CHAD LAMB – ISPASIRE PRIN CREDINTA

Să deschidem Bibliile la Romani 10.17:

 

Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”

 

Ce verset simplu, ce lucru simplu, dar cu o însemnătate atât de mare! Uneori, lucrurile simple înseamnă foarte mult pentru noi.

„Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”

În timp ce mă rugam, în dimineaţa aceasta, pe lângă gândul acesta am avut deja în minte încă câteva gânduri şi apoi mi-a venit titlul acesta: „Ispăşirea prin credinţă”, deşi nici nu mă rugam în legătură cu aceasta. Mă rugam pentru serviciu şi vorbeam cu Domnul, iar în timp ce făceam aceasta, mi-au venit la ureche cuvintele: „Ispăşirea prin credinţă”. Am rămas cu gândul la aceste cuvinte şi am început să spun: „Ispăşirea prin credinţă, Ispăşirea prin credinţă”, iar pe măsură ce cugetam la acest titlu, a început să se deschidă totul, aşa că în seara aceasta aş vrea să împărtăşesc cu voi acest gând proaspăt de la Dumnezeu. Nu aceasta este direcţia în care intenţionam să merg, dar Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că nu trebuie să ne folosim propria minte ca să înţelegem lucrurile, fiindcă avem un Tată ceresc care ne iubeşte atât de mult încât nu ne lasă în voia propriei noastre înţelegeri.

Aşadar, astăzi aş vrea să vă vorbesc despre „Ispăşirea prin credinţă”, iar pentru aceasta vom citi împreună din Efeseni 2.4-10:

 

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit,

măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).

El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,

ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus.

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu.

Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.”

 

Noi înţelegem că suntem zidiţi în Hristos să umblăm în faptele bune pe care le-a rânduit Dumnezeu mai dinainte. El ne-a creat şi suntem lucrarea mâinilor Sale, pentru a împlini scopul Său, deoarece Dumnezeu are un Plan prin care vom ajunge în acest Tărâm.

Noi suntem salvaţi prin har, dar harul nu este ceva care atârnă undeva, ci există un mecanism prin care suntem ataşaţi acestui mare har.

Noi suntem salvaţi prin har, prin credinţă, ceea ce înseamnă că este nevoie de credinţă ca să recunoaştem harul. Este nevoie de credinţă ca să recunoaştem că suntem parte din har, iar pentru a face parte din har, trebuie să avem credinţă. Aşadar, este nevoie de credinţă, iar aceasta nu vine de la noi, ci este un dar al lui Dumnezeu. Noi nu ne putem face pe noi înşine să avem credinţă, nu putem încerca să avem credinţă, ci ori o avem, ori nu o avem. Deci, nu putem spune: „Voi crede. Mă voi determina să cred.”, ci ori vom crede, ori nu vom crede. Dacă încercăm să ne determinăm să credem ceva ce ştim în inima noastră că nu este adevărat, tot nu vom crede, indiferent cât de des vom repeta că credem.

De exemplu, dacă vom încerca să ne convingem pe noi înşine că iarba este albastră şi că cerul este verde şi vom spune: „Te înşeli, eu voi crede că iarba este albastră şi că cerul este verde”, vă spun, prieteni, că în inima noastră vom spune întotdeauna: „Nu cred că acesta este adevărul.” În inima noastră vom spune: „Mă îndoiesc, pentru că nu este ceea ce văd cu ochii mei, nu este ceea ce cred cu adevărat, ci doar spun ceea ce mi-a spus altcineva, încerc să cred ceea ce scrie în cartea de ştiinţă, ceea ce afirmă altcineva.”

Aşadar, credinţa nu poate fi fabricată, nu poate fi învăţată şi nu poate fi luată aşa cum luăm o răceală, ci este ceva ce vine de la Dumnezeu, este dată de El, dar vine prin auzire, prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Deci, dacă dorim să avem credinţă ca să putem birui îndoielile, soluţia este să auzim Cuvântul lui Dumnezeu. Soluţia nu este să facem investigaţii ştiinţifice pentru a ne lămuri îndoielile! Uitaţi de îndoielile voastre, de întrebările voastre! Dacă vreţi să aveţi credinţă, voi trebuie să veniţi la Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să auziţi Cuvântul lui Dumnezeu.

Dar cum veţi auzi Cuvântul lui Dumnezeu fără predicarea Evangheliei? Credinţa vine prin auzire, prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că El a ales să-i mântuiască pe cei ce erau pierduţi, prin nebunia propovăduirii crucii. Aceasta este calea lui Dumnezeu dacă dorim să avem credinţă, să intrăm sub predicarea unsă a Cuvântului şi să auzim ceea ce este spus. De aceea, mulţi oameni sunt cuprinşi de duhul de îndoială, pentru că îndoiala este un duh. Şi frica este un duh, iar noi trebuie să recunoaştem că ele sunt duhuri. Înseamnă că nu voi sunteţi cei care vă îndoiţi, ci este un demon care vine şi încearcă să vă aducă în minte gânduri de îndoială, iar următorul lucru este că veţi spune: „Am o întrebare. Lucrul acesta nu poate fi adevărat, de aceea, trebuie să mă separ pentru o vreme de biserică pentru a-mi da seama dacă cred sau nu.”

Dacă vă separaţi de singurul lucru care vă aduce credinţă, atunci credinţa voastră nu va creşte niciodată, veţi fi cuprinşi de îndoieli, veţi fi subjugaţi de un duh de îndoială şi veţi deveni un necredincios. Voi nu trebuie să vă separaţi de singurul lucru care poate rezolva problema, fiindcă există un singur lucru care poate rezolva problema credinţei, iar acesta este auzirea Cuvântului.

Aşadar, când vine îndoiala, teama, îngrijorările, frica, spuneţi: „Înapoia Mea, Satană!”, pentru că acesta este un duh. Noi suntem în război duhovnicesc, iar aceste lucruri nu vin de la noi, ci vin la noi, de aceea, să nu-l acceptaţi spunând că provine de la voi. Nu spuneţi: „Am îndoieli”, pentru că diavolul are îndoieli, nu noi. El încearcă să pună gânduri de îndoială în mintea noastră, dar nu noi suntem aceia, ci este el. Nu contează dacă în mintea noastră se ridică o întrebare sau o îndoială, fiindcă noi credem, credem că Cuvântul este adevărat, că Biblia este adevărată, că Mesajul este corect. Astfel, când vine îndoiala, o respingem în Numele lui Isus Hristos, pentru că credem. Cine ne dă credinţa? Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Aleluia!

Să mergem la Romani 4, pentru că sunt câteva versete pe care aş vrea să le citesc.

Există un tipar definit pentru oamenii care cad. Cineva le ridică o întrebare în minte, se îndoiesc ei de ceva sau există ceva ce nu înţeleg, dar în loc să vină în locul în care pot găsi soluţia pentru aceasta, încep să se separe încet, încet de Mesaj sau de mesager, de slujbă, apoi încep să se retragă, dar tot ceea ce fac este să se predea unui duh. Este uimitor faptul că cu cât se îndepărtează mai mult de Cuvânt, cu atât influenţa duhurilor în viaţa lor este mai puternică.

Aşadar, este un tipar definit care se aplică de fiecare dată. Romani 4.1-5:

„Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam?

Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu.

Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.”

Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat;

pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.”

Vedeţi, Pavel nu a spus că Avraam a fost neprihănit, deoarece el nu a fost socotit neprihănit din pricina faptelor lui, pentru ceea ce a făcut el, ci a fost socotit neprihănit din pricina credinţei lui. Deci, nu este din pricina faptelor, pentru că atunci Avraam ar fi putut să se laude şi să spună: „Priviţi ce am făcut eu!”, dar adevărul este că el nu a făcut nimic. Tot ce a făcut Avraam a fost că atunci când a venit Dumnezeu la el şi i-a spus: „Vei avea un fiu”, a crezut. Ce a fost Aceasta? Cuvântul pentru ziua lui. Acela a fost Cuvântul proaspăt pentru ziua lui, nu a fost: „Voi crea un Eden”, sau: „Voi construi o arcă”. Toate acestea au fost înfăptuite în trecut, de aceea, ceea ce a venit la Avraam a fost o descoperire proaspătă a Cuvântului lui Dumnezeu pentru ziua lui, a fost: „Tu vei avea un fiu şi vei fi tatăl naţiunilor.” Astfel, tot ce a trebuit să facă Avraam a fost să creadă ceea ce i s-a spus. El ar fi putut crede cât ar fi vrut în arca lui Noe, ar fi putut crede oricât ar fi putut în creaţie, dar această credinţă nu i s-ar fi socotit niciodată ca neprihănire, deoarece singura cale de a fi socotit neprihănit era să creadă Cuvântul lui Dumnezeu care venea chiar atunci la el.

Acesta este tiparul care a fost aşezat şi care rămâne adevărat pentru tot restul timpului.

„…pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.”

Deci, nu omul este neprihănit, ci „credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.” De aceea, dorinţa noastră este să-l zdrobim pe diavol chiar acum pentru că el este un mincinos atât de alunecos şi de viclean încât ne va spune că din cauză că am strigat la soţia noastră sau pentru că am fost severi cu copiii, pentru că am minţit la locul de muncă sau pentru că am trişat în vreun fel, nu suntem neprihăniţi. Adevărul este că noi nu am fost neprihăniţi nici măcar o zi din viaţa noastră, dar am fost socotiţi neprihăniţi pentru că am crezut Cuvântul lui Dumnezeu. Noi suntem socotiţi neprihăniţi, dar nu pentru că am câştigat aceasta; nu este ca şi cum am câştiga nişte bani care au fost depuşi în contul nostru din pricina muncii depuse, nu, ci am primit o plată de la Dumnezeu. Cum vine aceasta? Când Dumnezeu vede un credincios care crede ceea ce a spus El, îl socoteşte neprihănit, iar atunci acel credincios are un belşug de neprihănire, este la fel de neprihănit ca şi Dumnezeu. De ce? Pentru că Dumnezeu Însuşi l-a declarat neprihănit. Aleluia!

Aceasta înseamnă că înafara bisericii putem duce o viaţă după placul nostru? Categoric nu! Aceasta nu este o îngăduinţă ca să păcătuim. Noi trebuie să-i dăm cezarului ce este al cezarului, dar oricât vom face aceasta, nu va fi niciodată echivalent cu neprihănirea, pentru că nu există nimic care să ne poată despărţi de condiţia noastră hibridă.

Singurul lucru care ne aduce la împăcarea cu Dumnezeu este Ispăşirea făcută în Sângele care a fost vărsat la Calvar şi ne-a cumpărat înapoi la Dumnezeu, iar acum putem fi acoperiţi în acel Sânge. Dar cum putem fi acoperiţi de Sângele care a curs pe pământ şi care S-a întors în pământul Iudeii? Aceasta este întrebarea. Cum pot fi acoperit de Sângele care a fost vărsat cu două mii de ani în urmă?

Tiparul care a fost adevărat întotdeauna este adevărat şi acum: ne este socotit în dreptul nostru.

„Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit.” (v. 6).

Când ne punem pe genunchi să ne rugăm, diavolul ne face să ne simţim osândiţi pentru ceea ce am făcut, iar atunci simţim dintr-o dată că nu ne mai putem apropia de Dumnezeu: „Cum pot să-L rog pe Dumnezeu să mă vindece când în viaţa mea se petrec toate aceste lucruri?”

Prieteni, noi nu am fost socotiţi niciodată neprihăniţi prin faptele noastre. Gândiţi-vă la curvele care au venit la Isus; gândiţi-vă la femeia care a fost prinsă în preacurvie şi a fost aruncată la picioarele Lui, după care I-au spus: „Legea spune că trebuie omorâtă cu pietre!” Ea nu a avut timp să îndrepte lucrurile, să pună totul în ordine, nu a avut timp să fie fată bună măcar o săptămână înainte de-a ajunge înaintea lui Isus, ci s-a văzut la picioarele Sale, prinsă chiar în timpul adulterului. Dar ea a găsit pe Cineva care nu avea să arunce nici măcar o piatră în ea, ci a privit-o şi i-a zis: „Nici eu nu te osândesc. Du-te şi nu mai păcătui.” Amin! Isus nu i-a spus: „Întoarce-te după ce te vei comporta bine o perioadă, iar atunci vom avea o discuţie.” Amin!

„Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt acoperite!

Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” (v. 7-8).

Aici nu scrie că este ferice de omul care nu păcătuieşte, ci scrie: „Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!” Cu alte cuvinte, este ferice de omul căruia nu i se socoteşte păcatul, ci i se socoteşte neprihănirea.

Să mergem în Matei 9. Iubim Cuvântul lui Dumnezeu.

Prieteni, tot ce trebuie să facem noi este să pierdem toate ideile noastre denominaţionale, toate ideile noastre penticostale. Penticostalismul este ca şi armenismul, adică: „Sunt mântuit astăzi, dar totuşi nu sunt mântuit. Astăzi sunt în harul lui Dumnezeu, dar mâine nu mai sunt acolo. Sunt înăuntru, apoi sunt înafară. Acum fac bine, dar mâine nu mai fac bine. Dumnezeu este mulţumit de mine acum, dar în clipa următoare nu mai este mulţumit.” Aceasta este o veche părere penticostală, dar în Evanghelie nu scrie nicăieri aşa ceva.

Deci, Matei 9.18-22:

„Pe când le spunea Isus aceste vorbe, iată că a venit unul din fruntaşii sinagogii, I s-a închinat şi I-a zis: „Fiica mea adineauri a murit, dar vino de pune-Ţi mâinile peste ea, şi va învia.”

Isus S-a sculat şi a plecat după el, împreună cu ucenicii Lui.

Şi iată că o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge, a venit pe dinapoi şi s-a atins de poala hainei Lui.

Căci îşi zicea ea: „Numai să mă pot atinge de haina Lui, şi mă voi tămădui.”

Isus S-a întors, a văzut-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.” Şi s-a tămăduit femeia chiar în ceasul acela.”

Cine a tămăduit-o? Isus? Nu, credinţa ei a tămăduit-o. A tămăduit-o faptul că s-au pus mâinile peste ea? Nu, credinţa ei a făcut aceasta. Credinţa ei L-a mişcat pe Dumnezeu, care a făcut ca o putere să se scurgă din Hristos, iar El a spus: „Am simţit că din Mine a ieşit o putere.” El nu a avut nici o idee; nu El a căutat-o pe femeie, ci ea a venit la
El, iar prin credinţa ei, a putut să ia ceva de la El. A putut să ia putere din El, prin propria sa credinţă, iar când a făcut aceasta, El i-a spus: „Credinţa ta te-a tămăduit.”

Vedeţi? Nu rugăciunea, nici ungerea cu untdelemn nu a făcut ca ea să fie tămăduită, ci credinţa ei a făcut aceasta.

Untdelemnul nu vă va vindeca niciodată pentru că nu există proprietăţi de vindecare în el, iar mâinile care sunt puse peste voi sunt mâinile unui om păcătos, aşa că nu vă vor vindeca niciodată. Dar cine o face? Credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu care spune: „Îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor însănătoşi.”

Aşadar, noi credem Cuvântul lui Dumnezeu, nu credem în aceste mâini de carne.

„Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.” (Iacov 5.14).

Deci, nu este untdelemnul, ci este credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă El ar fi spus: „Să fie turnat pământ peste ei”, atunci ar funcţiona aceasta; dacă ar fi spus: „Rulaţi-i ca pe o clătită şi aruncaţi-i în lac”, ar funcţiona aceasta, pentru că noi avem credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nu este untdelemnul, nu sunt mâinile, nu este omul, nu este slujba, ci este credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, iar aceasta funcţionează de fiecare dată.

Soldaţii au smuls hainele lui Isus, s-au atins de haina Sa, de toată haina Sa, nu doar de marginea ei, dar nu a existat nici o putere de vindecare în ea pentru că nu s-au ales cu nimic. Dar această femeie micuţă s-a atins de marginea hainei Sale deoarece credea că dacă se atinge de ea, se va tămădui.

Prieteni, puterea de vindecare nu se afla în haina Lui, ci în credinţa ei. Astfel, dacă am putea găsi haina Lui şi s-o aducem astăzi aici, dacă am putea s-o atingem, ea nu va putea să ne izbăvească şi nici să ne vindece pentru că nu are această putere. Credinţa noastră este cea care face aceasta, iar credinţa este un dar al lui Dumnezeu.

Să mergem înapoi în Matei 9.1-2:

Isus S-a suit într-o corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa.

Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”

Vedeţi, Isus le-a putut vedea credinţa. El poate vedea credinţa noastră. Cum? Prin ceea ce facem.

Noi putem spune oricât vrem că credem că Isus Se află în chipul Miresei, că El este în Mireasă; putem crede că El este într-un Trup alcătuit din mai multe mădulare, dar dacă refuzaţi să mergeţi la biserică şi să aveţi părtăşie cu fraţii voştri, faptele voastre mărturisesc că nu credeţi. De ce? Ţineţi minte, prieteni, că atunci când Pomul Mireasă a fost mâncat până la pământ, când viermele acela a venit şi a mâncat totul, el a mâncat roadele, părtăşia, a supt toată Viaţa, iar Dumnezeu a început să restituie totul înapoi.

Astfel, înainte ca noi să ajungem la roade, trebuie să ajungem la părtăşie, dar dacă nici măcar nu avem părtăşie unii cu alţii, ci ridicăm garduri, facem tabere, stăm acasă, nu putem găsi o biserică la care să mergem, nu vom ajunge niciodată la roade. Poate credem că suntem cea mai duhovnicească persoană din lume, că avem cea mai mare descoperire din lume, dar dacă nu plătim zeciuială, dacă nu venim la biserică, nu luăm Cina şi nu participăm la spălarea picioarelor, atunci descoperirea noastră este mai mică decât descoperirea unui baptist.

Poate spuneţi: „Înţeleg cele şapte Peceţi, fratele Branham a făcut aceasta, am studiat Mesajul, am înţeles ce s-a petrecut în timp, am desluşit ce se petrece în politică şi am o descoperire adâncă”, dar dacă nu veţi plăti zeciuială, nu veţi lua Cina, nu veţi merge la biserică, nu aveţi un păstor, atunci nu aveţi nici măcar descoperirea unui baptist. Există baptişti care au o descoperire mai mare decât voi asupra Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că voi trebuie să păziţi tot Cuvântul. Amin! Aceea nu este decât o altă şmecherie a diavolului: dacă nu poate să vă doboare într-o parte, va încerca în partea cealaltă.

„Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într-un pat. Isus le-a văzut credinţa şi a zis slăbănogului: „Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!”

Aş vrea să vă gândiţi la aceasta, prieteni. Nu citiţi un verset biblic doar ca pe un verset pe care vreţi să-l memoraţi sau să-l puneţi pe frigider! El a privit la credinţa lor! Nu numai la credinţa acelui om, ci şi la credinţa prietenilor lui. El a privit la credinţa lor, la faptul că ei au recunoscut că în Isus exista Ceva ce nu puteau găsi în altă parte. Astfel, ei au trecut prin dureri mari ca să-l poată aduce pe omul acela la Cuvântul făcut trup, iar când au ajuns la El, Isus le-a văzut credinţa reală, aşa că s-a uitat la omul acela şi i-a spus: „Păcatele îţi sunt iertate!” Vedeţi, El nu i-a spus: „Eşti vindecat de boala ta”, ci i-a spus: „Păcatele îţi sunt iertate!” Omul acela nu a cerut niciodată aceasta, el nu se pocăia, nu a mers în rândul de rugăciune din seara aceea, nu a existat o chemare la altar, nu a repetat ceva după Isus, nu a existat o anumită rugăciune pe care trebuia s-o spună, nu a existat o anumită formă sau structură, dar El le-a văzut credinţa şi l-a declarat pe om eliberat de păcat. Aleluia!

Prieteni, trebuie să încetăm cu gândirea tradiţională. Isus nu a făcut niciodată o chemare la altar, nici măcar o dată în toată slujba Sa. Desigur, nu este greşit să avem o chemare la altar. Fratele Branham a spus că el a făcut chemări la altar şi atunci când era metodist şi după aceea. Chemarea la altar este în ordine, nu este greşită, dar Isus nu a avut nevoie de o chemare la altar pentru mântuire, El nu a avut nevoie ca cineva să repete sau să rostească anumite versete, pentru că există un singur lucru de care avem nevoie pentru mântuire, iar acesta este credinţa. Astfel, când le-a văzut credinţa, Isus i-a declarat mântuiţi.

„Şi iată că unii din cărturari au zis în ei înşişi: „Omul acesta huleşte!”

Isus, care le cunoştea gândurile, a zis: „Pentru ce aveţi gânduri rele în inimile voastre?

Căci ce este mai lesne? A zice: „Iertate îţi sunt păcatele” sau a zice: „Scoală-te şi umblă”?

Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele…” (v. 3-6).

Când a început slujba Fiului omului, în zilele noastre, a început prin slujba unui om numit William Branham. Dar unde se regăseşte ea astăzi? Într-o Mireasă alcătuită din mai multe mădulare, iar Fiul omului are putere să ierte păcatele, dar nu din ceruri, ci are putere să le ierte de pe pământ. Cine? Fiul omului. Unde este El? În chipul Miresei. Aşadar, astăzi există încă pe pământ o putere care să ierte păcatele. Unde este ea? În Fiul omului.

„Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele –, Scoală-te”, a zis El slăbănogului, „ridică-ţi patul şi du-te acasă.”

Slăbănogul s-a sculat şi s-a dus acasă.” (v. 6-7).

De ce? Pentru că vindecarea voastră fizică a fost asigurată odată cu mântuirea. Dacă puteţi crede că sunteţi mântuiţi, puteţi crede şi că sunteţi vindecaţi. Isus ne-a arătat că nu este nici o diferenţă. Astfel, acestui om i s-a spus că păcatele lui sunt iertate: „Iertate îţi sunt păcatele.”

Dar acest om nu a dus nici o jertfă la altar, iar Isus nu fusese încă răstignit. Cum au putut fi iertate păcatele sale, dacă Isus nu fusese încă răstignit şi omul nu a adus nici o jertfă? În acelaşi fel în care a fost socotit şi Avraam neprihănit, pentru că el a crezut în Cuvântul făcut trup. Aleluia!

Să mergem în Luca 7.36-50:

„Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă.

Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor

şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult şi le ungea cu mir.

Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise şi-a zis: „Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă.”

Vedeţi, ea nu fusese o păcătoasă, ci era o păcătoasă.

În acel moment al vieţii ei, ea era o păcătoasă.

„Isus a luat cuvântul şi i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva.” „Spune, Învăţătorule”, I-a răspuns el.

„Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt, cu cincizeci.

Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?”

Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: „Drept ai judecat.”

Apoi S-a întors spre femeie şi a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele, dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei.

Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.

Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.

De aceea îţi spun: ‘Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin.’”

Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!”

Cei ce şedeau cu El la masă au început să zică între ei: „Cine este acesta de iartă chiar şi păcatele?”

Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.”

Să ne gândim, prieteni. Femeia aceasta nu a rostit rugăciunea unei păcătoase şi nu a adus un miel la Templu, iar Isus nu murise încă. Dar ce a făcut ea? Ce a făcut femeia ca să merite să-i fie iertate păcatele care erau multe? Ea era fără păcat, fără pată, albă ca zăpada şi fără zbârcitură, dar ce a făcut pentru aceasta? A venit la Cuvântul făcut trup. Amin! Ea a recunoscut Cuvântul pentru ziua ei, a ştiut că Acela era Hristos, Domnul, şi a venit la El în starea ei păcătoasă, cu multe păcate. Şi ce a făcut Isus? El nu i-a spus: „Voi vorbi cu tine numai după ce te vei întoarce înapoi şi îţi vei cere iertare de la toate femeile cu a căror soţi ai curvit.” Vedeţi, El nu i-a spus: „Vom putea vorbi după ce vei îndrepta totul.” Nu! Dimpotrivă, când ea a venit la Cuvânt, când L-a recunoscut şi a fost dispusă să ia ocara respingerii Lui, a primit-o. Picioarele Lui murdare erau un semn că El era respins. Ei L-au invitat la sărbătoare, dar a fost respins când a ajuns acolo. El este invitat în fiecare duminică în biserici: „Doamne, vrei să vii?”, dar este respins când ajunge acolo: fără ungere, fără ca picioarele să-I fie spălate, fără lacrimi de pocăinţă, fără un serviciu făcut în cinstea Domnului. Nu există nimic din toate acestea.

Ei spun: „Doamne, vrei să vii la serviciul de astăzi?”, apoi neagă Cuvântul deplin, iar când cineva neagă Cuvântul, Îl respinge pe Hristos. El vine duminică de duminică, este invitat săptămână de săptămână în casa lui Simon, dar nu este nici măcar un pic binevenit, ci este respins şi stă acolo cu picioarele nespălate, un semn al respingerii Sale. Nimeni nu-i dă sărutare de bun venit şi nimeni nu-L unge cu untdelemn. Dar acolo a venit o păcătoasă care a recunoscut Cine era în mijlocul lor, care a recunoscut că acolo stătea Cuvântul făcut trup. Astfel, s-a dus acolo plângând, în starea ei păcătoasă, total nedemnă, fără nici o neprihănire a sa, fără şansă, fără să spună ceva, a deschis cutia cu mir mirositor, a plâns şi i-a spălat picioarele cu lacrimile ei, iar cu părul capului ei a început să şteargă respingerea lui Isus Hristos, respingerea Cuvântului manifestat şi a lut-o asupra ei.

Când venim la acest Mesaj, noi venim la Isus Hristos care stă cu picioarele murdare pentru că a fost respins pe deplin de această lume, a fost respins de sistemele bisericeşti, de „Simoni”, dar noi, păcătoşii, ştim că El este Domnul nostru, ştim că acest Cuvânt respins este El şi dorim să luăm ocara Sa. O luăm cu bucurie asupra noastră şi o purtăm, o spălăm cu lacrimi de pocăinţă. Luăm asupra noastră toată ocara Lui, toată respingerea Lui, toate numele care ne sunt atribuite. Putem fi numiţi eretici, nebuni, cu mintea tulbure, această învăţătură poate fi numită ca venind de la diavolul, putem fi numiţi oricum, dar vom lua toată această ocară asupra noastră cu bucurie şi o vom purta zi de zi. Vom accepta ocara Lui cu bucurie, vom lua toate acestea şi Îi vom da ce este mai bun în noi, Îi vom aduce slavă, Îl vom mări şi ne vom închina Lui ca o ungere, ca o mireasmă care miroase plăcut înaintea Domnului.

Când faceţi aceasta, nu contează ce cuvinte spuneţi, nu contează dacă îngenuncheaţi la altar sau la locul vostru, dacă umblaţi de-a lungul străzii, dacă spuneţi ceva sau tăceţi, pentru că însuşi faptul că recunoaşteţi Cuvântul făcut trup, că luaţi ocara Lui asupra voastră, va face ca păcatele voastre să fie iertate.

Isus nu a spus: „Repetă după Mine”, „Citeşte aceste versete”, sau: „Vino la şcoală!”

Când femeia a recunoscut Cine era în mijlocul lor şi a vrut să-I dea totul, să ia toată ocara şi respingerea Lui asupra ei, a fost mântuită.

Noi L-am văzut pe Isus cu picioarele murdare şi respins, dar am venit la Mesaj şi am recunoscut cu bucurie Cine era El. Noi Îl vedem şi spunem: „Acesta este Domnul nostru, Mântuitorul nostru, Cel care a murit pentru mine; El este Cuvântul, Cuvântul făcut trup care a fost respins pretutindeni de „Simoni”, dar pe noi nu ne interesează ce au făcut ei, ci Îi vom spăla picioarele şi I le vom săruta, vom lua murdăria asupra noastră. Puteţi să-L numiţi cum vreţi şi puteţi să mă numiţi şi pe mine oricum vreţi, pentru că nu-mi pasă. Pentru noi este o onoare să purtăm ocara Lui; este o onoare să purtăm respingerea şi batjocura Sa.

Ce este aceasta? Aceasta este mântuirea noastră, prieteni. Aceasta este credinţa noastră în acţiune, iar credinţa noastră în El este ceea ce ne mântuieşte. El a spus: „Credinţa ta te-a mântuit.” Nu rugăciunea ta.

Mulţi oameni fac rugăciuni, dar aceasta nu înseamnă nimic. Mulţi oameni au venit la altare, au făcut promisiuni, s-au predat, au repetat după predicator, au făcut tot felul de fapte, dar aceasta nu a însemnat nimic. Cuvintele voastre nu înseamnă nimic, credinţa voastră este aceea care vă mântuieşte. Credinţa în ce? În Cuvântul manifestat pentru ziua noastră. Este uşor să credem în ceva ce s-a petrecut cu două mii de ani în urmă şi nu purtăm ocara pentru ceva ce s-a petrecut cu mii de ani în urmă, ci trebuie să purtăm ocara pentru ceea ce se petrece chiar acum, astăzi, pentru Cuvântul făcut trup în clipa aceasta. Acesta este respins acum, nu ceea ce a fost respins cu mii de ani în urmă pentru că noi nu putem să ne întoarcem înapoi şi să facem ceea ce a făcut femeia aceea. Lucrul acela a fost pentru ziua ei. Noi nu putem repeta ceea ce au făcut Avraam, Moise sau Noe, nu putem repeta ceea ce a făcut altcineva într-o altă zi, pentru că El Şi-a schimbat masca şi a continuat s-o schimbe, iar mântuirea a însemnat întotdeauna a recunoaşte ceea ce s-a petrecut în ziua respectivă. Mântuirea noastră este să credem ceea ce se petrece în ziua noastră, nu este ceea ce facem noi, nu este faptul că mergem la biserică, nu este o mărturisire că credem Mesajul, nu este faptul că aducem Mesajul aproape. Toate acestea nu înseamnă nimic. Putem să ne îmbrăcăm decent, putem să ne comportăm bine, putem să spunem ceea ce trebuie şi cu toate acestea să fim cât se poate de pierduţi. De ce? Pentru că trebuie să credem, pentru că prin credinţă suntem mântuiţi. Amin!

În predica „Paradox” citim:

„Nu este necesar să veniţi aici sus, să îngenuncheaţi şi să vă rugaţi până când sunteţi mântuiţi. Voi sunteţi deja mântuiţi, dar trebuie să acceptaţi aceasta. Nu rugăciunea voastră face aceasta, pentru că voi sunteţi mântuiţi prin credinţă, nu prin rugăciune. „Prin credinţă sunteţi mântuiţi.”

Nu este nimic în neregulă cu rugăciunea. Noi trebuie să ne rugăm, dar faptul că spunem o rugăciune nu ne va mântui. Credinţa este aceea care ne mântuieşte. Aleluia!

Să mergem în Luca 8.11-12. Aici Isus spune pilda Semănătorului care seamănă sămânţa.

„Iată ce înţeles are pilda aceasta: Sămânţa este Cuvântul lui Dumnezeu.

Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi.”

Aţi înţeles aceasta? Aici este Sămânţa căzută lângă drum. Dar nu acesta a fost locul ales în care trebuia să cadă sămânţa. Pământul ales şi rânduit mai dinainte pentru a primi Sămânţa este pământul bun. Dar pământul despre care am citit în versetul acesta este pământul de lângă drum. Sămânţa cade acolo şi pământul o primeşte, ceea ce înseamnă că ei aud Cuvântul. Dar diavolul vine şi o ia din inima lor, ca să nu creadă şi să fie mântuiţi. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că dacă ei primesc Sămânţa şi cred, Dumnezeu trebuie să-i salveze. Atunci, El nu ar avea de ales. Acesta este adevărul, Aceasta este Scriptura.

Biblia spune că noi suntem mântuiţi prin har, prin credinţă, ceea ce înseamnă că dacă aveţi credinţă, puteţi fi mântuiţi. Nu o aşa-zisă credinţă, nu credinţa unui papagal: „Spune ce zice predicatorul! Spune ce zice altcineva!” Nu! Tu trebuie să ai credinţa originală în Cuvântul pentru ziua ta. Dar ce se întâmplă? Când este semănat Cuvântul lui Dumnezeu şi omul Îl primeşte, vine diavolul şi Îl scoate afară pentru ca omul acela să nu creadă şi să nu fie mântuit.

Sămânţa este rânduită pentru pământul bun.

Să mergem în Marcu 4.11-12:

„„Vouă”, le-a zis El, „v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde,

pentru ca , măcar că privesc, să privească şi să nu vadă şi, măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu şi să li se ierte păcatele.”

Isus trebuia să vorbească în pilde pentru că dacă ei ar fi primit Cuvântul şi ar fi crezut, ar fi fost mântuiţi. Dar intenţiona să-i mântuiască numai pe cei cu pământul bun, pe aleşii acelei zile, cu Sămânţa pentru acea zi. Aceia erau cei rânduiţi mai dinainte pentru mântuire, aşa că El a trebuit să vorbească în pilde. De aceea, fratele Branham a spus că „El a trebuit să spună lucrurile în aşa fel încât ei să rămână pe dinafară.” El a trebuit să vină şi să spună lucrurile în aşa fel încât să fie greu de acceptat, a trebuit să spună lucruri care erau greu de înţeles.

Profetul lui Dumnezeu a trebuit să nu ţină linia dreaptă de la începutul până la sfârşitul serviciului, ci a trebuit s-o frângă, să meargă în zigzag, a trebuit să vorbească despre un subiect, apoi despre altul, apoi să spună o poveste care să nu aibă nimic a face cu ceea ce spusese înainte, iar apoi să zică: „Dacă sunteţi duhovniceşti, veţi înţelege.” De ce? Pentru că nu este pentru toţi. Dacă ar fi aşezat totul simplu şi clar, a=b=c=d, oricine ar fi primit cele spuse şi le-ar fi crezut, iar atunci ar fi fost mântuiţi, dar aceste lucruri trebuiau vorbite aşa. El a trebuit să ia un om cu educaţie de şapte clase, un om care atunci când a început nu a putut nici să citească versetele biblice, ci o ruga pe soţia lui să le citească, pentru că El trebuia să ascundă totul, să descopere, iar după aceea să ascundă totul în simplitate. Lucrurile nu puteau fi făcute într-un fel simplu şi clar, aşa că mulţi spun: „Am ascultat caseta, dar nu am putut să-i urmez gândul de la început la sfârşit.” Aleluia! Nu este vorba de a fi intelectual, nu este vorba despre studiu, ci totul este despre credinţă.

Înţelege sufletul vostru ce spune El? Există în interiorul vostru Ceva care se identifică cu Cuvântul? Este Ceva care spune: „Ştiu că este Adevărul! Ştiu că este Adevărul!” Nu pot s-o scriu pe o bucată de hârtie, nu pot scrie o formulă, nu pot să vă spun cum ştiu că este adevărat, dar dincolo de orice urmă de îndoială ştiu că Acesta nu este nimic altceva decât Adevărul.

Hattie Wright nu a ştiut nimic despre chimia sau fizica creaţiei unei veveriţe din nimic, nu a ştiut cum a fost posibil aşa ceva şi nu a putut explica nimănui aceasta, dar un lucru a fost clar pentru ea: că ceea ce auzeau urechile ei nu era nimic altceva decât Adevărul. Lui Dumnezeu i-a plăcut aceasta şi a onorat-o pentru afirmaţia ei spunându-i: „Orice vei cere…” El nici măcar nu i-a spus ce să ceară, aşa că femeia l-a întrebat pe fratele Branham: „Ce să cer?” „Nu ştiu”, i-a răspuns el. „Sora ta este în scaunul cu rotile, aşa că poţi cere vindecarea ei. Părinţii tăi sunt săraci, poţi cere bani. Poţi avea orice. Dacă vei cere un milion de dolari, vor fi chiar aici.” Dar în femeia aceea era un caracter.

Credeţi că ea a înţeles cum au fost create veveriţele? Credeţi că a înţeles cum a fost posibil ca un om care a stat în casa ei şi a mâncat la masa ei, un om care a venit murdar de la vânătoarea de veveriţe, un bărbat pe care l-a văzut transpirat şi pe care l-a văzut probabil plângând din când în când, să spună: „Tot ceea ce am spus, a fost: „O veveriţă să apară pe ramura acelui copac şi aşa a fost. Totul s-a petrecut întocmai cum am spus.” Credeţi că ea a înţeles? Voi înţelegeţi? Puteţi să-mi explicaţi cum a fost posibil să vorbească şi imediat să vină la existenţă veveriţe? Ce elemente a luat când au fost create? A folosit alte elemente? Ce s-a întâmplat? Cum s-a întâmplat? Noi nu ştim, dar credem şi ştim că acesta nu este nimic altceva decât Adevărul. A fost credinţa şi va fi întotdeauna credinţa şi nu are nimic a face cu cât de mult înţelegem.

Există oameni care înţeleg Mesajul până în adâncimea adâncimilor Sale, care nu merg la biserică, nu au păstor, nu-şi plătesc zeciuiala, nu iau Cina, nu fac spălarea picioarelor, care nu se pot pune de acord cu nimeni, nu pot avea un păstor cu care să fie de acord şi nu pot găsi o slujbă cu care să fie de acord. Să nu spuneţi că înţelegeţi pentru că nu înţelegeţi nimic. Dar putem lua pe cineva care nu poate explica toate lucrurile, care nu poate lua Biblia şi să vă explice totul, tot ceea ce a spus profetul, dar ştie că este adevărat, iar viaţa lui arată că ceea ce crede este adevărat, că trăieşte tot ceea ce a învăţat. De ce o face? Nu ştie.

Surorilor, de ce vă îmbrăcaţi în felul în care o faceţi? Nu pot explica, dar cred că Dumnezeu este Cel care face aceasta în voi. Aleluia! Diavolul vrea să ne facă să credem că trebuie să explicăm totul, el vrea să ne facă să credem că trebuie să înţelegem tot ce este vorbit. Voi ştiţi că noi am încercat timp de cincizeci de ani să înţelegem ceea ce a spus profetul şi că încă mai sunt lucruri care se desfăşoară şi care se deschid şi astăzi din această taină. Oamenii care au spus cu patruzeci de ani în urmă că au înţeles tot, continuă să spună: „Wow, Biblia mea este o Carte nouă!” De câte ori poate deveni Biblia o Carte nouă? De fiecare dată când ascultăm o casetă, de fiecare dată când ascultăm un Mesaj, el devine încă o dată nou. Noi nu am înţeles încă totul, dar nici nu trebuie să înţelegem tot, ci trebuie să credem. Aleluia! Când crezi că ai înţeles totul, Dumnezeu aduce o răsturnare de situaţie şi atunci spui: „Am înţeles greşit!„

În Romani 1.16 scrie:

„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului.”

Am înţeles aceasta? Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, dar nu a tuturor oamenilor, ci numai a celor ce cred. Deci, în Evanghelia lui Isus Hristos există putere de mântuire, dar numai pentru cei care cred.

„deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (v.17).

Dacă vom trăi vreodată Viaţa veşnică, aceasta va fi numai prin credinţă. De ce să nu începem s-o trăim acum dacă putem s-o trăim prin putere? Aleluia! Eu cred că noi facem aceasta.

Acum aş vrea să ne întoarcem la un pasaj al Scripturii deoarece vreau să revenim la ceea ce am văzut în Luca: „Fiul omului are putere să ierte păcatele.”

Să mergem în Marcu 16.15-16:

„Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.

Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.”

Înainte de a părăsi pământul, Isus a spus: „Tată, nu Mă rog doar pentru aceştia, ci şi pentru toţi aceia care vor crede prin Cuvântul lor.” El Se ruga pentru oamenii care urmau să ia Mesajul şi să-L frângă într-un fel în care nu a făcut-o El. Aţi ştiut aceasta? Când Petru a intrat în camera de sus, înainte de ziua de Rusalii, era confuz cu privire la Cuvânt. Cuvântul lui Dumnezeu a venit la El şi i-a spus: „Fiul omului trebuie să sufere, dar după trei zile va învia. Va fi tratat rău şi trebuie să moară.”, dar Petru a răspuns: „Nu, aceasta nu se va întâmpla niciodată!” Şi iată-l pe Petru negând Cuvântul şi fiind confuz cu privire la El. El nu înţelegea că există o primă venire şi o a doua venire, nu înţelegea ce se petrecea, nu înţelegea tot Cuvântul şi nega Cuvântul în faţa Cuvântului.

Apoi, a pus întrebări precum: „Când va veni Împărăţia Ta, cine va sta la dreapta Ta şi cine va sta la stânga Ta?” Vedeţi, el era foarte confuz cu privire la Cuvântul pentru ziua sa. Apoi, a venit un moment când au plecat cei şaptezeci, pentru că El le spusese: „Dacă nu mâncaţi şi nu beţi trupul şi sângele Meu, nu veţi avea parte cu Mine.” Când au auzit aceasta, ei au spus: „Cine poate suporta vorbirea aceasta?” şi au început să plece. Dar El a continuat: „Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Cel care este aici, este chiar acum şi în cer.” Atunci ei s-au uitat unii la alţii şi au zis: „Eşti nebun! Cum spui că stai aici, dar eşti şi în cer? Cum adică Te-ai coborât şi vei urca? Unde Te afli? Eşti aici, dar eşti şi acolo? Eşti pretutindeni?”

Ei au început să se îndepărteze de El zicând: „Nu putem înţelege!” Vedeţi, ei nu înţelegeau ceea ce spunea El, nu avea sens pentru înţelegerea lor intelectuală. Ei luau totul firesc: mâncatul cărnii, băutul sângelui şi se îndepărtau, dar El nu S-a dus după ei să le spună: „Veniţi aici! Aţi înţeles greşit. Lăsaţi-Mă doar să vă explic.” El nu trebuia să le explice nimic, pentru că nu căuta pe cineva care să creadă în explicaţii, ci căuta pe cineva care să creadă Cuvântul. Vedeţi? El a vorbit Cuvântul, de aceea caută pe cineva care să creadă Cuvântul.

Ei au început să se îndepărteze de El din cauză că nu înţelegeau ceea ce spunea. El este Acelaşi în veci. Apoi S-a întors spre apostoli şi le-a spus: „Voi nu vă duceţi?” Atunci Petru s-a întors atât de confuz pe cât putea fi. El nu ştia ce se petrecea, nu ştia de ce se încheia trezirea, nu ştia de ce nu era stabilită împărăţia, nu ştia de ce nu primeau mai multe arme ca să meargă să-i învingă pe romani, deci nu ştia ce se petrecea. Nu ştia unde se afla, dar era sigur de un lucru: „Unde să mergem? Numai Tu ai Cuvintele Vieţii veşnice. Ştim că eşti Adevărat şi că aceasta este bine. Nu înţeleg de ce nu mergem pur şi simplu să luăm împărăţia. Nu înţeleg de ce spui că trebuie să fii înjunghiat şi că a treia zi vei învia din nou, dar ştiu că Tu ai Cuvintele Vieţii veşnice.”

Isus nu l-a bătut cu mâna pe umăr şi nu i-a spus: „Petre, ai făcut o treabă bună, ai înţeles.”, ci S-a uitat la ei şi le-a zis: „Nu v-am ales eu pe toţi doisprezece? Totuşi, unul dintre voi este un drac.”

El încearcă să ne scuture întotdeauna. Întotdeauna, El vine şi scutură pomul. De ce? Pentru că dacă vă poate scutura jos, nu faceţi parte din Rădăcina originală. De aceea, Dumnezeu încearcă să ne scuture întotdeauna zicând: „Nu o puteţi avea, nu este pentru voi!” El încearcă să ne scuture, dar Petru nu a putut fi scuturat jos.

Apoi, în ziua de Rusalii, Petru a urcat în camera de sus. El nu înţelegea ce se petrecea şi nu-şi vedea însărcinarea nici chiar după ce a înviat Isus şi L-a văzut înviat. După ce L-a văzut pe Domnul înviat şi a vorbit cu El, după ce L-a văzut faţă în faţă, Petru a spus: „Mă duc să pescuiesc. Mă întorc la ceea ce înţeleg. Eu înţeleg pescuitul, deci mă voi întoarce la pescuit.” Dar Isus S-a dus să-l întâmpine la prinderea peştelui şi să-i dea o însărcinare. După aceea, Petru a mers în camera de sus şi a primit Duhul Sfânt, iar atunci s-a schimbat dintr-o dată ceva. Atunci, el a prins o descoperire, iar când au ieşit afară cei din jur au spus: „Oamenii aceştia sunt beţi!”, a păşit în faţă şi a spus: „Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum credeţi voi, fiindcă este abia al treilea ceas din zi. Aceasta este ceea ce a spus profetul Ioel.”

Vedeţi? Dintr-o dată, Petru a început să le frângă Cuvântul: „Aceasta este aceea, aceasta este aceea!”

Nu veţi găsi nici un loc din Scriptură în care Isus a spus aceasta, dar El a zis: „Tată, nu Mă rog doar pentru ei, ci şi pentru aceia care vor crede prin Cuvântul lor.” Atunci, Petru a spus ceva ce Isus nu a spus, iar noi trebuie să credem. Iudeii prezenţi au spus: „Fraţilor, ce trebuie să facem ca să fim mântuiţi?”, iar Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos”, iar atunci veţi fi mântuiţi.

Isus nu a spus niciodată aceasta. Dacă luăm caietul de notiţe şi spunem că trebuie să spunem numai ceea ce a spus profetul, apoi ne uităm la Petru, ar trebui să spunem că a greşit, dar Petru a ştiut la ce S-a referit Isus atunci când El a spus ceea ce a spus.

Fratele Branham a spus: „Nu luaţi ceea ce spun, ci ceea ce am vrut să spun.” Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că este nevoie de descoperire ca să înţelegem ce a vrut să spună el.

Petru a înţeles descoperirea. Unde? În barca în care pescuia? Umblând cu Isus? Nu. În camera de sus, prin botezul Duhului Sfânt. Acolo i s-a întâmplat ceva, dintr-o dată, iar atunci a putut să se identifice cu Cuvântul, după care a putut să spună: „Pocăiţi-vă şi botezaţi-vă!” Petru a fost în camera de sus, iar Cuvântul Însuşi i-a umplut cu Cuvântul. Atunci, prin descoperire, el a ştiut exact la ce Se referea Isus; a ştiut care era Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Astfel, în ziua aceea, când a fost întrebat: „Ce trebuie să facem, fraţilor, ca să fim salvaţi?”, el nu a spus: „Mergeţi la Golgota, luaţi din sângele care a curs acolo şi puneţi-l pe pielea voastră.” El nu a spus: „Mergeţi şi îmbrăţişaţi crucea.”, „Mergeţi şi umblaţi pe unde a umblat El”; „Mergeţi şi găsiţi o bucată din haina Lui” sau: „Mergeţi şi staţi în mormântul în care a stat El.” Nu! Petru a spus: „Pocăiţi-vă şi botezaţi-vă conform acestei descoperiri proaspete care a venit chiar acum.”

Puteţi atinge marginea hainei Sale pe care au rupt-o soldaţii, puteţi s-o atingeţi de nenumărate ori şi nu se va întâmpla nimic, pentru că atunci Cuvântul a mers mai departe, în ziua de Rusalii a mers într-o Mireasă alcătuită din mai multe mădulare, iar atunci ai au profeţit din nou.

„Eu nu Mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru toţi aceia care vor crede prin Cuvântul lor.” Ei nu-L citau pe Isus ci spuneau lucruri pe care Isus nu le spusese niciodată. Cum au putut face aceasta? Prin descoperire, ei au putut să vadă în Cuvânt despre ce vorbea Isus. Ei puteau să vadă la ce se referea El, puteau să vadă profeţiile, iar atunci au înţeles la ce se referea Ioel. Atunci, Petru a putut să înţeleagă la ce se referea Isus, atunci a cunoscut Cuvântul pentru ziua sa, aşa că cuvintele spuse de el au devenit calea pentru mântuire.

La Rusalii s-a schimbat ceva, iar atunci ei au trebuit să creadă ceea ce a spus Petru. Astfel, ei nu au avut nevoie de o chemare la altar, ci au avut nevoie de un botez. Slăvit să fie Domnul!

„Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.”

Cine va crede ceea ce spuneţi voi.

În mesajul „Este Răsăritul Soarelui”, scrie:

„Aceea este descoperirea divină a Cuvântului făcut trup. Dacă în ziua aceea a fost trup în Fiul, Mirele, astăzi este Trup prin Mireasă. Înţelegeţi? Celor ce le veţi ierta păcatele le vor fi iertate, iar celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute.”

Acest Cuvânt este Adevărul astăzi. Isus a spus: „Celor ce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine păcatele vor fi ţinute.” El a pus puterea iertării păcatelor asupra Miresei alcătuite din mai multe mădulare, asupra credincioşilor din acea zi. Înseamnă că ei au în ei înşişi puterea de a ierta păcatele sau de a le ţine.

Să citim ca să vedem ce spune mai departe:

„Biserica catolică a luat aceasta şi a pus-o pe seama preoţilor ei, dar aceasta este firesc.”

Ei au spus: „Puteţi merge la preot şi să vă mărturisiţi păcatele, iar el vi le poate şterge.” Aceasta este ceva în totalitate firesc. Aceasta este ceea ce face un om, dar nu există aşa ceva: ca voi să-i spuneţi ce aţi făcut, iar el să vă ierte păcatul. Ei iau acest verset şi-l folosesc greşit, iar fratele Branham a spus: „Aceasta este ceva firesc.”

„Fiţi atenţi la Cuvântul descoperit duhovniceşte care a făcut-o!”

Ce anume a făcut Cuvântul? V-a iertat păcatele sau le-a ţinut.

„De aceea, El le-a spus să meargă şi să se boteze în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. El ştia că ei ştiau Cine era El.”

Aşadar, motivul pentru care Isus a spus lucrurile aşa cum le-a spus este pentru că El ştia că ei vor primi o descoperire şi vor şti care este Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Astfel, când Petru a început să predice aceasta, puterea de a ierta sau de a ţine păcatele se afla în Cuvântul descoperit duhovniceşte, iar cei care-L acceptau primeau iertarea păcatelor, în timp ce cei care-L respingeau nu primeau iertarea păcatelor.

Aceeaşi putere se află chiar acum în Mireasă pentru că nouă ni S-a dat Cuvântul descoperit pentru această zi, iar când noi aducem Cuvântul, puterea Fiului omului poate să ierte astăzi păcatele de pe pământ. Această putere este încă aici prin slujba Fiului omului. Prin ce? Prin predicare, prin vorbirea Cuvântului descoperit pentru ziua de astăzi, a Cuvântului descoperit duhovniceşte. Astfel, când Îl vorbim în faţa cuiva, omul acela are şansa ca păcatele lui să fie iertate, dar dacă nu crede, îi vor fi ţinute.

„Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia.

Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit.”

Acelaşi lucru are loc chiar acum aici, de la acest amvon. Noi stăm aici în locul lui Hristos, ca Trupul lui Hristos Isus, o preoţie împărătească, iar ceea ce avem este Cuvântul însângerat al ispăşirii, care curge. Există o Ispăşire care a fost făcută. Şi care este Ispăşirea originală în zilele noastre? Cuvântul. Care este Ispăşirea? Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Apoi, Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, iar acel Cuvânt a fost luat şi răstignit pe cruce, bătut în cuie pe o cruce. Cuvântul a sângerat pentru voi, Cuvântul a murit pentru voi. Cuvântul este Cel care a plătit ispăşirea noastră, iar acum, când Cuvântul a venit înapoi la deschiderea Peceţilor, S-a întors Cuvântul deplin, Viaţa deplină, Aceasta fiind Ispăşirea, iar dacă credem aceasta, noi avem Ispăşirea prin credinţă.

Dacă nu credem aceasta, nu va exista mântuire, ci osândire. Nu este nimic altceva decât Adevărul. Este la fel ca întotdeauna, în fiecare veac, în fiecare generaţie, în fiecare timp. Fiul omului are încă putere să ierte păcatele. Cum? Prin Cuvântul descoperit în mod duhovnicesc. Cine Îl are? Trupul. Unde este sângele nostru? În trupul nostru. Unde Se află Sângele lui Isus Hristos? În Trupul Său, într-un Trup alcătuit din mai multe mădulare, în Mireasa Sa. Ea este Sângele prin Duhul pentru că Duhul, tot ceea ce a fost Hristos, El a turnat în Biserică, în Mireasa Sa, iar dacă tot ceea ce a fost în Hristos a fost turnat în Mireasă, înseamnă că puterea de a ierta păcatele este în Mireasă. Prin ce? Prin descoperirea Cuvântului pentru ziua de astăzi. Când Ea aduce aceasta prin Cuvântul descoperit pentru ziua de astăzi, are puterea de a ierta sau de a ţine păcatele.

Ştiţi că în Vechiul Testament era stabilită o preoţie, dar preotul nu avea puterea de a aduce înăuntru sau de a lăsa afară. Ei se aflau acolo numai pentru a aduce Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a oferi oportunitatea de a-L păzi. Astfel, oamenii veneau la preot pentru a primi instrucţiuni, iar cei care aduceau un miel, cei care respectau aceasta, primeau salvarea, dar cei care nu respectau aceasta erau osândiţi.

Noi suntem o preoţie Împărătească şi avem Sângele, avem Cuvântul însângerat care curge, avem Ispăşirea, Cuvântul original care S-a întors. Cine-L poartă în jur? Noi purtăm zilnic în jur Sângele ispăşirii, iar când Îl prezentăm cuiva, în El există puterea de a ierta sau de a ţine păcatele. Dar puterea nu este în preot. El nu poate face nimic pentru a vă aduce înăuntru sau pentru a vă scoate afară. Puterea este în ceea ce ţine preotul în mâna sa, în Sângele care este Viaţa lui Isus Hristos.

Dacă vă este dată sau nu această putere, depinde de ceea ce credeţi. Dacă credeţi, este mântuire, dacă nu credeţi este osândire. Voi nu sunteţi mântuiţi prin rugăciune, ci prin credinţă. Nu sunteţi mântuiţi prin fapte, ci prin credinţă. Nu sunteţi mântuiţi prin faptul că mergeţi la biserică, prin cărţi care conţin Mesajul, prin casete care conţin Mesajul, nu sunteţi mântuiţi prin Maleahi 4, ci sunteţi mântuiţi prin credinţă. Prin credinţa în ce? Prin credinţa în Cuvântul descoperit duhovniceşte în ziua voastră.

„Slujitorul Meu Moise a murit. Ridică-te, ia acest popor, treceţi Iordanul şi stăpâniţi ţara!” Amin!

Acum nu este ziua să alergăm în jurul unei slujbe profetice, pentru că slujba profetică s-a încheiat. Astăzi este ziua în care trebuie să mergem noi înşine la acel Înger şi să luăm Cartea. Ce a făcut Ioan când a mers să ia Cartea? El nu s-a târât, nu a stat în genunchi şi nu a plătit un preţ, ci s-a dus la El şi a cerut Cartea. Ce a cerut el, prieteni? Ioan nu a cerut o operă literară, nu a cerut ceva ce putea citi pentru că a luat Cartea şi a mâncat-o. Nu avea nimic a face cu ochii săi pentru că el nu a căutat ceva ce putea citi. Dar ce a căutat el? O descoperire. „Am luat Cartea”, dar nu ceva ce pot citi, ci Ceva ce pot lua în mine şi cu care pot deveni una, ceea ce pot înţelege, ceea ce îmi este descoperit mie.

Astfel, el a luat Cartea şi a mâncat-o. În gura lui a fost dulce ca mierea, dar în pântecul său, după ce a digerat-o şi a devenit una cu Ea, după ce a trebuit s-o trăiască, pântecul său a devenit amar. De ce? Pentru că Viaţa lui Isus Hristos înseamnă respingere. Astfel, dacă trăim Viaţa lui Isus Hristos, noi trebuie să suferim respingerea. Şi este amară.

Apoi, El a spus: „Proroceşte din nou.” De ce trebuie să mâncăm Cărticica? Pentru că trebuie să profeţim din nou. De ce? Pentru că suntem o preoţie împărătească, iar mântuirea se bazează pe Cuvântul descoperit duhovniceşte pentru ceasul nostru. Acesta nu este un timp în care să mai spunem: „În urmă cu cincizeci de ani a fost pe pământ un profet.” Ziua aceea a venit şi a plecat, dar astăzi există un Trup al lui Isus Hristos care se manifestă pe pământ, există o Mireasă a lui Hristos alcătuită din mai multe mădulare, este a doua venire a lui Hristos. Cum vine El? În chipul Miresei. Noi putem alerga în jur şi să strigăm: „Profetul, profetul, profetul”, „Minuni, minuni, minuni” şi să trecem pe lângă ziua în care trăim. Aceasta este ziua în care trebuie să se manifeste Mireasa, este timpul ca Mireasa să dea Cuvântul, este timpul ca Mireasa să fie preoţia împărătească, este timpul ca păcatele oamenilor să fie iertate sau ţinute.

Noi nu avem puterea să aducem pe cineva înăuntru şi nici să scoatem afară. Puterea nu este în noi, dar noi avem Cuvântul însângerat care curge. Dacă ei Îl primesc este Viaţă, iar dacă Îl resping este moarte. Amin!

În predica „De ce păstori”, fratele Branham a spus următoarele în rugăciunea sa:

„Doamne Isuse, acum ei sunt în mâinile Tale. Eu mă rog ca cei care nu-L au pe Hristos, Mesia, să-şi deschidă inimile în seara aceasta (iar Hristos este Cuvântul, Cuvântul uns făcut trup).”

Poate zici: „Eu Îl iubesc pe Isus.” Atunci trebuie să iubeşti Cuvântul uns făcut trup. „Îl vreau pe Hristos.” Atunci, trebuie să vrei Cuvântul uns făcut trup, pentru că dacă respingeţi Cuvântul, Îl respingeţi pe Hristos.

Câţi dintre noi Îl iubim pe Domnul? Amin! Mântuirea nu are nimic a face cu ceea ce facem noi pentru aceasta. Femeia care i-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi I le-a şters cu părul ei, nu a putut să facă nimic pentru mântuirea ei. Nu exista nimic s-o poată face demnă. Nu exista destul timp pentru ca ea să îndrepte totul în viaţa ei, dar ea a văzut Cuvântul manifestat pentru ziua ei, s-a recunoscut ce era şi s-a predat, iar El a spus: „Credinţa ta te-a mântuit.”

Mântuirea este bazată pe credinţă. Pe credinţa în ce? În Hristos. Cine este Hristos? Cuvântul uns, Cuvântul descoperit duhovniceşte pentru ziua noastră. Câţi dintre noi Îl iubim pe Hristos? Câţi dintre noi avem credinţa care vine dinăuntru şi spune: „Acesta nu este altceva decât Adevărul.”

„Scrie o Carte despre aceasta, explică totul.”

Nu pot face aceasta, dar ştiu că este Adevărul. Aceasta este mântuirea, prieteni, iar acum avem puterea să oferim şi altcuiva aceeaşi putere. Acum, Fiul omului are puterea să ierte păcatele pe pământ.

„Nu Mă rog numai pentru ei, ci şi pentru toţi aceia care vor crede pe baza Cuvântului lor.”

Mireasa are o slujbă puternică. Doamne, ajută-ne să fim credincioşi. Amin.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *