă înapoi! Dar el trebuia să cunoască sunetul Trâmbiţei pentru că ei erau fiii lui Dumnezeu.”

Însă nu toată lumea putea să se întoarcă la moştenirea sa când suna această Trâmbiţă, pentru că nu toată lumea avea o moştenire. Existau robi care veniseră din alte naţiuni, de pe alte pământuri, iar Trâmbiţa Jubileului nu putea să-i ducă înapoi la moştenirea lor pentru că ei nu aveau nici o moştenire. Înţelegeţi?

Pentru ca această chemare a Jubileului să ne pună înapoi în Ţară, este nevoie să avem deja o moştenire în Ţară. Chemarea Jubileului a fost auzită numai de fiii lui Dumnezeu pentru că ei au deja o moştenire care le-a fost dată de Tatăl lor. Voi aveţi un loc, o poziţie, este deja a voastră, iar această chemare a Jubileului a fost trimisă ca să vă întoarcă înapoi la moştenirea voastră. De aceea, unii vor auzi şi va fi zgomot, dar alţii vor auzi un om care predică pe o casetă. Pentru unii va fi un zgomot puternic, va fi un grup de oameni care strigă şi se bucură, dar pentru fiii lui Dumnezeu care ştiu că ei au o moştenire dincolo, va fi cel mai dulce sunet pe care l-au auzit vreodată. De ce? Pentru că chemarea Jubileului este eliberarea noastră ca să mergem înapoi. Dar trebuie să ne ridicăm şi să mergem!

Noi nu putem auzi chemarea Jubileului şi să continuăm să săpăm şi să spunem: „Poate mâine, astăzi sunt obosit!” sau: „Lăsaţi-mă să termin rândul acesta!”

Prieteni, nu staţi să terminaţi rândul! Nu mai aşteptaţi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, pentru că nu mai există nimic ce trebuie să faceţi în viaţa aceasta, nu mai există nimic de făcut pentru oricine altcineva, nu mai aveţi de făcut nimic, pentru că sunteţi liberi! Trâmbiţa Jubileului v-a făcut liberi! Aruncaţi sapa voastră, uitaţi tot şi mergeţi mai departe!

Când robul auzea chemarea Jubileului, îşi arunca sapa jos şi se întorcea înapoi. Dar el nu putea să plece şi să pribegească în jur, nu putea să plece după cum îi dicta mintea lui: „Sunt liber să plec, aşa că voi merge, voi pribegi prin ţară şi voi vedea împrejurimile. Sunt liber să plec, aşa că voi călători prin ţară, fiindcă întotdeauna mi-am dorit să văd cum arată Muntele Hermon; întotdeauna mi-am dorit să merg la ocean!”

Nu! El era liber, dar era liber pentru un scop şi numai pentru un scop! El era liber să se întoarcă în poziţia sa originală!

Voi nu aţi fost eliberaţi din denominaţiuni, din amăgire, ca să pribegiţi, ca să fiţi liberi, ci aţi fost eliberaţi ca să vă întoarceţi la poziţia voastră originală în Cuvânt!

Care a fost poziţia voastră originală în Cuvânt? Citiţi Cartea Faptelor, pentru că aceasta este poziţia voastră originală în Cuvânt.

Robul trebuia să plece în locul de unde era, trebuia să călătorească înapoi. Aceasta era obligaţia, porunca dată de această Lege: el era liber să se întoarcă înapoi la pământul părinţilor săi. El putea fi readus înapoi la credinţa părinţilor. Noi am fost aduşi înapoi la moştenirea noastră originală, înapoi la credinţa părinţilor, dar trebuie să vă ridicaţi şi să plecaţi! Voi trebuie să mergeţi, iar dacă există vreun obstacol care vă stă în cale, aţi auzit deja sunetul prelung al cornului de berbec. Ce este acest zid care stă înaintea voastră? Ce este Ierihonul? Nimic!

Înainte de a se auzi sunetul prelung al Trâmbiţei, Ierihonul a fost o fortăreaţă de necucerit, un obstacol imens. Înainte de primirea poruncilor date de Duhul Sfânt, înainte de a le spune Dumnezeu ce să facă, era imposibil de pătruns. Dar când au fost conduşi de Iosua acolo şi Domnul a început să le spună ce să facă, ei au înconjurat cetatea de şapte ori, iar la sfârşitul lui şapte au înconjurat-o de şapte ori; şapte şi şapte. Atunci, preoţii au sunat sunetul prelung al Jubileului, iar poporul a strigat, aceasta întâmplându-se înainte ca zidurile să se prăbuşească. Astfel, dintr-o fortăreaţă de necucerit, Ierihonul a devenit un morman de moloz. Dintr-un obstacol de netrecut, Ierihonul a ajuns să fie o mărturie care trezea frica în restul naţiunilor demonice din ţară.

Care este Ierihonul vostru? Care este obstacolul peste care nu puteţi trece? Ce nu puteţi birui? Ce Cuvânt nu puteţi aşeza? Faţă de ce nu puteţi muri? Aţi auzit sunetul Trâmbiţei? Aţi auzit bubuitura? Atunci este timpul să strigaţi, prieteni! Strigaţi înainte de a putea înainta! Strigaţi biruinţa înainte ca zidul să se prăbuşească! De ce? Pentru că am auzit bubuitura şi ştim că suntem liberi, ştim că aceasta este moştenirea noastră. Iar dacă acest obstacol stă între mine şi posesiunea mea deplină, trebuie să se prăbuşească! Dacă este vreo îndoială, trebuie să plece! Dacă este teama, trebuie să plece; dacă este vreun complex, trebuie să plece; dacă este o boală, trebuie să plece! Totul trebuie să se mişte la răsunetul Trâmbiţei şi la strigătul poporului. Apoi, trebuie să trecem prin gaura care s-a deschis înaintea noastră. Nu prin partea de zid a vecinului nostru, ci prin partea noastră. Noi trebuie să plecăm de aici şi să urcăm, să ne înălţăm. Aleluia!

Tot în „Întoarcere şi Jubileu” citim:

Biserica va auzi Cuvântul lui Dumnezeu. Ei vor refuza orice crez, vor refuza orice organizaţie, fiecare denominaţiune care este contrară şi Îl vor sluji pe Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt. Amin! Negreşit, ei cunosc sunetul Trâmbiţei pentru că „Oile Mele ascultă Glasul Meu.”

Ce este sunetul Trâmbiţei? Glasul Domnului.

La ce te referi? La Cuvânt. Voi spuneţi: „Acela este Glasul lui Dumnezeu?”

„La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul a fost cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Oile ascultă aceasta. Ele Îl cunosc şi nu vor urma un străin.”

De aceea, când unii oameni vor auzi spunându-se: „Cele şapte Peceţi s-au deschis,” vor spune: „Şi ce-i cu aceasta?”, dar alţii vor auzi şi vor spune: „O clipă, Legământul s-a întors înapoi? Au fost rupte Peceţile? Glasul lui Dumnezeu S-a întors din nou în Ţară? Înseamnă că pot fi liber!” Vedeţi? „Oile Mele ascultă Glasul Meu.”

Unii oameni pot auzi un bărbat din Kentucky care strigă pe o casetă, dar noi auzim Glasul lui Dumnezeu. Unii oameni aud un om cu opinii şi păreri, un predicator aspru, un bărbat cu un dar, care la sfârşit a deviat, dar noi suntem oi, pentru că auzim Glasul, auzim sunetul Trâmbiţei, sunetul eliberării noastre: „Luaţi Ţara!”

Să citim mai departe din Mesajul „Întoarcere şi Jubileu”:

Da, domnilor. Este timpul să ne întoarcem. „La ce să ne întoarcem, frate Branham? Să ne întoarcem înapoi la organizaţia din care am ieşit?” Nu! Să ne întoarcem înapoi la moştenirea pe care ne-a lăsat-o Tatăl!

„Ce moştenire ne-a lăsat El?”

„Aşteptaţi în Ierusalim până veţi primi putere de sus!” Aceasta este moştenirea!

El nu a spus: „Mergeţi şi alăturaţi-vă la aceea sau la aceasta!” ci: „Aşteptaţi până vine puterea de sus!” „Cât timp? O zi, două zile?” Aşteptaţi până când vine. Nu luaţi o emoţie mică, un fir micuţ, ci aşteptaţi acolo până când sunteţi morţi, îngropaţi şi născuţi din nou în Hristos Isus, până când fiecare pulsaţie a vieţii voastre Îl arată pe Isus Hristos, astfel încât să puteţi vedea Viaţa lui Isus Hristos reflectată în trăirea şi în umblarea voastră. Da, domnilor, până când puteţi găsi acea putere pe care au avut-o ei la început…

Înapoi la moştenirea Cincizecimii! Da, domnilor. Aceasta este posesiunea voastră, nu denominaţiunea! Rusaliile sunt posesiunea voastră, nu o organizaţie penticostală, fiindcă părinţii voştri au ieşit afară din aşa ceva. Posesiunea voastră este experienţa rusalistică!

Cercetaţi-vă! Ascultaţi sunetul Trâmbiţei! „Care trâmbiţă?” Trâmbiţa lui Dumnezeu, Cuvântul, Duhul Sfânt în Cuvânt!”

Aceasta este Trâmbiţa, prieteni!

Să mergem în Apocalipsa capitolul 4:

După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe…”

Ioan auzea Trâmbiţa Jubileului.

„…şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici…”

El auzea Trâmbiţa Jubileului care-i spunea: „Vino mai sus!”

…şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”

Numaidecât am fost răpit în Duhul.”

Şi noi am auzit sunetul Trâmbiţei din ceruri şi dorim să urcăm acest Munte, şi noi dorim să ne suim sus, să fim înălţaţi în locurile cereşti. Aceasta este ceea ce ne spune Evrei 12.

În predica „Al treilea Exod” citim:

Aşadar, astăzi lucrurile se petrec din nou la fel. Dumnezeu Îşi cheamă poporul ales şi ei sunt aleşi acum. Pentru ce sunt aleşi? Pentru înviere.”

Nu doar pentru o înviere viitoare, ci voi sunteţi aleşi pentru o înviere prezentă, pentru a fi înviaţi din denominaţionalismul nou şi aduşi la înnoirea vieţii.

Ce semn le arată El? Semnul învierii.

Ce le-a arătat El în Egipt? Un semn al izbăvirii, al eliberării din robie, un semn al puterii care putea închide sau întuneca cerurile.

Iar acum, El arată puterea învierii Fiului Său care trăia printre noi, ca să ne învie din mormântul în care ne aflam şi să ne ducă în Ţara pe care El a făgăduit-o pentru noi. Semnul învierii, chemarea afară din Egiptul spiritual şi din Babilonul spiritual.”

Ce semn am primit noi în zilele noastre? Semnul învierii. Ce este acest semn? Dovada învierii Fiului lui Dumnezeu, dovada că Isus Hristos este viu şi vorbeşte vieţilor şi inimilor oamenilor, că El deosebeşte gândurile inimilor oamenilor. Ce a fost aceasta? Semnul învierii. De ce? Ca să aducă pentru oameni o înviere, afară din robia Egiptului spiritual şi a Babilonului spiritual şi să-i ducă sus în locurile cereşti. Când auziţi aceasta, strigaţi şi mergeţi sus! Aleluia!

Fratele Branham a spus următoarele în predica „Lăsaţi presiunea afară” din anul 1962:

Cândva am citit despre Proclamaţia de emancipare a sclavilor de culoare din Sud. Când Proclamaţia de emancipare a fost semnată… Ei fuseseră biciuiţi şi bătuţi pentru că erau sclavi. Noi ştim ce s-a întâmplat. Dar atunci li s-a spus: „În dimineaţa de (nu-mi amintesc data)… veţi fi liberi la răsăritul soarelui.”

Când? La răsăritul soarelui.

Când răsare soarele, toţi sclavii sunt liberi.”

Suntem atât de bucuroşi! De ce? Pentru că noi am văzut răsăritul Soarelui. Unde a răsărit Soarele? Soarele a răsărit în mine şi în voi, descoperirea Cuvântului, Lumina lui Isus Hristos care este ca soarele fierbinte de august, şi aduce maturizarea deplină a recoltei. Unde este El? În Mireasă.

Puteţi vedea soarele? A răsărit? Atunci sunteţi liberi.

Sclavii aceia sărmani, slabi şi bătuţi din greu, erau atât de nerăbdători să fie liberi încât cel mai puternic dintre ei a urcat sus pe vârful muntelui.”

Doriţi cu ardoare să fiţi liberi? V-aţi săturat de bătăliile minţii, de bolile trupului şi de problemele familiale? Sunteţi gata să fiţi liberi?

Se spune că cei mai puternici dintre ei au urcat pe vârful muntelui. Moise a urcat pe vârful muntelui, fratele Branham a urcat pe vârful muntelui, iar cei mai puternici dintre ei au urcat pe vârful muntelui.

Femeile şi cei mai slabi au ajuns doar mai jos. Unii, care nu erau foarte puternici au urcat puţin mai sus, iar mai jos au fost femeile şi copiii. Cei mai tari, care au putut să urce până în vârf, au stat acolo înainte să se facă ziuă. Ei au privit şi au privit până când, după un timp, au început să vadă primele raze ale soarelui care răsărea. Dar în vale era încă întuneric.”

Prieteni, atunci când fratele Branham a predicat Peceţile, în vale era încă întuneric, dar el stătea într-un punct avansat din pricina descoperirii care avusese loc pe acel munte. El a putut vedea razele de Lumină care se ridicau şi a strigat în josul muntelui: „Răsare Soarele! Răsare Soarele!” Aleluia!

Ei transmiteau totul de la unul la altul. Cineva striga de sus: „Suntem liberi!”, următorul striga de mai jos: „Suntem liberi!” şi tot aşa până jos în vale: „Suntem liberi! Soarele este sus!” Ei puteau să lase presiunea deoparte, să strige şi să ţipe cât puteau de tare, pentru că erau liberi! Răsărea soarele!

Acela era s-o-a-r-e-l-e. O, fraţilor, dar noi suntem liberi pentru că acum a înviat F-I-U-L! Aleluia! Semnele învierii Sale sunt printre noi: „Isus Hristos este Acelaşi ieri, azi şi în veci.” El nu este mort, ci trăieşte în veci de veci. Fiul a înviat, iar noi putem striga şi să-L slăvim pe Dumnezeu!”

Noi am trecut Iordanul şi am auzit sunetul Trâmbiţei de pe vârful Muntelui, care spunea: „A răsărit Soarele!”, aşa că acum putem să strigăm şi să-L slăvim pe Domnul. De ce? Pentru că a răsărit Soarele.

Cei din vale nu puteau vedea aceasta, dar credeau ceea ce li se transmitea de mai sus. Cei din vale, cei slabi, femeile şi cei sărmani, nu puteau să vadă încă semnul.

Noi suntem cei din vale şi am fost slabi şi plăpânzi, dar pe vârful Muntelui a fost un bărbat care ne-a spus: „A răsărit Soarele!” El a sunat din Trâmbiţa Jubileului anunţând că suntem liberi: „Suntem liberi! Suntem liberi!”

Vedeţi? Cineva le striga biruinţa, iar ceilalţi înălţau strigăte de laudă înainte ca să vadă soarele; ei se bucurau şi strigau oricum.

Aşa facem şi noi: vom striga înainte de a vedea zidurile prăbuşindu-se: „Suntem liberi din acest trup hibrid de carne! Suntem liberi pentru un trup proslăvit! Suntem liberi pentru Viaţa veşnică! Suntem eliberaţi de boală, de griji şi de teamă şi suntem liberi să ne întoarcem înapoi la starea noastră originală!” Noi vom striga aceasta. Îl vom slăvi pe Domnul şi vom striga până când se prăbuşesc zidurile. Vom striga până când cad toate zidurile depresiei, complexelor şi descurajării! De ce? Pentru că în jurul nostru este încă întuneric. Dar bărbatul de pe Munte ne-a spus că a văzut Soarele, iar Cuvântul spune că atunci când aud Strigătul, pot să strig şi eu; când aud Trâmbiţa, pot să strig şi zidurile se vor prăbuşi. Nu trebuie să văd mai întâi ceva, nu trebuie să văd nimic, pentru că eu cred Cuvântul. Eu am auzit ceea ce s-a spus şi mărturisesc că Cuvântul este Adevărul deplin. Noi suntem liberi, suntem salvaţi, ne aflăm în Răpire, iar trupurile noastre sunt pe punctul să fie schimbate.

Dacă aceasta nu vă poate face să strigaţi, atunci nu există nimic pe planetă care să vă facă să strigaţi. Aleluia! Soarele a răsărit, iar noi putem să strigăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu.

Fiul a înviat şi noi trăim. El este cu noi şi în noi, legitimându-Şi prezenţa prin marile Sale semne şi minuni ale învierii.

F-I-U-L a înviat, iar voi, robi ai păcatului, ai bisericilor, ai denominaţiunilor şi al tuturor acelor lucruri, sunteţi liberi.”

Voi sunteţi liberi să primiţi botezul Duhului Sfânt. Sunteţi liberi să nu mai încercaţi să înţelegeţi lucrurile cu mintea voastră, sunteţi liberi să-L primiţi pe Fiul şi să-L lăsaţi să Se manifeste şi să-Şi trăiască propria Sa Viaţă în voi. Sunteţi eliberaţi de o viaţă bisericească, de îndoială şi de boli! Sunteţi liberi! Aleluia! Poate sunteţi încă în vale, poate că partea zidului din faţa voastră stă încă în picioare, dar auziţi că după colţ sunt zguduituri şi zgomote, iar alţii strigă şi merg în sus, aşa că vă întrebaţi: „De ce zidul din faţa mea nu se mişcă?” Continuaţi să strigaţi pentru că făgăduinţa este că toate zidurile vor cădea, se vor prăbuşi. Orice v-a necăjit toată viaţa voastră trebuie să cadă! Voi sunteţi eliberaţi de tutun, de dependenţă, de felul vostru firesc şi glumeţ. Sunteţi liberi! Sunteţi liberi pe deplin, aşa că strigaţi până când se prăbuşeşte zidul, apoi urcaţi, continuaţi să urcaţi! Aleluia!

Nu trebuie să faceţi ceva, nu trebuie să plătiţi ceva, să îndepliniţi ceva, nu trebuie să acţionaţi într-un anumit fel, ci trebuie doar să credeţi. Iar dacă credeţi şi strigaţi biruinţa, orice este înaintea voastră, va fi sub talpa picioarelor voastre, pentru că voi trebuie să mergeţi sus. Pe ce călcaţi voi? Pe molozul zidului care ne stătea în cale. Noi urcăm!

Vedeţi? Eu am strigat, iar mormanul de moloz al zidului care stătea în calea mea ca să nu pot urca în Ţara făgăduită, este acum sub talpa picioarelor mele.

Prieteni, nu staţi în aceeaşi stare, ci continuaţi să mergeţi mai departe! Nu vă opriţi din cauză că există un zid, ci continuaţi să mergeţi! Iar voi, cei care aţi urcat deja pe Munte, puteţi vedea Soarele, dar nu uitaţi că mai este cineva în vale. Continuaţi să strigaţi: „A răsărit Soarele!”

El vine pentru că a răsărit Soarele. El a preluat viaţa mea şi sunt liber. Dar voi trebuie să vă ridicaţi şi să plecaţi, aşa că astăzi să fie ziua când faceţi aceasta, astăzi să fie ziua în care încetaţi să mai spuneţi: „Ierihonul este acolo!” Uitaţi de Ierihon! Cui îi pasă de el? Ierihonul este un obstacol care trebuie să se prăbuşească.

Poate zici: „Ştii, eu sunt în vale şi sunt slab!” Eşti liber!

„Eu sunt bătrân!” Eşti liber!

„Eu sunt doar o femeie.” Eşti liberă.

„Eu sunt doar un copil.” Eşti liber.

Indiferent ce ţi-a spus diavolul că eşti sau orice crezi tu că eşti, voi sunteţi liberi! Voi nu trebuie să acceptaţi aceasta, pentru că dacă sunteţi bătrâni, luaţi un trup nou.

Se întâmplă, prieteni! Noi suntem în mijlocul acesteia. Se întâmplă! Schimbarea din trupul vostru, alinierea trupului vostru cu Cuvântul este un semn al puterii învierii. Ce este trupul vostru manifestând Scripturile prin puterea Duhului Sfânt? Dovada învierii. Dacă Duhul Sfânt poate să vă schimbe dintr-un mincinos în cineva care spune adevărul, dintr-un păcătos în cineva care ascultă Cuvântul, dacă poate schimba mintea voastră dintr-o minte putredă în una sănătoasă, înseamnă că El poate schimba tot ADN-ul vostru, toată structura voastră.

Voi aţi văzut Lumina, aţi strigat până când zidul din faţa voastră a căzut şi aţi început să urcaţi. Astfel, faptul că trupul vostru se schimbă deja pentru a se potrivi cu Cuvântul, este dovada că vă aflaţi în înviere. El se schimbă dintr-un trup dependent de ţigări, într-unul care se aliniază cu Cuvântul; dintr-un trup plin de pofte, într-unul care însetează după Cuvânt, dintr-unul care iubeşte amuzamentul, într-unul care trăieşte doar pentru Cuvânt. Ce este aceasta? Învierea, înnoirea vieţii; este puterea lui Isus Hristos Cel înviat.

Aşadar, nu voi sunteţi cei ce faceţi aceasta, ci este El în voi. Ce este aceasta? Învierea. Soarele a răsărit, iar voi sunteţi liberi. Unii aţi fost legaţi în denominaţiuni, dar acum sunteţi liberi. Unii dintre voi aţi fost dependenţi de ceva, dar acum sunteţi liberi. Strigaţi deci, jos în vale: „Prieteni, a răsărit Soarele! Sunteţi liberi!”

Dacă în vale găsiţi pe cineva care se simte slăbit, strigaţi: „A răsărit Soarele! Este chemarea Jubileului, sunteţi liberi!”

Oh, ne-am săturat de scuze şi de lenea din viaţa noastră! Tot ce trebuie să facem este să înaintăm, fiindcă trebuie să cadă fiecare zid şi să se deschidă fiecare poartă! V-aţi săturat de toate acestea? V-aţi săturat să ajungeţi până într-un punct şi apoi să cădeţi înapoi? Atunci, opriţi-vă, staţi acolo şi strigaţi împotriva zidului! Ce veţi striga împotriva lui?

„Te vei prăbuşi pentru că a răsărit Soarele! S-a auzit sunetul prelung al Trâmbiţei, aşa că te vei prăbuşi!” Nu contează că spuneţi aceasta zilnic sau de zece ori pe zi, spuneţi-o!

„Dar cât timp trebuie s-o spun?” Până când vine zidul jos. De foarte multe ori, noi nu avem biruinţă tocmai pentru că renunţăm. Nu pentru că nu suntem fii şi fiice de Dumnezeu, nu pentru că nu avem puterea lui Isus Hristos cel înviat în viaţa noastră, nu pentru că nu avem Duhul Sfânt, pentru că avem Duhul Sfânt, am fost născuţi din nou şi Soarele a răsărit. De multe ori suntem învinşi, dar nu pentru că nu avem destulă putere pentru a birui fiecare diavol din iad, ci pentru că încercăm pentru puţin timp, după care renunţăm şi zicem: „Nu pot s-o fac, aşa că va trebui să trăiesc cu aceasta. Va trebui să accept situaţia pentru că şi mama şi tata au fost aşa!” Adevărul este că aţi ajuns la zid, aţi auzit Tunetul, dar aţi strigat puţin, după care aţi renunţat şi aţi plecat.

Spuneţi: „Doamne, nu mă lăsa să mai am vreodată mărturia aceasta! Dacă boala îmi loveşte familia, voi striga, Îl voi slăvi pe Dumnezeu până când se va prăbuşi zidul acela! Dacă am probleme în trup şi sunt frământat, voi striga până când se va prăbuşi zidul! Nu voi mai renunţa!”

Noi suntem liberi şi avem o moştenire. Dincolo de încercarea aceasta, este moştenirea mea; dincolo de cetatea aceasta întărită, dincolo de acest zid sau de această poartă, este ceea ce-mi aparţine mie! Care este moştenirea mea? Cuvântul deplin cu Viaţa deplină pentru a-L manifesta pe El. Totul! Care este moştenirea voastră? Totul. Care este porţiunea voastră? Totul. Ce vreau să zic când spun „totul”? Totul. Fiecare făgăduinţă din Carte este pentru biruitori. Tot ce a fost dat pentru primii creştini care au ieşit din camera de sus, este şi porţiunea voastră. Fiecare putere, fiecare manifestare, totul, este deja al vostru.

Prieteni, diavolul nu şi-a închis prăvălia şi nu a fugit când ei au trecut Iordanul şi au intrat în ţară, dar Domnul a spus: „Dacă mergeţi, Eu îl voi scoate afară pas cu pas!”

Voi ziceţi: „Sunt umplut cu Duhul Sfânt, sunt în Ţară, sunt liber, am totul!”

Dar ce este cu cetatea aceasta mare din faţa voastră? Voi ziceţi: „Poate m-am înşelat şi nu am Duhul Sfânt. Poate nu aceasta este Ţara care mi-a fost făgăduită!”

Nu, prieteni! Ţara este a voastră, dar trebuie să luptaţi pentru fiecare centimetru din ea, iar urmele paşilor înseamnă stăpânire. Tot Cuvântul vă aparţine; dacă puteţi să-L vedeţi în Biblie, este al vostru. Toată Ţara este a voastră, totul, plinătatea Duhului, tot Semnul, totul este al vostru! Toate cele şapte şuviţe sunt ale voastre. Nu contează ce vă stă în cale, strigaţi şi mergeţi sus! Împăratul este în tabără şi se aude Strigătul Lui! Împăratul este aici, deci cum ar fi posibil să nu biruim? Împăratul este aici, cum să nu luptăm? Nu este timpul să renunţăm, ci trebuie să facem presiuni asupra vrăjmaşului pentru că Acesta este Strigătul Împăratului şi biruinţa este a Domnului. Tot ce-I trebuie Lui este un vas care să creadă şi să acţioneze pe baza credinţei. Aceasta este tot ceea ce are nevoie El. Câte vase avem aici?

Noi nu trebuie să plătim nimic, ci doar să-I mulţumim Domnului pentru aceasta. Voi nu trebuie să faceţi nimic, fiindcă vă va fi dat ceea ce trebuie să faceţi. Nu trebuie să plătiţi nimic pentru a fi liberi, nu trebuie să vă câştigaţi biruinţa, pentru că este Jubileul eliberării! Astfel, când veţi auzi Trâmbiţa Jubileului vostru şi veţi recunoaşte că sunteţi liberi, puteţi să vă ridicaţi şi să mergeţi. Unde? Înapoi la moştenirea Tatălui, înapoi la părinţi, la credinţa părinţilor. Iar orice lucru care vă împiedică să ajungeţi acolo, trebuie să se prăbuşească.

Ce zi! În ce zi ni s-a dat să trăim! Sunt atât de fericit pentru aceasta! Avem lupte? În fiecare zi, dar am văzut Soarele răsărind. Astfel, am pus sapa jos şi nu mai lucrez pentru diavol, nu mai lucrez pentru acest trup de carne, nu mai lucrez pentru mintea mea putredă. Sunt liber! Eu sunt un fiu al Împăratului, un fiu al lui Dumnezeu şi nu mai sunt rob nici măcar pentru mine însumi.

Unii dintre noi am fost proprii noştri robi, am fost robii temperamentului nostru, am fost închişi pe dinăuntru. Nu exista un zid pe dinafară, ci era pe dinăuntru. Eram zidiţi în spatele complexelor noastre, a rănilor şi a oricărui lucru care ne ieşea în cale, dar acum suntem liberi, prieteni! Nu mai trebuie să alimentaţi durerea aceea, nu trebuie să-i mai puneţi scutec! Scoateţi-o afară!

Ţineţi minte că atunci când au intrat în ţara făgăduită, ei nu au trebuit să cruţe nimic: nici o oaie, nici un bou, nici o femeie, nici un copil, ci totul a trebuit să moară. Nu contează dacă este afară sau în interiorul vostru, totul trebuie să moară, să plece! Dacă aţi fost închişi şi chinuiţi în mintea voastră, deprimaţi în duhul vostru, toate acestea trebuie să plece de la voi. Zidul acela trebuie să se prăbuşească!

„Mă simt groaznic, ce trebuie să fac?”

Spune: „Slăvit să fie Domnul, sunt liber! Depresia aceasta nu mă mai poate ţine! Complexul acesta care mă face să mă gândesc că nu mă iubeşte nimeni, trebuie să plece pentru că Biblia spune: „Noi am fost înfiaţi prin Isus Hristos”. Amin! Citiţi Cuvântul, lăudaţi-L şi luaţi biruinţa fiindcă este deja a voastră.

„Nu vreau să merg pentru că nu înţeleg!”

Nu trebuie să înţelegeţi, ci trebuie să credeţi Cuvântul. Credeţi, ridicaţi-vă în picioare şi mergeţi mai departe, iar Dumnezeu Se va îngriji de tot ce aveţi nevoie. Nu staţi pe loc, nu rămâneţi unde aţi fost ieri, ci continuaţi să mergeţi mai departe până când veţi intra în posesia deplină a moştenirii voastre!

Unde scrie în Biblie că biserica va găsi un loc confortabil, că va avea parte de multe manifestări, de un standard sfânt de trăire şi că se va opri chiar acolo? Noi nu trebuie să facem aceasta, prieteni, ci trebuie să intrăm în stăpânirea deplină a moştenirii noastre, astfel încât fiecare vrăjmaş să fie alungat afară şi să plece.

Aceasta este ziua! Noi trăim în ziua biruinţei depline! Noi trăim în ziua restituirii depline, sută la sută, înapoi la credinţa părinţilor de la Rusalii. Aceasta are loc astăzi, iar eu spun că este chiar aici.

„Bine, dar pământul nostru nu pare a fi curat!” Nu este, dar îl curăţăm, pentru că şi eu văd tot felul de lucruri în viaţa mea şi a voastră.

Voi ziceţi: „Frate Chad, eu văd aceasta şi aceasta…”

Nu vă îngrijoraţi, pentru că vor trebui să plece! Ne vom ocupa de ele treptat. Eu ştiu ce este pe muntele următor, ştiu ce este cu fortăreaţa de pe el, dar mă voi ocupa şi de ea. Mai întâi se va dărâma zidul acesta, apoi mă voi ocupa de următorul şi de următorul, pentru că se vor prăbuşi toate. Aceasta este atitudinea biruitorilor, a fiilor lui Dumnezeu.

Cel care vine şi vă spune că nu puteţi este diavolul, dar el este un mincinos. Fiii lui Dumnezeu au auzit strigătul: „A răsărit Soarele!” Cineva a fost sus pe Munte şi L-a văzut, apoi a strigat jos spre mine care mă aflam în vale, iar eu am auzit şi am început să strig. Atunci, zidurile au început să se prăbuşească, iar eu am urcat pe Munte până când am văzut Soarele.

De ce nu credeţi şi voi vestea? A răsărit Soarele!

Tinerilor, a răsărit Soarele! Nu vreţi să-L lăudaţi pe Domnul cu strigătul biruinţei, astfel încât să cadă acel zid? Nu spuneţi: „Poate că…” sau „Sper că…”, ci scoateţi un strigăt de stăpânire deplină! Nu spuneţi: „Dacă Dumnezeu vrea să plece, poate va pleca…”, pentru că dacă este scris în Cuvânt, trebuie să plece! Dacă mă răneşte, trebuie să plece în mod absolut! Nu, „poate”, ci: „Va pleca!”, iar eu voi striga până când va pleca, apoi voi continua să urc!

Prieteni, continuaţi să urcaţi până când veţi vedea că Soarele este sus!

Vă bucuraţi pentru că facem parte din aceste lucruri? Amin! Câţi dintre noi putem spune că pe pământul nostru mai există cetăţi înconjurate de ziduri? Eu le-am văzut, le mărturisesc şi nu vor mai sta acolo! De ce? Pentru că am auzit chemarea Jubileului şi mărşăluiesc spre eliberarea totală! Amin! Este acest lucru real pentru noi? Nu ceea ce spune predicatorul, nu entuziasmul din timpul unui serviciu, ci o realitate deplină în viaţa de zi cu zi. Orice se află înaintea mea, trebuie să se dea la o parte; orice munte din faţa lui Zorobabel trebuie să se facă şes, ca să putem moşteni ceea ce este al nostru.

Dacă vedem scris în Cuvânt: „Prin rănile Lui, sunteţi vindecaţi”, apoi mergem înaintea Domnului şi spunem: „Vrei să mă vindeci, Doamne?”, dovedim că nu am înţeles nimic.

„Pot să mă întorc aici?” Sigur că da! Este pământul tău, este dreptul tău să te întorci acolo!

Prieteni, noi am primit dreptul să dăm afară orice intrus care se află pe pământul nostru! Astfel, nu mai mergem înaintea Domnului zicând: „Vrei să mă vindeci, Doamne?”, ci spunem: „Doamne, Tu ai spus că suntem vindecaţi prin rănile Tale!” apoi îi spunem Satanei: „Diavole, vreau să-ţi spun că mă împotrivesc ţie! Trebuie să pleci, pentru că stau împotriva ta prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Prin rănile Lui, sunteţi vindecaţi!”

Eu nu-I cer nimic lui Dumnezeu, ci îi vorbesc zidului. Nu lui Dumnezeu, ci zidului! Strig în faţa zidului şi spun: „Diavole, trebuie să pleci pentru că Cuvântul spune…” Nu spun: „Doamne, Te rog să mă faci bine…”, pentru că El a spus deja că suntem vindecaţi, El a plătit deja preţul pentru aceasta. Vorbiţi zidului, strigaţi şi spuneţi: „Trebuie să pleci pentru că Cuvântul spune…”

Domnul a spus deja că El nu ne-a dat un duh de frică, ci de dragoste, de pace, de chibzuinţă. El ne-a dat deja aceasta, iar dacă cineva vrea să ne-o ia, strigăm până când se prăbuşeşte zidul pentru că aceasta este moştenirea noastră. El ne-a dat dragoste, pace şi chibzuinţă, iar dacă teama, depresia sau altceva stă între noi şi acestea, strigăm!

Dumnezeu ne-a spus să mergem sus, pentru că Trâmbiţa Jubileului a sunat în auzul urechilor noastre. A răsărit Soarele! El ne-a dat Duhul Sfânt, ne-a dat Cuvântul, iar acum trebuie să vorbim.

De data aceasta nu a mai fost profetul, ci poporul. Acum nu mai este ziua profetului, ci este ziua noastră. El a strigat deja ca să adune poporul, dar acum trebuie să strigăm noi, ca să intrăm în stăpânirea pământului. El a strigat ca să ne aducă la pământ, iar noi strigăm ca să stăpânim pământul.

Este timpul ca poporul să strige! Amin!

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *