CHAD LAMB – SA TE OCUPI DE SIMEI

Vom citi din 1Cronici 22.6-10:

 

David a chemat pe fiul său Solomon şi i-a poruncit să zidească o casă Domnului, Dumnezeului lui Israel.

David a zis lui Solomon: „Fiul meu, aveam de gând să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu.

Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Tu ai vărsat mult sânge şi ai făcut mari războaie, de aceea nu vei zidi o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult sânge pe pământ.

Iată că ţi se va naşte un fiu, care va fi un om al odihnei şi căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace), şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui.

El va zidi o casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu şi Eu îi voi fi Tată şi voi întări pe vecie scaunul de domnie al împărăţiei lui în Israel.”

 

Mulţumim Domnului pentru Cuvântul Său care pentru noi înseamnă mai mult decât pâinea de zi cu zi. Aici vedem că Solomon se pregătea să preia împărăţia, iar David îi dădea câteva sfaturi. Domnul îi spusese deja lui David ce fel de om avea să fie Solomon, iar noi ştim că „Solomon” înseamnă „Pace”.

Aşadar, noi ştim că Solomon este „Prinţul păcii”, iar Dumnezeu a spus că el este un om al odihnei, aşa cum citim în versetul 9:

„…îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmaşilor lui de jur împrejur… şi voi aduce peste Israel pacea şi liniştea în timpul vieţii lui.

El va zidi o casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu şi Eu îi voi fi Tată.”

Aş vrea să fim siguri că înţelegem ce spune Dumnezeu aici. Aşa cum am citit, avem un prinţ al păcii care va fi împăratul păcii, care va aduce odihnă Israelului, care este fiul lui David şi fiul lui Dumnezeu. Ceea ce putem vedea aici este o preumbrire perfectă a lui Hristos.

În predica „Semnele biblice ale timpului”, citim:

Dumnezeu i-a dat lui Solomon un dar şi toată biserica, toţi, l-au crezut. Acela a fost Mileniul pentru evrei. În zilele lui Solomon a fost Mileniul Vechiului Testament, o umbră a Mileniului care va veni. Epoca de aur a evreilor.

Observaţi! Nimeni nu a pornit război împotriva lor. Toţi se temeau de ei pentru că ştiau că Dumnezeul lor era real. Ei Îl avuseseră în mijlocul lor, iar poporul era o singură inimă şi un gând, iar faima lui a mers departe.”

Putem vedea că slujba lui Solomon a fost să-i ducă pe evrei într-un Mileniu, în epoca de aur a evreilor, de aceea, tot ce a făcut el preumbrea Locul în care ne va duce Hristos pe noi, pentru că Hristos ne va duce şi pe noi într-un Mileniu, într-o epocă de aur.

Solomon este un tip al lui Hristos, fiul lui David, fiul lui Dumnezeu, Prinţul păcii, Cel care îi va duce pe toţi în odihnă.

Acum aş vrea să mergem în 1Împăraţi 2 şi să citim împreună. Aici se reia povestea din nou şi vedem că David se apropia de trecerea sa, aşa că i-a dat lui Solomon câteva porunci la care aş vrea să ne oprim:

 

David se apropia de clipa morţii şi a dat îndrumări fiului său Solomon, zicând:

„Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te şi fii om!

Păzeşte poruncile Domnului, Dumnezeului tău, umblând în căile Lui şi păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui şi învăţăturile Lui, după cum este scris în legea lui Moise, ca să izbuteşti în tot ce vei face şi oriîncotro te vei întoarce

şi pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte, pe care le-a rostit pentru mine: „Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioşie înaintea Mea din toată inima lor şi din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaş pe scaunul de domnie al lui Israel.”

Ştii ce mi-a făcut Ioab, fiul Ţeruiei, ce a făcut celor două căpetenii ale oştirii lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, şi lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât; a vărsat în timp de pace sânge de război şi a pus sângele de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc şi pe încălţămintea din picioare.

Fă după înţelepciunea ta şi să nu laşi ca perii lui cei albi să se coboare în pace în Locuinţa morţilor.

Să te porţi cu bunăvoinţă cu fiii lui Barzilai, Galaaditul, şi ei să mănânce la masă cu tine, căci tot aşa s-au purtat şi ei cu mine, ieşindu-mi înainte când fugeam de fratele tău Absalom.

Iată că ai lângă tine pe Şimei, fiul lui Ghera, Beniamitul, din Bahurim. El a rostit împotriva mea mari blesteme în ziua când mă duceam la Mahanaim. Dar s-a coborât înaintea mea la Iordan şi i-am jurat pe Domnul zicând: „Nu te voi omorî cu sabia.”

Acum, tu să nu-l laşi nepedepsit, căci eşti un om înţelept şi ştii cum trebuie să te porţi cu el. Să-i cobori perii albi însângeraţi în Locuinţa morţilor.”

David a adormit cu părinţii lui şi a fost îngropat în cetatea lui David.” (v. 1-10).

 

Ce porunci i-a dat acest tatăl, fiului său! El i-a spus lui Solomon: „Cinsteşte-L pe Dumnezeu, păzeşte poruncile Sale şi rămâi în neprihănirea Sa!”, dar apoi i-a zis: „Nu-i uita pe oamenii aceştia care mi-au făcut rău! Să nu-i uiţi pe Ioab şi pe Şimei!

Noi ştim că aici, Solomon Îl preumbreşte pe Hristos, iar în Ioan 5.22, Isus a spus:

Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.”

Aşadar, David avea aceste lucruri care nu mergeau bine în împărăţia sa, avea aceste duhuri care se manifestau în împărăţia sa: Ioab procedase greşit şi Şimei a făcut ceea ce nu era bine, dar judecata nu a fost în mâna tatălui, ci el a dat-o fiului său, iar când fiul avea să urce pe tron, David i-a spus: „Să judeci aceste probleme!” Amin! Judecata era dată fiului, iar Isus a continuat cu versetul 23:

pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimis.”

Putem vedea că acest tipar, de a da judecata altcuiva, este aşezat în Scripturi? Noi putem vedea că această judecată s-a încheiat cu Şimei, de aceea aş vrea să iau ca titlu al predicii mele: „Să te ocupi de Şimei”.

Când va veni Hristos, El trebuie să facă judecată; înainte să se instaleze Împărăţia Sa, El trebuie să se ocupe de lucrurile care trebuie să fie îndreptate.

David a judecat toate duhurile din afara Israelului. Când a urcat pe tron, el a luptat cu toţi duşmanii Israelului, a curăţat ţara de toţi duşmanii, i-a determinat să se retragă; el a încercat să ia moştenirea înapoi, i-a scos afară pe toţi şi a început să stăpânească cetăţile. Vedeţi? David s-a luptat cu duşmanii şi i-a determinat să se retragă, dar nu a luptat niciodată împotriva israeliţilor. El a ucis filisteni, dar nu a ucis israeliţi, însă când a urcat Solomon pe tron, judecata a fost dată fiului, iar noi nu-l vedem pe Solomon ieşind şi omorând filisteni, ci îl vedem ocupându-se de problemele din biserică.

Solomon a venit înăuntru preumbrindu-L pe Hristos şi a început să lucreze exact la problemele cu care ne confruntăm şi noi.

Ce va face Hristos când va veni? Ce a făcut Solomon? I-a dus pe evrei în epoca de aur. El a venit şi a adus Mileniul Vechiului Testament, dar nu l-a putut aduce cu toate problemele care erau în biserică, ci mai întâi, a fost nevoie să cureţe biserica de toate duhurile acelea.

Aşadar, primul lucru pe care l-a făcut Solomon, nu a fost să ridice un Templu pentru Domnul, nici să facă pace cu vrăjmaşii, ci primul lucru pe care l-a făcut când a ajuns pe tron, a fost să se ocupe de duhurile din biserică.

De aceea, primul lucru pe care Îl face Hristos când vine pe tronul inimii noastre, este să cureţe toate aceste duhuri care au stat atârnate de noi toată viaţa. El trebuie să le cureţe ca să ne poată aduce în odihnă, în botezul Duhului Sfânt, în Mileniul nostru.

Noi trebuie să înţelegem că dacă dorim să ajungem vreodată în Mileniu, trebuie să fim intraţi deja în Mileniul nostru, pentru că dacă vom merge vreodată în odihnă, noi trebuie să fim intraţi deja în odihnă, în Duhul Sfânt.

Aşadar, mai întâi, El a trebuit să-Şi cureţe Mireasa de duhurile care o reţin, iar Hristos, Cuvântul, este aici ca să judece duhurile. Aleluia!

Ce face El? Le curăţă ca să vă aducă în odihna voastră, iar când aduce Mireasa în odihnă, El o poate lua şi poate curăţa pământul, după care o aduce din nou jos, în odihna Sa Milenară, în Împărăţia de o mie de ani. Dar El nu va intra la odihnă, până când nu vom intra toţi în odihnă. Amin! Până când nu intraţi în Mileniul vostru, voi nu veţi putea ajunge în Mileniu.

Cât timp mai sunt duhuri care atârnă de noi, duhuri care trebuie curăţate, care reţin Mireasa ca să nu intre în odihnă, Dumnezeu trebuie să continue să de ocupe de acele lucruri! Solomon, Hristos trebuie să Se ocupe de aceste duhuri şi o face prin faptul că deschide Cuvântul Său şi ne descoperă ce se întâmplă.

Ce face El? Cuvântul deosebeşte gândurile şi simţirile inimii. Dumnezeu nu ne dă Cuvântul Său ca să ne jucăm cu El şi nu Se descoperă pe Sine din ce în ce mai mult, ca să ne jucăm cu aceasta. Dar ce face El? Arată diferenţa dintre Lumină şi întuneric. Pe măsură ce Cuvântul devine din ce în ce mai clar, El ne arată tot mai desluşit Lumina şi întunericul. Ce face de fapt? Judecă duhurile. Amin!

Aşadar, El curăţă biserica prin Cuvânt şi ne aduce la odihnă.

Să mergem puţin înapoi şi să citim din 1Împăraţi 1.5-7:

Adonia, fiul Haghitei, s-a sumeţit până acolo încât a zis: „Eu voi fi împărat!” Şi şi-a pregătit care şi călăreţi şi cincizeci de oameni care alergau înaintea lui.

Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viaţa lui zicând: „Pentru ce faci aşa?” Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip şi se născuse după Absalom.

El a vorbit cu Ioab, fiul Ţeruiei, şi cu preotul Abiatar, şi aceştia au trecut de partea lui.”

Aici, vedem că în timpul în care urma să fie o schimbare, când urma să se urce Solomon pe tron, când trebuia să vină el la putere, să intre în scenă, sistemul antihrist a adunat din nou o trinitate pentru a încerca să ia tronul înaintea venirii lui Hristos deoarece, dacă sunteţi atenţi, întotdeauna este o trinitate de puteri.

Astfel, Adonia i-a adunat pe preotul Abiatar şi pe generalul Ioab, şi i-a adus împreună într-o trinitate, într-o unitate trinitară de puteri, pentru a încerca să se instaleze pe tron înainte ca acesta să fie ocupat de Hristos.

Exact aceasta se va întâmpla sub Pecetea a şasea pe pământ: dumnezeul acestui veac rău va încerca să facă o unire trinitară, aducând împreună puterea politică, puterea religioasă şi puterile demonice, pentru a-şi stabili împărăţia sa pe pământ, înainte s-o facă Hristos. Amin! Dar Satan va pierde, pentru că sfinţii vor veni cu Hristos pentru a aşeza Împărăţia Sa.

Aşadar, în Scripturi vedem că atunci când vine Hristos la putere, se ridică întotdeauna o trinitate.

Să mergem în Apocalipsa 16.12-14, pentru că fratele Branham spune ceva interesant în legătură cu aceasta:

Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit.

Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte.

Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.”

Noi am mai trecut pe aici şi am văzut că între potirul al şaselea şi al şaptelea se manifestă trinitatea. Astfel, putem vedea trei duhuri necurate care semănau cu nişte broaşte şi care ieşeau din gura fiarei, a prorocului mincinos şi a balaurului.

Fratele Branham ne spune ceva cu privire la aceasta, în mesajul „Unşii din timpul sfârşitului”:

O trinitate de broaşte! Broasca este un animal care priveşte întotdeauna înapoi! Ea nu priveşte niciodată în direcţia în care merge, ci se uită de unde a venit. Vedeţi? Nu puteţi vedea unde s-a născut trinitatea? Ţineţi minte: „Trei duhuri necurate”, duhuri individuale. Înţelegeţi?

Observaţi! Ele privesc înapoi la Conciliul de la Niceea unde s-a născut doctrina trinitară, nu în Biblie. Dar nu există aşa ceva! Ei privesc înapoi la Conciliul de la Niceea, la Niceea, Roma, unde s-a născut trinitatea.

Observaţi de unde a venit! Trinitatea de broaşte a ieşit din vechea trinitate, din mama lor, şi a dat naştere unei noi trinităţi. Ce a ieşit? O trinitate: balaurul, fiara şi prorocul mincinos, o nouă trinitate. Când au ieşit aceste broaşte? Când s-a întâmplat aceasta? Ele au fost acolo tot timpul, dar nu s-au manifestat decât între potirul al şaselea şi al şaptelea, chiar înainte de a se deschide Peceţile pentru a descoperi aceasta.”

Aşadar, el zăcea acolo, bătrânul păgânism îmbrăcat în creştinism a fost acolo tot timpul. Sunt trei duhuri necurate care şi-au croit calea sub masca creştinismului, dar ele au fost acolo tot timpul.

Care a fost timpul în care au fost descoperite? Care a fost timpul în care au fost confruntate, judecate şi demascate? Ce a spus profetul? „…chiar înainte de a se deschide Peceţile pentru a descoperi aceasta.”

Să citim mai departe:

Pentru că prin Mesajul îngerului al şaptelea, vor fi cunoscute tainele lui Dumnezeu”, toate aceste lucruri trinitare, botezuri false, totul trebuia demascat. Dumnezeu să ne ajute să vedem ceea ce este Adevărat şi să nu ne gândim că este cineva care încearcă să spună ceva…”

Aici, fratele Branham încearcă să sublinieze ceva şi ne spune că această trinitate a zăcut acolo de la Niceea, şi merge înapoi până în Babilon, la Nimrod. A pornit din Geneza şi a străbătut timpul, s-a integrat şi s-a amestecat cu creştinismul, dar este demascată, numită şi judecată de Cuvânt, între potirul al şaselea şi al şaptelea, chiar înainte de ruperea Peceţilor, prin slujba îngerului al şaptelea.

Ce înseamnă aceasta? Că „Solomon” vine pe tron şi El judecă trinitatea acum.

În 1Împăraţi capitolul 2, noi vedem că Solomon urcă pe tron, iar primul lucru pe care-l face este să se ocupe de această trinitate.

Solomon s-a ocupat de Adonia care era exact ca el. Adonia era atât de aproape de el, precum cei doi heruvimi de pe Capacul Ispăşirii; amândoi erau fiii lui David, crescuţi în aceeaşi casă, dar cu toate acestea, Adonia nu era Solomon. Biblia spune că Adonia a încercat să ia tronul care-i aparţinea lui Solomon, de aceea aici îl simbolizează pe balaur. Amin. Iar Solomon a trebuit să-l judece pe balaur. Apoi, a trebuit să judece preoţia falsă, pe Abiatar, care era marele preot. Astfel, Abiatar a fost izgonit şi şi-a pierdut preoţia, pentru că Solomon trebuia să se ocupe de preoţia aceea, de slujba falsă.

Apoi, ultimul lucru de care a trebuit să se ocupe, a fost Ioab, cel care a făcut chipul fiarei, cel care a dat putere acestui sistem, de aceea, în tabloul nostru Ioab simbolizează SUA.

Cine a fost Ioab? Ioab a stat alături de David şi a luptat umăr la umăr cu el de-a lungul timpului; era neprihănit şi duhovnicesc şi a luptat pentru împărăţie, a întărit împărăţia, a fost pentru protestantism şi a luptat împotriva catolicismului. Dar ce a făcut el? Exact în timpul în care venea Solomon la putere, Ioab s-a întors şi a fost legat de această trinitate falsă.

Ce s-a întâmplat cu America? Exact acelaşi lucru: a luptat împotriva catolicismului, a stabilit o naţiune protestantă, a luptat pentru neprihănire şi a ţinut Cuvântul până în timpul când „Solomon” avea să demaşte trinitatea şi s-o arate. Atunci, America s-a întors şi s-a unit cu trinitatea falsă. Când au fost arătate toate aceste lucruri? Sub mesajul îngerului al şaptelea al Bisericii. În ce timp? Între potirul al şaselea şi al şaptelea. Ce înseamnă aceasta? Că „Solomon” vine la putere, Îşi stabileşte Împărăţia şi aduce Israelul duhovnicesc la odihnă, la pace. De ce? Pentru că aduce măsura deplină a Duhului Sfânt, aduce înapoi măsura deplină a Cuvântului, Odihna care s-a pierdut. Aleluia!

Aşadar, în 1Împăraţi 2 nu avem trei oameni, ci patru, pentru că izbăvirea vine întotdeauna în „patru”, „patru” este „numărul izbăvirii.” Pe lângă cei trei, mai exista cineva de care trebuia să se ocupe Solomon, despre care tatăl său îi poruncise să nu uite: „Să nu-l uiţi pe Şimei!”

Deci, în timpul când a venit la putere, Solomon trebuia să se ocupe de trinitate, dar mai era cineva de care trebuia să se ocupe, iar acela era Şimei. Şimei nu făcea parte din unirea politică a celor trei, din trinitatea falsă, ci era total separat de ei, iar Solomon s-a ocupat de el separat pentru că reprezenta altceva.

Să citim din 2Samuel 16.5-10:

David ajunsese până la Bahurim. Şi de acolo a ieşit un om din familia şi din casa lui Saul, numit Şimei, fiul lui Ghera. El înainta blestemând

şi a aruncat cu pietre după David şi după toţi slujitorii împăratului David, în timp ce tot poporul şi toţi vitejii stăteau la dreapta şi la stânga împăratului.

Şimei vorbea astfel când blestema: „Du-te, du-te, om al sângelui, om rău!

Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, şi Domnul a dat împărăţia în mâinile fiului tău Absalom, şi iată-te nenorocit, căci eşti un om al sângelui!”

Atunci, Abişai, fiul Ţeruiei, a zis împăratului: „Pentru ce blestemă acest câine mort pe domnul meu, împăratul? Lasă-mă, te rog, să mă duc să-i tai capul.”

Dar împăratul a zis: „Ce aveţi voi cu mine, fiii Ţeruiei? Dacă blestemă, înseamnă că Domnul i-a zis: „Blestemă pe David!” Cine-i va zice dar: ”Pentru ce faci aşa?

„…David şi oamenii lui şi-au văzut de drum. Şimei mergea pe coasta muntelui, în dreptul lui David, şi, mergând, blestema, arunca cu pietre împotriva lui şi vântura praf.”

Aceasta este ceea ce i-a făcut Şimei, împăratului David, atunci când acesta a părăsit Ierusalimul fiind izgonit de fiul său care i-a luat tronul. Absalom şi-a izgonit tatăl, iar acesta pleca în pribegie ca împărat respins. Când l-a văzut pe împărat la pământ, beniamitul Şimei a început să-l blesteme şi să arunce în el cu pietre şi cu praf. Dar ţineţi minte: Şimei trebuie judecat!

La aceasta aş vrea să privim în continuare, la acest Şimei. Care era problema cu Şimei? Problema este că atunci când David era la putere, Şimei a tăcut, dar când lucrurile au început să arate rău pentru David, a început să iasă la suprafaţă adevărata lui natură. Şimei l-a urât tot timpul pe David, nu a iubit niciodată Cuvântul, nu L-a iubit niciodată pe Tatăl, nu a iubit niciodată nimic, dar adevărata lui natură a ieşit la suprafaţă numai când David a ajuns în declin. Atunci a început să blesteme lucrul căruia îi era supus, a început să-l vorbească de rău şi să arunce cu pietre şi praf în ceea ce-l sprijinea, îl ocrotea şi-i oferea pace faţă de filisteni. Din toate slujbele din ţară, el s-a întors şi a început să blesteme chiar slujba care alungase demonii, îi oferea protecţie, hrană şi siguranţă. Vedeţi? Ca să putem ajunge în odihnă, în Mileniu, în Epoca de aur, noi trebuie să ne ocupăm de Şimei!

Să mergem în 2Samuel 19.15-23, unde vedem că după încheierea războiului, David urma să se întoarcă înapoi ca împărat. Haideţi să-l privim pe Şimei acum:

Împăratul s-a întors şi a ajuns până la Iordan. Şi Iuda s-a dus la Ghilgal, ca să iasă înaintea împăratului şi să-l facă să treacă Iordanul.

Şimei, fiul lui Ghera, Beniamitul, care era din Bahurim, s-a grăbit să se coboare cu cei din Iuda înaintea împăratului David.

Avea cu el o mie de oameni din Beniamin şi pe Ţiba, mai-marele casei lui Saul, şi pe cei cincisprezece fii şi pe cei douăzeci de robi ai lui Ţiba. Au trecut Iordanul în faţa împăratului.

Luntrea pusă la îndemâna împăratului tocmai pornise ca să-i treacă şi casa dincolo; şi în clipa când era să treacă împăratul Iordanul, Şimei, fiul lui Ghera, s-a închinat înaintea lui.

Şi a zis împăratului: „Să nu ţină seamă domnul meu de nelegiuirea mea, să uite că robul tău l-a ocărât în ziua când împăratul, domnul meu, ieşea din Ierusalim şi să nu ţină seamă împăratul de lucrul acesta!

Căci robul tău mărturiseşte că a păcătuit. Şi iată, vin astăzi, cel dintâi din toată casa lui Iosif, înaintea împăratului, domnul meu.”

Atunci, Abişai, fiul Ţeruiei, a luat cuvântul şi a zis: „Nu trebuie oare să moară Şimei pentru că a blestemat pe unsul Domnului?”

Dar David a zis: „Ce am eu cu voi, fiii Ţeruiei, şi pentru ce vă arătaţi astăzi potrivnicii mei? Astăzi să se omoare oare vreun om în Israel? Nu ştiu eu că împărăţesc azi peste Israel?”

Şi împăratul a zis lui Şimei: „Nu vei muri!” Împăratul i-a jurat că nu-l va omorî.”

Eu am găsit interesat faptul că atunci când împăratul era la putere, Şimei tăcea, dar când a fost în declin, Şimei a început să spună ce era în inima lui. Şimei nu a avut un gând nou, ci unul vechi care zăcea acolo şi pe care a trebuit să-l reţină până la timpul potrivit, până când David a început să pară slab. Abia atunci, Şimei a început să împărtăşească ce era in inima lui. Dar uitaţi-vă la Şimei când a revenit David la putere. Şimei era un cameleon, era un prefăcut, un aşa-zis credincios, nu un credincios adevărat. Când împăratul era la putere, Şimei a fost de partea lui, dar când nu a mai fost la putere, nu a mai fost pentru el. Acesta este aşa zisul credincios.

El s-a dus la David şi i-a zis: „Împărate, îmi pare rău că am păcătuit. Iartă-mă, ai milă de mine, şi nu ţine în seamă ce am făcut!”, iar David i-a spus: „Nu te voi omorî!” Dar când s-a aflat pe patul de moarte, David i-a dat judecata fiului său şi i-a spus: „Să nu-l uiţi pe Şimei şi să nu laşi perii lui albi să se coboare în mormânt fără sânge!” De ce? Pentru că David a putut să deosebească duhul care era în Şimei, iar acel duh urma să se manifeste din nou. Prieteni, duhurile nu mor, ci se manifestă din nou şi din nou; Şimei se manifestă şi acum. Dar când a urcat Solomon pe tron, ultimul de care s-a ocupat a fost Şimei.

Să ne întoarcem la 1Împăraţi 2.36-38.

Ţineţi minte că primul lucru pe care l-a făcut Solomon când a urcat pe tron, a fost să se ocupe de trei indivizi: de trinitatea de puteri, de trinitatea falsă de puteri şi de Şimei.

Aceasta avea de făcut Solomon, iar dacă se ocupa de aceste patru puteri, putea stabili împărăţia şi să intre în odihnă. După ce s-a ocupat de aceasta, el a putut să readucă înapoi închinarea adevărată, a putut să zidească Templul şi să aducă odihna, dar mai întâi a trebuit să se ocupe de cei patru, Şimei fiind ultimul.

Împăratul a chemat pe Şimei şi i-a zis: „Zideşte-ţi o casă la Ierusalim: să locuieşti în ea şi să nu ieşi din ea ca să te duci într-o parte sau alta.

Să ştii bine că, în ziua când vei ieşi şi vei trece pârâul Chedron, vei muri. Atunci, sângele tău va cădea asupra capului tău.”

Şimei a răspuns împăratului: „Bine! Robul tău va face cum spune domnul meu împăratul.” Şi Şimei a locuit multă vreme la Ierusalim.”

Noi ştim că Şimei este tipul credinciosului prefăcut, a aşa-zisului credincios, nu al credinciosului adevărat. Numele „Şimei” înseamnă „renumit”. Şimei nu era un om sărac, nu era un izgonit; numele lui înseamnă „renumit”. Ţineţi mine că atunci când s-a întors împăratul, Şimei s-a dus înaintea lui cu o mie de oameni, de beniamiţi. Aşadar, el nu era un nimeni în împărăţie, un izgonit, ci era un om cu renume care putea aduna o mie de oameni cu care să vină să-l întâlnească pe împărat.

Vedeţi, aceasta era problema: el credea că era cineva, dar trebuia să înţeleagă că era un nimeni, un formalist.

Când a urcat pe tron, Solomon l-a chemat şi i-a dat câteva porunci, iar Şimei i-a răspuns: „Ceea ce spui tu este bine. Voi face tot ce spui.”

Tabloul acesta ne aminteşte de clipa în care Isus a intrat în Ierusalim pe mânzul unei măgăriţe, iar oamenii strigau: „Osana, Împăratului! Osana, Fiul lui David!”, şi aruncau haine şi ramuri de finic la picioarele Lui. Ei strigau aceasta, iar El s-a dus în Templu şi a dărâmat tot gunoiul, dar când au venit la El leproşii şi bolnavii, i-a vindecat pe toţi.

Toată cetatea ştia că El apăruse şi toţi erau agitaţi cu privire la cele întâmplate, dar la câteva zile după aceasta, mulţimea nu mai striga: „Osana, Fiul lui David!” Acela era Şimei!

Când Hristos era la putere, când tocmai îl înviase pe Lazăr, mulţimea a venit cu El şi a spus şi altora ce se întâmplase. Puteţi citi aceasta în Evanghelii. Toţi erau impresionaţi de minunea săvârşită, de învierea unui mort; toţi erau prinşi de momentul acela la fel ca orice aşa-zis credincios. Când lucrurile mergeau bine, toţi strigau: „Osana, Fiul lui David!”, îşi dădeau hainele jos şi le puneau la picioarele Lui, luau ramuri de finic şi le puneau la picioarele Sale, mii de oameni implicându-se în momentul acela. S-a dus în Templu şi tot Templul era în agitaţie, dar câteva zile mai târziu, nimeni nu mai striga: „Osana!” De ce? Şimei îşi schimba placa. Când se părea că un nou Împărat venea la putere, el era de partea Lui, dar când El a ajuns în dizgraţie, când urma să fie judecat de Pilat, ei nu au mai strigat: „Osana, Fiul lui David!”, ci au strigat: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Ce era aceasta? Acelaşi duh care era în Şimei, duhul aşa-zisului credincios: când totul mergea bine, ei credeau, dar când nu mai mergea bine, nu mai erau credincioşi.

Noi trebuie să înfruntăm acest duh al lui Şimei pentru că acest duh locuieşte în natura umană, iar Fiul lui Dumnezeu trebuie să vină să-l dezrădăcineze şi să-l dea afară din ţară, pentru ca ţara să poată ajunge la pace. Şimei nu poate sta acolo cu: „Dacă totul merge bine, am credinţă, dar dacă nimic nu merge bine, nu mai am credinţă!” Acesta este duhul lui Şimei, duhul unui aşa-zis credincios, dar trebuie să mai existe Ceva care să vină înăuntru afară de acel duh, Acesta fiind Duhul lui Hristos, adevărata natură a credinţei care, indiferent ce se întâmplă în mintea sau în trupul meu, are în sufletul meu o Ancoră care spune: „Eu cred chiar dacă totul merge rău!”

Noi am vorbit despre Petru şi am văzut că la un moment dat, lumea s-a întors cu capul în jos pentru el. Apostolii nu au înţeles ce se întâmplase până când Isus a început să frângă Scripturile pentru ei. Dar până atunci, ei şi-au pierdut credinţa în Cel despre care crezuseră că era Mesia, erau plini de îndoieli în mintea lor, aveau întrebări, se temeau, erau neliniştiţi şi au început să se risipească. Cu toate acestea, înăuntrul lui Petru era Ceva care a făcut ca atunci când au venit femeile şi au spus că mormântului lui Isus este gol, să nu fugă, ca Iuda, nici să se ascundă ca Adam, ci l-a făcut să alerge în mijlocul evenimentelor pentru că voia să fie acolo unde era Isus. El nu ştia ce se întâmpla, nici care era situaţia, dar ştia un lucru: „Eu Îl cunosc pe Isus şi trebuie să ajung la El!”

Uneori, lucrurile merg nebuneşte în viaţa noastră, dar există un singur lucru care este sigur şi anume, că acest Cuvânt a fost restituit ca Isus Hristos sub forma Cuvântului, iar noi trebuie să ajungem la Mesaj, la Cuvânt, trebuie să stăm sub aripile ocrotitoare ale Mesajului orei, pentru că acolo este ocrotirea noastră şi de acolo ne vine nădejdea. Acesta este Domnul sub formă de Cuvânt.

Noi trebuie să fim ca Petru, nu ca Iuda, pentru că Iuda a fost un Şimei, un aşa-zis credincios. El şi-a jucat atât de bine rolul încât atunci când Isus a spus: „Unul dintre voi Mă va vinde!”, nici măcar unul dintre ucenici nu s-a întrebat: „Este Iuda?”, ci toţi şi-au zis: „Oare nu sunt eu?” Iuda a arătat întocmai ca un credincios adevărat: a scos draci, a vindecat bolnavii, a avut o slujbă activă şi a purtat punga cu bani. Nici chiar atunci când a venit cu soldaţii şi l-a sărutat pe Domnul, ei nu au înţeles ce se întâmpla, pentru că nu l-au crezut capabil de ceva rău şi au fost luaţi pe deplin prin surprindere.

Atât Petru, cât şi Iuda, L-au dezamăgit pe Domnul, dar diferenţa dintre ei a fost că Iuda era un aşa-zis credincios şi ca urmare şi-a putut pierde credinţa, pe când Petru era un credincios adevărat şi nu a putut să-şi piardă credinţa. El a putut fi dezorientat şi a părut pierdut, dar în sufletul lui era Ceva care nu se putea schimba, – ceea ce venise de la Dumnezeu şi urma să se întoarcă la Dumnezeu -, indiferent de haosul prin care trecea, pentru că el nu era un Şimei, ci era un credincios adevărat. Aleluia!

Să mergem înapoi la 1Împăraţi 2, unde vedem că Solomon i-a poruncit lui Şimei să nu plece din Ierusalim. Singurul mod de a detecta necredinţa este dacă omul este supus testului Cuvântului. Astfel, Iuda a putut merge departe, dar nu a putut merge până la capăt.

Copiii lui Israel au mers foarte departe în călătoria Exodului, dar nu au putut merge tot drumul. Amin! Ei au putut să iasă afară sub mâna puternică a izbăvirii, sub o slujbă profetică, dar nu au putut să intre înăuntru, la fel ca Iuda, care a putut să iasă afară, dar nu a putut să intre înăuntru. Aşa-zisul credincios a putut merge departe, foarte departe, dar când au ajuns la Cades-Barnea, Dumnezeu i-a supus testului Cuvântului. În Egipt, El le dăduse deja un Cuvânt şi le spusese că vor lua o ţară, un pământ pe care îl vor stăpâni, iar când au ajuns la Cades-Barnea, iscoadele au intrat în ţara făgăduită şi au văzut-o, dar Dumnezeu a făcut ca toate lucrurile să arate rău. Fără îndoială, Dumnezeu S-a asigurat că ei vor vedea cele mai mari cetăţi din ţară, zidurile cele mai puternice şi pe uriaşi, pentru că acesta este felul în care procedează întotdeauna. El are grijă să ridice cele mai mari obstacole, cel mai rău scenariu.

Când medicul vă dă un rezultat, acela va fi cel mai rău scenariu. Nu cel mai bun, ci cel mai rău: „Medical, nu mai putem face nimic, nu mai este nici o şansă!”

O, slavă Domnului! El vă duce în ţara uriaşilor, acolo unde zidurile cetăţii sunt cele mai înalte, pentru că vrea să vadă cum este credinţa voastră. Dar acolo au fost doi oameni cărora nu le-a păsat cât de mari şi de groase erau zidurile, nici cât de înalţi erau uriaşii, pentru că ei aveau deja un Cuvânt din partea Domnului, care le spunea că El îi va duce în ţară, şi nici un uriaş sau o cetate nu putea să le schimbe mărturia cu privire la Cuvânt!

Cum s-a ocupat Dumnezeu de Şimei? L-a supus testului Cuvântului. Şi el va cădea de fiecare dată.

Ei au ieşit din Egipt şi au ajuns la Sinai, iar Moise le-a spus: „Dacă veţi asculta tot ceea ce spune Domnul, El va face din voi o împărăţie de preoţi!” Ei au primit multe făgăduinţe: „Veţi fi un popor ales”, şi multe altele, şi toate sunau foarte bine pentru ei. Tocmai văzuseră marea putere a lui Dumnezeu manifestându-se pe munte, au văzut fumul, cutremurul, Stâlpul de Foc şi ştiau că Acela era un Dumnezeu puternic. Tocmai trecuseră prin Marea Roşie şi primiseră tot ce avuseseră nevoie, iar acum ajunseseră la Sinai şi El urma să le dea Cuvântul, aşa că au zis: „Vom face tot ce ne vei spune!” Dar toate acestea nu au durat nici măcar câteva săptămâni. Vedeţi? Când totul părea puternic şi minunat, când totul mergea bine, ei au spus: „Vom face tot ce ne vei spune!”, dar când au ajuns la Cades-Barnea şi El le-a spus: „Intraţi în ţară şi luaţi-o în stăpânire!”, s-au întors cu o altă părere şi au spus: „Nu putem face aceasta! Este imposibil pentru că acolo sunt uriaşi, iar noi suntem ca nişte lăcuste faţă de ei. Nu va merge!”

Ce făcea Dumnezeu? Se ocupa de Şimei, pentru că El nu putea lua necredinţa în ţară. Înţelegeţi? El trebuia să cureţe necredinţa, aşa că le-a dat un test al Cuvântului, ca să poată fi demascat Şimei, iar când a fost demascat, a fost ucis. Astfel, timp de patruzeci de ani ei au căzut ca muştele. La fiecare câteva minute, unul după altul, şi fără să-şi dea seama, în patruzeci de ani au murit aproape două milioane de oameni. De ce? Deoarece căzuseră testul Cuvântului şi au dovedit că erau un Şimei, nu un Caleb. Numai doi au crezut, iar aceştia erau credincioşii adevăraţi.

În Epoca Bisericii Smirna, din cartea „Epocile Bisericii”, citim:

Ei sunt ca şi copiii lui Israel care au ieşit din Egipt şi s-au apropiat de hotarul ţării făgăduite. În jur de două milioane au părăsit Egiptul: toţi au plecat împreună, toţi au văzut aceleaşi minuni ale lui Dumnezeu, toţi au avut parte de aceeaşi mană şi de aceeaşi apă din Stânca lovită, toţi au urmat acelaşi Nor ziua şi Stâlp de Foc noaptea, dar numai doi au ajuns în ţara făgăduită, numai doi au fost credincioşi adevăraţi.”

Nu a contat la câte minuni au luat parte, la câte încercări au fost supuşi, nu a contat că au trecut prin zidurile mării, nici că puseseră deja sânge pe uşciorii uşii. Aceasta nu a mai contat pentru că fusese cerinţa pentru acea zi – sângele pe uşciorii uşii, – când au ajuns la Cades-Barnea, cerinţa lui Dumnezeu a fost să creadă Cuvântul pentru ziua aceea. Ei crezuseră Cuvântul pentru ziua anterioară, dar au eşuat când li s-a cerut să creadă Cuvântul pentru ziua de astăzi, iar când au eşuat, au arătat că erau un Şimei, nişte aşa-zişi credincioşi şi nu credincioşi adevăraţi.

Prieteni, nu contează ce am făcut, câte experienţe am avut sau la ce am ajuns, noi trebuie să umblăm în Lumină aşa cum El este Lumina, trebuie să credem Cuvântul manifestat pentru ziua noastră. Amin! Nu ne este de nici un folos dacă tot amintim ce s-a făcut, nici dacă ne amintim clipa când am ieşit afară. Da, este adevărat, aţi ieşit afară, dar veţi intra înăuntru? Este o mare întrebare pentru că numai credincioşii adevăraţi intră înăuntru.

Numai doi erau credincioşi adevăraţi. Aşa este, pentru că Cuvântul ne spune că restul au murit din pricina necredinţei. Ei nu au putut intra înăuntru din cauza necredinţei. Având în vedere că acesta este adevărul, că numai doi au intrat, înseamnă că restul nu erau credincioşi adevăraţi. Ce a făcut diferenţa? Doi au stat cu Cuvântul. Când inimile celor zece iscoade au eşuat la Cades-Barnea, Iosua şi Caleb nu s-au clătinat pentru că au crezut Cuvântul şi au spus: „Suntem mai mult decât în stare să luăm ţara!”

Ei nu se refereau la puterea braţelor lor, ci la puterea Cuvântului făgăduit. Când au spus: „Suntem mai mult decât în stare să luăm ţara!”, Iosua şi Caleb nu erau absurzi; ei nu se refereau la faptul că puteau să dărâme zidurile prin puterea braţelor lor sau că puteau să-i ucidă pe uriaşi, ci spuneau: „Cuvântul nu poate eşua! Dacă Cuvântul este cu noi, cine poate fi împotriva noastră? Dacă El a făgăduit deja aceasta, cum poate eşua?”

Dar cu noi cum este astăzi? Dacă există deja o făgăduinţă dată, cum poate eşua? Puterea nu este în noi, în forţa noastră, ci în credinţa în Cuvântul Său. Astfel, dacă noi ne aşezăm credinţa pe Temelia Cuvântului, pe patul de pietre al Cuvântului, Dumnezeu nu este ca un om care poate minţi, ci El Îşi va ţine făgăduinţa Sa.

Ce făcea El? Despărţea credincioşii de necredincioşi, grâul de neghină.

Ei ştiau că puteau pentru că Dumnezeu le spusese: „V-am dat ţara.”

Dumnezeu a spus: „Prin rănile Lui, suntem tămăduiţi!”

Ei credeau într-o făgăduinţă dată de Dumnezeu, care spunea: „V-am dat ţara!”, înainte ca ei să aibă ţara, iar nouă ne-a spus: „Sunteţi vindecaţi prin rănile lui Isus Hristos!”, înainte ca noi să avem vindecarea. Putem noi crede ca Iosua şi Caleb, putem să ne prindem de aceasta şi să spunem: „Chiar dacă trebuie să lupt la fiecare pas, o voi avea pentru că El a spus că o voi avea! Chiar dacă lucrurile se înrăutăţesc, nu contează, pentru că El mi-a spus deja că se va împlini.”?

Deşi toţi acei israeliţi au văzut puterea, bunătatea şi izbăvirea Domnului, nu au intrat în odihnă, care este un tip al Duhului Sfânt.

Aşadar, voi puteţi vedea chiar acum că foarte puţini vor crede până la capăt şi vor primi Duhul lui Dumnezeu.”

Dacă facem parte din acei foarte puţini, ar trebui să-I mulţumim Domnului pentru că El a pus în noi Ceva care poate crede, Ceva care poate rezista în faţa oricărei încercări şi a fiecărei furtuni.

Ţineţi minte că a fost făgăduit că vor veni încercări şi furtuni, dar omul care a săpat, omul care nu şi-a zidit casa pe nisipul părerilor omeneşti amestecate cu Cuvântul, ci a săpat până când a găsit Stânca… Ce este Stânca? Piatra de temelie, descoperirea lui Isus Hristos. Deci, omul care sapă până când găseşte descoperirea, îşi zideşte casa pe ea. De ce trebuie să sape şi să dea mai întâi de Piatră? Pentru că s-a spus că va veni o furtună care va lovi casa violent. Astfel, casa care este zidită pe Piatra de temelie, va rezista, dar casa care nu are Piatra de temelie, va fi ştearsă.

Aşadar, nu ne ajută la nimic să fim prinşi în emoţii şi toate acestea, ci trebuie să săpăm până jos, ca să dăm de Piatra unei descoperiri personale cu privire la Cine este Isus Hristos, iar după aceea să ne ridicăm casa duhovnicească pe patul acela de Pietre. Dacă descoperirea noastră cu privire la Mesaj se clatină încă sub picioarele noastre, înseamnă că nu am săpat destul de adânc. Ţineţi minte că va veni furtuna, iar casa aceea nu va rezista dacă nu este zidită pe Stâncă. Voi trebuie să spuneţi: „Pe mine nu mă interesează câte informaţii puteţi aduce! Eu am descoperirea cu privire la Cine este Isus Hristos şi ştiu că El este Cuvântul descoperit. Nu Omul, ci Cuvântul restituit deplin!”

Noi trebuie să ajungem la Stâncă, să fim credincioşi adevăraţi pentru că numai credincioşii adevăraţi vor merge până la sfârşit. Ţineţi minte că două milioane au ieşit afară, dar numai doi au intrat înăuntru, iar noi dorim să facem parte din grupul care intră înăuntru, nu din cei care doar ies afară.

Să citim mai departe din 1Împăraţi 2.39-46. Aici vedem că Şimei a spus că va face tot ce a spus Solomon pentru că atunci când totul merge bine, aşa zişii-credincioşi sunt întotdeauna de acord cu Cuvântul. Şimei crede Cuvântul în adunare şi de asemenea când este vindecat. Întotdeauna este aşa. Dar adevărata lui natură începe să se arate atunci când totul se destramă. Atunci îşi arată adevărata faţă.

„După trei ani, s-a întâmplat că doi slujitori ai lui Şimei au fugit la Achiş, fiul lui Maaca, împăratul Gatului. Au dat de ştire lui Şimei zicând: „Iată că slujitorii tăi sunt la Gat.”

Şimei s-a sculat, a pus şaua pe măgar şi s-a dus la Gat, la Achiş, să-şi caute slujitorii. Şimei s-a dus şi şi-a adus înapoi slujitorii din Gat.

Au dat de veste lui Solomon că Şimei a plecat din Ierusalim la Gat şi că s-a întors.

Împăratul a chemat pe Şimei şi i-a zis: „Nu te-am pus eu să juri pe Domnul şi nu ţi-am spus eu hotărât: „Să ştii că vei muri în ziua când vei ieşi să te duci într-o parte sau alta”? Şi nu mi-ai răspuns tu: ”Bine, am înţeles”?

Pentru ce atunci n-ai ascultat de jurământul Domnului şi de porunca pe care ţi-o dădusem?”

Şi împăratul a zis lui Şimei: „Ştii înăuntrul inimii tale tot răul pe care l-ai făcut tatălui meu David; Domnul a întors răutatea ta asupra capului tău.

Dar împăratul Solomon va fi binecuvântat şi scaunul de domnie al lui David va fi întărit pe vecie înaintea Domnului.”

Şi împăratul a poruncit lui Benaia, fiul lui Iehoiada, care a ieşit şi a lovit pe Şimei, şi Şimei a murit. Astfel, împărăţia s-a întărit în mâinile lui Solomon.”

Împăratul era deja pe tron de mai mult de trei ani, pentru că el a venit la putere când a murit tatăl său, apoi a început să se ocupe de trinitate. După o vreme, el i-a zis lui Şimei: „Vino, ridică-ţi o casă în Ierusalim şi să nu pleci nicăieri!”, dar este scris că după trei ani, doi slujitori ai lui au plecat, iar atunci Şimei a încălcat înţelegerea cu împăratul.

Scriptura spune că împărăţia nu s-a întărit în mâinile lui Solomon decât după moartea lui Şimei. Împăratul Solomon a venit la putere, a luat împărăţia, era la putere, i-a judecat pe Adonia, pe Abiatar şi pe Ioab, dar cu toate acestea, împărăţia sa nu putea fi întărită până când nu se întâmpla ceva: până când nu era judecat al patrulea om, iar al patrulea om care trebuia judecat simboliza de fapt duhul de necredinţă. Vedeţi? Împărăţia lui „Solomon” nu poate fi întărită până când nu moare duhul de necredinţă, acelaşi lucru fiind valabil şi în vieţile noastre.

Împărăţia trebuie să fie întărită în vieţile noastre, dar nu va fi stabilită până când duhul de necredinţă al lui Şimei nu este mort. El trebuie să fie judecat şi înjunghiat de către Cuvânt, iar când el este mort, când necredinţa este curăţată, atunci Împărăţia este întărită în mâinile lui „Solomon”.

Noi dorim să ajungem în Mileniul fizic, la sfârşitul celor trei ani şi jumătate de necaz, când ne vom întoarce la bătălia de la Armaghedon şi vom stabili din nou Împărăţia pe pământ. Noi dorim să ajungem acolo, dar nu o vom putea face până când Şimei nu este judecat în noi, în Mireasă. Şimei trebuie să plece pentru ca Împărăţia să fie întărită în mâna lui Solomon. El trebuie să cureţe necredinţa din Mireasa Sa, pleava trebuie despărţită de grâu, dar, prieteni, noi nu putem face această despărţire, ci doar Cuvântul Său. Aşadar, să fim siguri că Dumnezeu ne va supune la un test al Cuvântului, aşa cum a făcut-o la Cades-Barnea, pentru că El trebuie să scoată necredinţa din tabără, ca să poată fi judecată, fiindcă atunci Împărăţia se va întări în mâna Sa.

Întotdeauna, scopul Lui a fost ca ei să stăpânească ţara, dar acest lucru nu era posibil câtă vreme era Şimei în mijlocul lor.

Noi putem spune astăzi: „Amin!”, dar aşteptaţi să ajungem la confruntarea de la Cades-Barnea, unde va fi o separare finală. Numai credinţa adevărată, originală, va intra înăuntru!

Doamne, curăţă-mă şi taie orice firicel de necredinţă din mine. Nu o lăsa în mintea sau în inima mea, ci zdrobeşte-o şi arde-o pentru că noi facem parte din Civilizaţia credinţei.

Aceasta face El acum: o judecă! El va aduce un mic cutremur pentru Mireasă, o mică zguduitură, va îngădui să existe o cădere, dar ce face prin aceasta? Îl scutură jos pe Şimei. Apoi, aduce un alt cutremur, o altă scuturătură în viaţa voastră. De ce? Ca să-l scoată afară pe Şimei.

Deşi Solomon era de trei ani pe tron, Scriptura spune că numai după ce a fost dat la o parte Şimei, împărăţia s-a întărit în mâinile sale.

Despre aceasta este Pecetea a şasea: despre curăţirea necredinţei, civilizaţia necredincioasă este curăţată de pe pământ. Sub Pecetea a şasea, sub urgiile care sunt turnate, sub foc şi pucioasă, sub bombe atomice şi sub activitatea vulcanică ce va avea loc, El va arde necredinţa, civilizaţia necredincioasă. Apoi, noi vom putea ieşi şi vom călca pe cenuşa celor răi. El nu poate aduce Mileniul până când nu distruge necredinţa. De ce devin lucrurile atât de grele? Pentru că El vrea să-l scuture jos pe Şimei.

Şimei se poate comporta ca un credincios, când îi convine să facă aceasta, dar când vine adevărata presiune, când vine adevărata constrângere, Şimei nu poate ţine Cuvântul, la fel ca Iuda care nu a putut ţine Cuvântul şi la fel ca restul Israelului. Dar există un grup rânduit mai dinainte, hotărât mai dinainte de Dumnezeu.

Când ucenicii au fugit din grădina Ghetsimani ca să se ascundă, când s-au închis în camera de sus de teama iudeilor, când erau în necaz şi confuzi, când doi dintre ei au plecat pe drumul Emausului cu tot felul de întrebări şi incertitudini în sufletele lor, nu au biruit prin propria lor putere şi nici nu au încercat să arate bine. Partea lor umană se prăbuşise, nimic nu arăta bine şi propriile lor abilităţi erau nimicite, dar înăuntrul lor exista Ceva ce nu putea fi nimicit.

Când noi ardem ceva, este ceva ce rămâne. Ce este aceasta? Ce mai rămâne când ardem totul, când scuturăm şi nimicim tot? Aurul, adică partea dumnezeiască ce se află înăuntru. Ei nu au făcut lucrurile să pară bune, dar au reuşit.

Prieteni, noi nu putem birui ca super-credincioşi, sau mascând aparenţele, ci o putem face ca un om, cu lacrimi şi strigând în disperare spre Domnul pentru izbăvire. Nimic nu contează câtă vreme stăm exact cu Cuvântul, fiindcă atunci vom birui şi vom reuşi până la capăt. Să nu deviaţi de la Cuvânt! Puteţi deveni confuzi cu privire la ceea ce se întâmplă, puteţi avea tot felul de întrebări, situaţiile prin care treceţi pot să nu pară deloc unele bune, dar să nu vă lăsaţi niciodată cuprinşi de îndoială. Imediat ce necredinţa ajunge în mintea voastră, curăţaţi-o afară prin Cuvânt! Judecaţi-l pe Şimei când se află în mintea voastră, când încearcă să pătrundă înăuntru şi să vă şoptească îndoiala.

Când lucrurile sunt bune, Şimei este fericit, dar când lucrurile sunt rele, are îndoieli. Curăţaţi aceasta din mintea voastră şi spuneţi: „Resping duhul de îndoială în Numele lui Isus Hristos şi aleg să cred ceea ce scrie în Cuvântul Său!” În felul acesta îl ţinem judecat ca să fie întărită Împărăţia!

În Ieremia 35.1-19 este o poveste pe care aş vrea să v-o împărtăşesc şi vouă. Este vorba despre povestea recabiţilor care erau o familie:

Cuvântul rostit către Ieremia din partea Domnului pe vremea lui Ioiachim, fiul lui Iosia, împăratul lui Iuda, sună astfel:

„Du-te la casa Recabiţilor, vorbeşte cu ei şi adu-i în Casa Domnului, în una din chilii, şi dă-le să bea vin!”

Am luat pe Iaazania, fiul lui Ieremia, fiul lui Habazinia, pe fraţii săi, pe toţi fiii săi şi toată casa Recabiţilor

şi i-am dus la Casa Domnului, în chilia fiilor lui Hanan, fiul lui Igdalia, omul lui Dumnezeu, lângă chilia căpeteniilor, deasupra chiliei lui Maaseia, fiul lui Şalum, uşierul.

Am pus înaintea fiilor casei Recabiţilor nişte vase pline cu vin şi pahare şi le-am zis: „Beţi vin!”

Dar ei au răspuns: „Noi nu bem vin! Căci Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru, ne-a dat următoarea poruncă: „Să nu beţi niciodată vin, nici voi, nici fiii voştri,

şi nici să nu zidiţi case, să nu semănaţi nicio sămânţă, să nu sădiţi vii, nici să nu stăpâniţi vii, ci toată viaţa voastră să locuiţi în corturi, ca să trăiţi multă vreme în ţara în care sunteţi străini.”

Astfel, noi ascultăm tot ce ne-a poruncit Ionadab, fiul lui Recab, tatăl nostru; nu bem vin toată viaţa noastră, nici noi, nici nevestele noastre, nici fiii, nici fiicele noastre;

nu zidim nici case ca locuinţe pentru noi şi nu stăpânim nici vii, nici ogoare, nici pământuri însămânţate,

ci locuim în corturi şi urmăm şi împlinim tot ce ne-a poruncit tatăl nostru Ionadab.

Când s-a suit însă Nebucadneţar, împăratul Babilonului, împotriva ţării acesteia, am zis: „Haidem să fugim la Ierusalim de oastea haldeenilor şi de oastea Siriei”. Aşa se face că acum locuim la Ierusalim.”

Atunci, Cuvântul Domnului a vorbit lui Ieremia astfel:

„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Du-te şi spune oamenilor lui Iuda şi locuitorilor Ierusalimului: „Nu voiţi să luaţi învăţătură ca să ascultaţi de cuvintele Mele?” zice Domnul.

Cuvintele lui Ionadab, fiul lui Recab, care a poruncit fiilor săi să nu bea vin, sunt păzite, căci ei nu beau vin până în ziua de azi şi ascultă astfel de porunca tatălui lor. Iar Eu v-am vorbit şi de vreme, şi târziu, şi nu M-aţi ascultat!

V-am trimis pe toţi slujitorii Mei prorocii, i-am trimis întruna la voi, să vă spună: „Întoarceţi-vă, fiecare, de la calea voastră cea rea, îndreptaţi-vă faptele, nu mergeţi după alţi dumnezei, ca să le slujiţi, şi veţi rămâne în ţara pe care v-am dat-o vouă şi părinţilor voştri!” Dar voi n-aţi luat aminte şi nu M-aţi ascultat.

Da, fiii lui Ionadab, fiul lui Recab, păzesc porunca pe care le-a dat-o tatăl lor, însă poporul acesta nu M-ascultă!’

De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Iată, voi aduce peste Iuda şi peste toţi locuitorii Ierusalimului toate nenorocirile pe care le-am vestit cu privire la ei, pentru că le-am vorbit, şi nu M-au ascultat, pentru că i-am chemat, şi n-au răspuns!’”

Şi Ieremia a zis casei Recabiţilor: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Pentru că aţi ascultat de poruncile tatălui vostru Ionadab, pentru că aţi păzit toate orânduirile lui şi aţi făcut tot ce v-a poruncit el;

pentru aceasta, aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Ionadab, fiul lui Recab, nu va fi lipsit niciodată de urmaşi care să stea înaintea Mea!””

 

Dumnezeu i-a spus lui Ieremia: „Du-te, adu-i în Casa Domnului, în una din chilii, şi dă-le să bea vin!

Lui Dumnezeu îi place să-Şi testeze poporul, Îi place să-Şi dovedească copiii. Astfel, el i-a adus pe recabiţi, dar Ieremia nu ştia de ce. El i-a adus în Templu, iar Ieremia a pus nişte vase cu vin înaintea lor, dar purtătorul de cuvânt al familiei a spus: „Noi nu bem vin pentru că tatăl nostru ne-a spus: „Să nu beţi vin, să nu zidiţi case, să nu semănaţi nici o sămânţă, să nu sădiţi vii şi să nu stăpâniţi vii, ci toată viaţa să locuiţi în corturi.”

Aceasta era o poruncă pe care le-a dat-o tatăl lor pământesc, iar el le-a cerut ceva ce nu era scris în Lege, le-a poruncit aceasta ca tată pământesc. Astfel, când Ieremia a încercat să-i ispitească cu vin, când el a invitat această familie la Templu, în Casa Domnului, acesta fiind desigur un eveniment deosebit pentru ei, ceva de prestigiu şi onorabil, ar fi putut fi tentaţi să pună deoparte ceea ce le spusese tatăl lor, poruncile pe care le ţineau, şi să asculte ceea ce le spunea Ieremia deoarece el era profetul Domnului şi nu putea să le ceară ceva rău sau greşit, nu-i aşa? Era foarte tentant, dar ei au rămas credincioşi promisiunii pe care au făcut-o tatălui lor pământesc, care le poruncise să nu bea vin, nici ei, nici fiii lor, nici fiii fiilor lor.

Dar Dumnezeu a privit la această familie şi a dat-o exemplu pentru Israel spunând:

Eu am venit la voi şi v-am dat porunci, v-am spus ce să faceţi, v-am trimis profeţi şi v-am dat Cuvântul Meu, dar voi nu vreţi să Mă ascultaţi. Iată însă că aici este o familie care a respectat atât de mult cuvântul tatălui lor pământesc, încât multe generaţii mai târziu, ei continuă să nu bea vin, nu locuiesc în case şi nu sădesc vii.”

Dumnezeu i-a dat pe recabiţi ca exemplu şi a spus:

Aceasta este ceea ce vreau să fiţi! Vreau să faceţi ceea ce spun Eu să faceţi, să Mă iubiţi, să Mă respectaţi şi să onoraţi Cuvântul Meu aşa cum onorează ei cuvântul tatălui lor! Eu sunt Tatăl tău, Israele, şi am venit şi ţi-am vorbit, dar Tu nu Mi-ai ascultat poruncile!”

Tu ai spus:Vom face tot ce spune Domnul!”, dar aţi ajuns la Cades-Barnea şi aţi refuzat să ascultaţi.

Spuneţi: „Vom ţine toată Legea!”, dar Îmi încălcaţi fiecare poruncă! Aş vrea să fiţi ca recabiţii!”

Dumnezeu a respectat atât de mult ceea ce au făcut ei încât le-a dat o făgăduinţă veşnică:

Şi Ieremia a zis casei Recabiţilor: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Pentru că aţi ascultat de poruncile tatălui vostru Ionadab, pentru că aţi păzit toate orânduirile lui şi aţi făcut tot ce v-a poruncit el;

pentru aceasta, aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: „Ionadab, fiul lui Recab, nu va fi lipsit niciodată de urmaşi care să stea înaintea Mea!””

 

Ei nu ţineau o poruncă a Legii, dar ceea ce făceau era ceva mult deasupra Legii. Legea era un minim, iar ei erau mult deasupra acelui minim, şi aceasta pentru că aşa le poruncise tatăl lor. Dumnezeu a avut atât de multă dragoste şi consideraţie pentru această familie care îşi respecta tatăl pământesc, iar din acest exemplu putem vedea inima Sa îndurerată pentru că poporul Său nu face la fel ca această familie: „De ce nu puteţi avea şi voi un astfel de respect pentru Mine, care sunt Dumnezeu?”

Ce spunem despre faptul că printre noi a fost un profet al lui Dumnezeu şi a spus:

Staţi departe de acele petreceri, nu purtaţi tocuri înalte, spălaţi-vă faţa, fiţi un creştin adevărat!”?

Dumnezeu a respectat atât de mult o familie care asculta de un tată pământesc, care le poruncise ceva ce nici măcar nu era scris în Lege, încât le-a promis că întotdeauna vor avea un urmaş care să stea înaintea Sa, încât le-a promis Viaţa veşnică. De ce? Pentru că ţineau poruncile primite.

Apoi, Domnul a spus poporului Său: „O, dacă aţi face şi voi aceasta pentru Mine!

Noi am avut în scenă un profet care ne-a adus poruncile lui Dumnezeu, care ne-a spus ce Îi place lui Dumnezeu şi ce nu Îi place, şi va fi vai de noi dacă alegem şi decidem ceea ce dorim! Dar noi vrem să fim ca recabiţii şi spunem: Dacă aceasta este ceea ce vrea Dumnezeu, la aceasta rămânem!

Prieteni, pe pământ va fi un popor care va face tot ce spune El. Astfel, dacă El va spune ceva şi eu nu găsesc aceasta în Cuvânt, o voi face. De ce? Din pricina poveştii recabiţilor. De aceea!

Când voi sta înaintea scaunului de judecată a lui Hristos şi El mă va întreba: „De ce ai făcut aceasta?”, Îi voi spune: „Pentru că aşa mi-a spus profetul Tău pe care l-ai legitimat. Tu ai dovedit că a fost un profet adevărat, iar eu mi-am pus toată credinţa în ceea ce ai spus şi ai făcut prin el.”

Credeţi că Dumnezeu ne va condamna pentru aceasta? Nicidecum, pentru că El susţine întotdeauna ceea ce a legitimat.

Când fratele Branham a fost dus dincolo şi i s-a spus că va fi judecat, a întrebat: „Şi Pavel va fi judecat?”

Cel care-i vorbea a spus: „Da!”, iar atunci el a zis: „Eu am predicat ceea ce a predicat şi Pavel.” Astfel, când fratele Branham va sta acolo şi va fi întrebat:

„De ce ai învăţat aceasta aşa?”, el va răspunde:

„Pentru că aşa a învăţat şi Pavel.”, iar când ne va întreba pe noi: „De ce ai făcut aceasta?”, vom răspunde:

„Pentru că aşa a spus profetul Tău, pe care l-ai legitimat prin semnele supranaturale care l-au urmat şi prin care ai împlinit Scripturile, iar eu am ascultat Glasul Tău.”

Cine vrea să fie un recabit? Eu o vreau din toată inima, iar dacă aceasta este ceva mult prea mult, vreau să fie aşa decât să nu fie suficient. Vreau să-I arăt lui Dumnezeu dragostea şi respectul meu pentru El, chiar dacă aceasta mă va costa totul în această viaţă. Ce sunt şaptezeci de ani în comparaţie cu veşnicia? Ce sunt optzeci sau nouăzeci de ani în comparaţie cu veşnicia?

Dacă El îmi cere să sar prin cercuri, voi sări prin cercuri, iar dacă le dă foc, voi sări oricum. De ce? Pentru că vreau să ştie cât de mult Îl iubesc.

Eu vreau să fiu ca un recabit, nu ca un israelit din zilele lui Ieremia. El le-a spus, le-a repetat şi le-a repetat, dar ei au făcut numai ceea ce au vrut să facă. Însă în exemplul nostru este un om care a dat o poruncă familiei sale, iar familia sa a făcut tot ce a poruncit el. Vă puteţi imagina mâhnirea lui Dumnezeu? Ei ascultau de un om, dar niciunul dintre copiii Săi nu ascultau de El.

Doamne, fă-ne nişte recabiţi! Curăţă-l afară pe Şimei din viaţa noastră, din Mireasa Ta, scoate afară toată necredinţa şi ajută-ne să ajungem la credinţa desăvârşită în Cuvântul Tău desăvârşit. Ajută-ne să trăim aşa cum vrei Tu să trăim, Doamne.

În timp ce ne ridicăm în picioare, aş vrea să încheiem cu Evrei 10.35-39:

Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire!

Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit.

„Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.

Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă, dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.”

Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credinţă pentru mântuirea sufletului.”

 

Câţi dintre voi vor să spună că aceasta este mărturia noastră? Versetul 39:

Noi nu suntem dintre aceia care au ajuns la marginea Ţării făgăduite şi care vor spune: „Nu vom putea!”

Ţineţi minte că ei nu au putut niciodată, dar El poate, iar noi putem înfăptui totul prin El. Aleluia! Amin!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *